Parcurs de damă
Articol scris de prof. Gruia COJOCARU

Iarna îşi ţese aspru covorul, conferindu-mi un sentiment de protecţie, atunci când trosnetul surd al lemnelor arzânde mă îmbie să parcurg acea ,,doză” de literatură, care-mi sporeşte mulţumirea interioară. Acum, în anotimpul alb, mai mult decât în restul anului, simt nevoia să mă cufund în marea literatură rusă, citind sau recitind scriitorii care au marcat cultura universală. Nu ştiu dacă opţiunea are o corespondenţă secretă cu senzaţia de veşnicie pe care – adâncindu-mă în creaţia lui Gogol, Turgheniev sau Tolstoi – mi-a creat-o iarna rusească sau poate că, lărgind perspectiva, farmecul straniu, pe care-l încerc când crivăţului siberian îmi biciuieşte faţa, mă îndreaptă spre operele scriitorilor de la răsărit.
La sfârşit de an 2012 m-am înfruptat, astfel, din ,,Însemnări din subterană”, creaţie a inegalabilului Feodor Mihailovici Dostoievski. Personajul central din nuvela ,,Subterana”, însuşi autorul, care, dedublându-se, se introspectează, m-a obligat dintru început să mă gândesc la propria-mi vârstă, atunci când, cu o ironie strecurată printre cuvinte, îşi făcea bilanţul celor 40 de ani pe care i-a trăit, în urma lor aşternându-se ,,bătrâneţea cea mai adâncă.” Cum, în ceea ce mă priveşte, am topit puţin şi din deceniul care mă trece spre jumătatea secolului, exclam, uşor amuzat, precum autorul: ,,Să trăieşti mai mult de patruzeci de ani e indecent, trivial, amoral!”, iar la întrebarea: ,,cine trăieşte mai mult de patruzeci de ani?”, răspunsul intră în zona umorului sec – ,,Vă spun eu cine trăieşte: proştii şi ticăloşii trăiesc” –, care justifică de ce ,,minciuna e unicul ascendent al umanităţii asupra celorlalte vietăţi”, deoarece ,,prin ea se ajunge la adevăr.”
La rându-mi, prins în ,,subterana” ce mă bântuie, m-am răsucit încet în ,,Însemnări…” pentru a reuşi să privesc iarna ,,pornind de la lapoviţă”, şi, profitând de ascendentul invocat de Dostoievski, am coborât în biografia prozatorului rus pentru a descoperi, din cele consemnate de cronici, care i-au fost relaţiile cu prezenţele feminine ce i-au pigmentat existenţa.
Pretextul fiind un personaj din nuvela ,,Pornind de la lapoviţă”, Liza – apariţie fulgurantă, complexă, misteriosă precum toate eroinele romanelor dostoievskiene –, am sperat că, sondând în acest teren, voi face câţiva paşi întru cunoaşterea universului feminin. Pentru propria-mi ,,înţelegere” nu prima sa iubire, Panaeva, e esenţială, deşi, ţinând cont că pasiunea s-a petrecut târziu, când scriitorul avea 34 de ani, neconsumându-se în plan concret, subiectul în cauză ar putea fi o temă de studiu pentru cei care ar dori să identifice în ce măsură acel episod i-a marcat prozatorului creaţia ulterioară. Pentru căutările mele mi s-a părut importantă ultima sa relaţie consistentă, cu Anna Grigorievna Snitkina, a doua sa soţie. Cu toate că, între ei, era o diferenţă de 25 de ani – căsătoria petrecându-se în 1866, când Dostoievski avea 45 de ani – se spune că între cei doi ar fi existat iubire, măcar că scriitorul era bântuit, pe lângă epilepsia ,,dobândită” pe vremuri, în faţa plutonului de execuţie, şi de o gelozie de care nu s-a vindecat până la finalul vieţii.
…
Explorarea mea a continuat şi – scrutând prezentul unde firescul e, în caz fericit, doar motiv de ironie! – uşor, pornind de la nevoia de cunoaştere a jumătăţii prin care ne împlinim menirea pe Pământ, m-am întrebat simplu: ce parcurs poate să străbată o damă pe tabla de şah a vieţii? În ce desfăşurare de forţe se înscrie ea în limita decenţei şi, în ceea ce o priveşte, de unde începe trivialul? Cât compromis este dispusă o tânără femeie să înfulece pentru o pâine mai bună?
Fireşte că nu relaţia Annei Grigorievna Snitkina cu Feodor Mihailovici Dostoievski m-a ,,obligat” la astfel de interogaţii, cu toate că – urmărind evoluţia cuplurilor cu mari diferenţe de vârstă între parteneri, într-un secol şi jumătate – înţeleg (oarecum) pragmatismul feminin, ci mulţimea de domnişoare care se lasă ori sunt vânate de vârstnici bărbaţi celebri, suferinzi (obligatoriu!) de obezitate financiară… Voluptoase şi suave, domniţele cad în mrejele zimbrului, îi înseninează zilele şi-i răsfaţă nopţile cu hrana zeilor. Cunoaştem toţi o sumedenie de exemple de acest tip, de la diverşi oameni de succes din sport, la cei din showbiz ori politică, devenind o modă ca un bărbat ieşit din maturitate să-şi împlinească destinul lângă o fragedă prezenţă feminină.
Se miră cei din jur? Vuieşte presa? Ei, şi? Lasă-i să vorbească, ,,gura lumii…” E, până la urmă, un compromis benefic, fiindcă zimbrul trăieşte cu iluzia că se poate hrăni din tinereţea amazoanei, iar aceasta, după ce s-a eliberat de seducţia grandorii din aura coroanei lui, are două opţiuni: fie pleacă, ferecându-şi (poate) în lăuntrul fiinţei experienţa trăită, fie rămâne să numere anii până la dezlegarea de povară… Altă variantă, din punctul meu de vedere, nu există! Sunt poveşti atunci când invocăm, searbăd, argumente de genul: ,,prietenia, respectul şi admiraţia pot uni rotund cuplurile cu diferenţă de vârstă de vreo jumătate de secol!” Nu exclud o idilă efemeră, în ciuda unei discrepanţe naturale, mai ales dacă în aer pluteşte mireasmă de trezorerie, dar nu văd posibilă consolidarea idilei şi rezistenţa ei în timp. De ce? Pentru că biologicul urlă în partenerul tânăr şi-şi cere, precum felinele debordând de vigoare şi energie, dreptul la viaţă şi la împlinirea fizică prin însăşi viaţa. (Vorbesc de oamenii normali, obişnuiţi, organisme vii care, în nisipul clepsidrei dintre naştere şi moarte, trăiesc toate treptele devenirii, unde dragostea carnală devine liantul care săvârşeşte şi desăvârşeşte viaţa pe Pământ, nu de fiinţe iluminate de duhul sfinţeniei. Am întâlnit şi astfel de fiinţe, la mănăstiri, dar, fără îndoială, dincolo de spaţiul monahal astfel de prezenţe nu sunt expuse la pachet…)
Aşadar, aşteptarea dezlegării de povara celui care, după fiece zi, îşi poartă regresia mai greu, e cât se poate de naturală, măcar că o astfel de damă n-ar dansa de bucurie în drumul spre ţintirim sau crematoriu, conducându-şi ,,jumătatea”… Nu ştiu dacă ar fi inundată de vreo bucurie tainică, dar mi-e greu să cred că, după momentul marii despărţiri, n-ar fi interesată de componenta materială care a rezultat, ca preţ pentru anii în care şi-a jertfit tinereţea…
Astfel privind lucrurile, mă întreb dacă e mai bine pentru o tânără, pe care Creatorul a înzestrat-o cu argumente fizice, să accepte comoditatea unei vieţi de întreţinută de lux, cu toată zgura unui simulacru de iubire, sau să-şi ia viaţa în piept, să înveţe să fie independentă?… Renunţ şi la piatra pe care, pentru orice eventualitate, mi-am strecurat-o în buzunar, întrucât viaţa e imprevizibilă şi, în absenţa şcolii, alternativa se regăseşte (mai mereu) în anii ,,egali” de pe plantaţiile de căpşuni sau din livezile de măslini…