• Diana Maria
  29 aprilie

Poveștile au fost folosite drept instrument al educației morale din cele mai vechi timpuri, expunându-i treptat pe copii la dileme, la principii morale care asigură binele universal și la exemple de acțiuni care urmează aceste principii.

Dezvoltarea armonioasă în plan emoțional implică o bună capacitate de gestionare a diversității de emoții pe care o persoană le poate experimenta. Punctul de plecare in dobândirea acestei capacități se afla în primii ani ai copilariei și în stransă legatură cu relația dintre adult si copil.

Frica este probabil cea mai ‘populară’ emoție umană din vremurile recente, mai ales de când social media a devenit principalul nostru mijloc de comunicare.

O frică este o credință care se manifestă atunci când ne raportăm la memoria noastră, adică la ceva ce ni s-a întâmplat deja sau la ceva ce am auzit, văzut, gustat, atins etc.
Când un copil se teme de ceva, cel mai probabil se referă la o experiență pe care a trăit-o sau i-a fost povestită. Și, de cele mai multe ori, poveștile le sunt spuse copiilor de propriii părinți. Părinții apar în mod frecvent ca sursă a suferinței emoționale a copiilor lor. Fericirea și nefericirea părinților, puterea și neputința părinților, neîncrederea și credința părinților sunt strâns legate între ele.

Sănătatea emoțională a adultului începe în copilărie cu o cerință simplă: „Spune-mi o poveste!”
V-ați întrebat vreodată ce doresc copiii când cer acest lucru? Cer oare o relație specială de apropiere cu părinții, caută oare să se identifice cu un personaj care le-ar putea fi model? Cer oare exemple despre cum ar trebui să se comporte, să relaționeze sau să facă față vieții?

Spuneți-le copiilor povești cu bine și frumos, cu oameni și cu suflet, povești fără frici și pedepse, fără superstiții și prejudecăți! Spuneți-le povești adevărate, simple și umane, reale, autentice!
Sărbători cu bine!