MĂNĂSTIREA AGAFTON

       

Mănăstirea de călugăriţe Agafton, se află lângă pădurea Baisa, la 8 km de Botoşani pe şoseaua ce duce spre Suceava. În această zonă se mai găsesc şi astăzi păduri întinse, locuri propice pentru întemeierea unor mănăstiri şi schituri, care au apărut pe aceste meleaguri încă din vremea lui Ştefan cel Mare. Monahi şi monahii, stăruitori în lucrarea rugăciunii, au înălţat din timpuri străvechi modeste lăcaşuri din lemn, unde s-au nevoit şi s-au rugat în vremuri de restrişte, ţinând aprinsă candela creştinismului românesc.

Mănăstirea Agafton a fost întemeiată la 1720 de ieromonahul Agafton, care construieşte din bârne de stejar bisericuţa cu hramul „Sfinţii Voievozi”, biserică ce se păstrează şi astăzi.

       

În anul 1798, Mitropolitul Veniamin Costache, transformă mănăstirea Agafton în mănăstire de călugăriţe pentru fiicele din ţinutul Botoşanilor, care voiau să se retragă aici, pentru a se instrui, a învăţa carte şi pentru a sluji credinţa strămoşească. 

În anul 1838, cele 160 de călugăriţe au adunat fonduri şi au construit o biserică de zid, cu hramul „Pogorârea Duhului Sfânt”, biserică ce a fost sfinţită la 1844 de către P.S. Meletie Racoviţă. Biserica este construită în stil moldovenesc, cu trei cupole de lemn de influenţă rusească. Tot la această mănăstire se înfiinţează în anul 1864, prima şcoală pentru copiii din satul Agafton, unde a predat maica Agafia Codrescu. Profesoara Agafia Codrescu învăţa carte pe tinerele fete ce intrau în mănăstire. Tot aici funcţiona o şcoală de cântări şi catehizare.

Toate casele (chiliile) au fost construite de maici, cu zestrea lor de la părinţi şi cu multă trudă. Maica Agafia Lemne, mama colonelului Dimitrie Lemne, mort în războiul de Independenţă din 1877, îşi vinde toată averea şi construieşte scările cu 51 de trepte ce uneşte biserica veche din vale cu biserica nouă din deal, lucrare terminată în anul 1889. Aceste trepte există şi astăzi şi fac legătura dintre cele două biserici. Pe ele a coborât sau a urcat şi copilul Mihai în frecventele sale deplasări sau şederi la Agafton.

La mănăstirea Agafton, s-au rugat Domnului, numeroase fiice şi văduve de boieri, cum au fost: Pisoschi, Vârnav, Haret, Mavromati, Gafencu, Stamatopol, etc. Aici, la  mănăstirea Agafton, au slujit şi surorile Ralucăi Eminovici; Fevronia, Sofia şi Olimpiada Iuraşcu şi o nepoată Xenia Velisari.

Stolnicul Vasile Iuraşcu construieşte pe la 1830, pentru Fevronia o casă, cu dependinţele necesare, adevărată gospodărie unde creştea vite, oi şi păsări, ea dispunând de o avere destul de frumoasă. În jurul anului 1840, el construieşte şi pentru Sofia o casă cu două odăi, acoperită cu şindrilă, un hambar şi o şură, casă în care a locuit împreună cu sora sa Olimpiada şi cu Xenia.

Fevronia şi Sofia erau schimnice şi se nevoiau cu citirea zilnică a Psaltirei, cu postul şi cu mătăniile. Maica Olimpiada se îngrijea pe lângă cele duhovniceşti cu lucrul la grădină, cu ascultarea  la obşte, cu facerea mâncării şi primirea închinătorilor.

Surorile Iuraşcu strâng fonduri şi contribuie cu bani la construcţia biserici noi din zid, biserică ce este terminată la 1844. Olimpiada donează bisericii ,,o cruce de argint cu pietre de topaz şi în mijloc cu pietre mai mari, 7 verzi şi 4 roşii, precum şi o coroană bătută cu pietre”, o icoană din argint aurit şi un policandru cu 16 braţe, obiecte ce se păstrează şi astăzi. Ea devine, în anul 1887, stareţa mănăstirii, până în anul 1902, când se stinge din viaţă.

De la Ipoteşti, Mihai va pleca singur sau cu fratele său Ilie, spre mănăstirea Agafton. Rămâneau la mănăstire chiar şi zile întregi, la mătuşa Fevronia care-i iubea şi se ocupa de educaţia lor, ajutând-o astfel pe sora ei. Ea dispunea de condiţii bune de locuit, îi plăcea să gătească şi-i învăţa pe copii carte . Aici, la mătuşa Fevronia, vor sta şi surorile sale, Aglaia şi Harieta, de multe ori şi este mai mult ca sigur ca primele buchii să fie învăţate aici. De altfel, Harieta, care era oloagă nu a făcut nici-o şcoală şi cu toate acestea ştia să citească şi avea un scris caligrafic.

       

Mătuşa Fevronia îl ajută pe Mihai la descifrarea alfabetului chirilic, el având acces la cărţile şi manuscrisele din mănăstire. În vacanţele de vară, Mihai stătea mai mult pe la Agafton şi cerceta manuscrisele din biblioteca mănăstirii, peisajul şi liniştea de aici atrăgându-l în mod deosebit.

La mănăstirea Agafton, Mihai o cunoaşte şi pe verişoara lui, Xenia Velisari, care s-a călugărit în 1862. Ea venea deseori şi acasă la familia Eminovici. Ea moare în 1917. Ea va deplânge mizeria şi boala care pusese stăpânire pe marele poet, vărul său.

Xenia era de mică tăcută, retrasă, iubitoare de linişte ca şi vărul ei Mihai. Se ruga mereu, postea şi de multe ori plângea. Ea spunea: „Plâng pe vărul meu că a avut o viaţă zbuciumată şi a murit de tânăr. Venea mereu pe la noi. Ne citea din cărţile lui, iar noi îi vorbeam de Dumnezeu şi îl îndemnam să se roage. De atunci îi fac regulat parastas la biserică”(Patericul  românesc).

Mergând astăzi pe urmele lui Eminescu la Agafton, găsim vechea bisericuţă de lemn, unde se află două picturi ale mătuşilor sale: Sofia şi Olimpiada. În această biserică a intrat şi s-a închinat, de multe ori şi Mihai în vizitele sale la Agafton. În cimitirul mănăstirii se află mormântul Olimpiadei Iuraşcu, care a fost stareţă până la săvârşirea ei din viaţă. Biserica nouă, unde Mihai a participat la slujbe, este şi astăzi loc de rugăciune, chiliile mătuşilor sale, Fevronia şi Sofia, fiind între timp refăcute.

Aici, la Agafton, a existat şi există şi astăzi, un bogat tezaur de carte veche bisericească, manuscrise din anii 1730-1800, cărţi ce au fost cercetate şi citite de Mihai Eminescu în timpul vacanţelor sale, când petrecea multe zile în liniştea mănăstirii şi departe de ochiul vigilent al lui Gh.Eminovici. Acest lucru i-a format lui Mihai gustul pentru cărţile vechi şi manuscrisele bisericeşti.

Printre cărţile aflate la Mănăstirea Agafton se găsea şi ,,Mărgăritele” lui Vasile Iuraşcu, carte de rugăciuni unde acesta îşi notase toate datele importante din viaţa familiei sale. Această carte a fost citită, cu siguranţă, şi de Mihai Eminescu, în perioada când venea la Mănăstirea Agafton , la mătuşile sale şi a văzut probabil şi însemnările făcute de bunicul său.

Viaţa monahală de la Agafton l-a ajutat pe Eminescu să-şi formeze o concepţie sănătoasă despre biserică şi rolul ei în viaţa societăţii româneşti: „biserica păstrează limba şi naţiunea şi e prin aceasta cea mai înaltă instituţiune de cultură”.

               

Biserica Ortodoxă este la Eminescu: ,,maica spirituală a neamului românesc, cea care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică şi care a fost azilul de mîntuire naţională în ţări unde românul nu are Stat”.

În prezent la mănăstirea Agafton s-a reluat viaţa de obşte, s-a renovat chilia Olimpiadei Iuraşcu, stareţa mănăstirii, s-au terminat  lucrările de restaurare a bisericii noi, adăugându-se un spaţios pridvor.   

După 15o de ani de la naşterea poetului Mihai Eminescu, la mănăstirea Agafton, s-a  dezvelit un bust din marmură al poetului, sculptat de Marcel Mănăstireanu, ca semn de preţuire şi de aducere aminte că poetul a trecut de multe ori pe aici, loc care a contribuit şi el la formarea concepţiei despre lume şi viaţă acestuia şi care i-au  influenţat creaţiile sale poetice.

        

       

BIBLIOGRAFIE:

1. Ioanichie Bălan – Patericul românesc, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, 1998.

2. Al. H. Simionescu – Mănăstirea Agafton, 1929, Ed. B. Saidman, Botoşani.

3. Ion Roşu – Legendă şi adevăr în biografia lui M.Eminescu, Ed. Cartea Românească, 1989.

4. I. D. Marin – Eminescu la Ipoteşti, Ed. Junimea Iaşi, 1979.

5. Ştefan Ciubotaru – Istoria Bisericii Ortodoxe Botoşănene, 2000.