Dor de poeţi

Triviali, se întorc copii de la şcoală,
Dezgoliţi indecent la piept şi pe fund,
Rotundele vârste tacit se răscoală
Şi-n tăceri se naşte cerescul cuvânt.

Sunt anii vătuiţi cu imagini de şcoală,
Pelicule constante pe albii pereţi,
Vârsta forează instanţa morală
Şi-n La minor un dor suav de poeţi.

Venise și ora să întâmpin cuvântul,
Vlăstar de acuma în idee şi crez,
Venise și vremea să pătrund amănuntul
Şi să îl iubesc pe Demostene Botez.

Un pas mai sus recitând dintr-o carte,
O zodie cerea să îmi vadă debutu’;
Eu, pomul timpuriu cu fructe necoapte,
Recitam peltic Nicolae Tăutu.

Ei sunt jalonul potecilor mele,
Pe fruntea lor gravă în fald de zefir,
Suspină rondela în ceţurile grele,
O îndrăgesc şi azi pe-Otilia Cazimir.

Poate-n jurământ eram naiv şi credul,
Umbră să le fiu sau poate urmaşu’
Zeilor sublimi, ce n-or muri destul,
La mine-n gând cu Marcel Breslaşu.

Voi scormoni cu lacrimi luminile de jos,
De unde inocenţa lor se întoarce,
Înveşnicită în zborul de înger luminos,
Cu haine de lumini copiii să-mbrace.

Părinții mei sunteți

Auzi acum un tunet căzut în preajma ta,
Ori zumzetul tăcerii prelins pe o fereastră?
E lacrima ce las în casa mea dobândă,
Sub cerul ce-o-nvelește, cosând o stea de stea.

Deasupra firii mele scapără luceafăr,
Și vede închipuirea cu ochiul ei puternic
Cum prin smoala vieții, sunând glasul teafăr,
În crusta vieții mele se-așează tămâiernic.

Părinții mei sunteți, copilul vostru sînt;
Cu voi în cânt serafic suspinul m-a mutat,
Copilăria adultă și visul meu înfrânt
Se-așează pe mormântul care v-a-nfiat.