Stolnicul Vasile Iurașcu a fost bunicul, după mamă, al poetului Mihai Eminescu și nașul lui de botez, săvârșit în data de 21 ianuarie 1850, la biserica Uspenia Botoșani, așa cum prevede Mitrica de nașteri și botezuri pe anul 1850, aflată la Arhivele Statului din Botoșani.
       Născut în anul 1780 la Dolhasca, din părinții Iov și Maria, căsătorit cu Paraschiva Brehuiescu, arendaș de moșii toată viața sa, a avut 6 fete și trei băieți, majoritatea îmbrățișând activitatea monahală. Pe două din fetele sale, Maria și Raluca, le-a căsătorit, asigurându-le o avere frumoasă. Pe Raluca a căsătorit-o în 1840 la Dumbrăveni cu căminarul Gheorghe Eminovici, asigurându-i o avere destul de mare pentru acele vremuri: i-a cumpărat 200 hectare de pământ la Orășeni, cu 12 pogoane de vie, i-a cumpărat casa de la Botoșani, de lângă biserica Uspenia, l-a ajutat pe Gheorghe Eminovici în activitatea de colectarea accizelor pe alcool și păcură, timp de trei ani etc. Raluca fiind fata lui de bătrânețe, era și normal ca el să-și trăiască ultimii ani din viață, în casa acesteia. Când familia Eminovici s-a mutat definitiv la Ipotești, în 1855, moșia fiind achitată și casa din Botoșani vândută, Vasile Iurașcu vine și locuiește împreună cu fiica și familia sa.
     Matei Eminescu, într-o scrisoare către magistratul Corneliu Botez din Galați, consemnează această informație:,,Tata, cum a luat Ipoteștii, a dărâmat casa veche și a făcut una nouă, timp în care venise și Vasile Iurașcă la Ipotești și a stat nu-ș cât vrun an, doi și spunea mama și ne arăta doi salcâmi seculari, unde stătea el, la așa adânci bătrânețe, încât era în mintea copiilor și că tot zicea, măi Mihai, măi, vin, la moșu, pe când Mihai se juca prin grădină și care era botezat de bătrân” (Scrisoarea lui Matei către Corneliu Botez din 29 aprilie 1909). Matei, născut în 1856, avea atunci 1-2 ani, nu-și putea aminti momentul, dar a aflat aceste informații de la mama sa, Raluca. Matei Eminescu făcând gimnaziul și liceul la Botoșani și locuind cu familia până a plecat la Școala de ofițeri din Iași, în 1872, era cel mai bine informat cu problemele familiei sale, aflând multe lucruri de la mama sa. Aceste informații le-a transmis magistratului Corneliu Botez din Galați, în 1909, la comemorarea a douzeci de ani de la moartea lui Mihai Eminescu și prinse în cartea ,,Omagiu lui Mihail Eminescu”.

       Mihai Eminescu a plecat la școală, la Cernăuți, în toamna anului 1858, deci, Vasile Iurașcu mai era încă în viață, având 78 de ani, vârstă înnaintată pentru acele timpuri, dovedind o sănătate bună, spulberând afirmațiile unor eminescologi că el ar fi sursa bolii ereditare de care a suferit Mihai Eminescu, transmis de la bunic și mama sa.
      Ajutând atât de mult familia Eminovici, era ceva normal ca el să locuiască cu ei la bătrânețe, la Ipotești, aici construindu-se casă nouă și având și o atenansă, unde putea locui bătrânul, împreună cu nepoții săi (Ilie, Mihai, Matei).
      Cu toate aceste informații, I.D. Marin, cel care a studiat trecutul familiei Eminovici, susține în cartea sa ,,Eminescu la Ipotești” că, stolnicul Vasile Iurașcu ar fi murit la mănăstirea Agafton, în casa maicii Aglăida Tăutu și nu în casele fetelor sale călugărițe aici, cărora le-a construit case frumoase, adevărate gospodării de țară. În sprijnul ipotezei sale, I.D. Marin se folosește de un act de deces, al unui Vasile Iurașcu, de 55 ani, de profesie agricultor:,,Act de Moarte a Ds. Vasile Iurașcu ortodox de cinzeci și cinci ani agricultor și domiciliat în satul Agafton necăsătorit. Mort ieri pila oara opt dimineață la casa monahii Aglăida Tăutu din Agafton. Martorii au fost Dl. Apopei Tolea de cinzeci și trei ani și Dl. Mutuzac Gheorghe de patruzeci ani. Ambii agricultori și domiciliați în satul Agafton, vecinii mortului, care au subscris acest act, după ce li am citit și dupăce am constatat Moartea noi înșine. Oanea Dimitrie primarul Comunei Curtești, oficeri stării civile”. Actul este din 23 octombrie 1870.
      Acest document oficial conține trei elemente, care nu i se potrivesc stolnicului Vasile Iurașcu: vârsta mortului nu putea fi de 55  de ani, stolnicul ar fi împlinit 90 de ani, o vârstă foarte mare pentru bărbați în acele timpuri; Vasie Iurașcu nu putea fi necăsătorit ci văduv; el fusese de meserie arendaș și nu agricultor. Dacă a murit în casa (chilia) Aglăidăi Tăutu, înseamnă că aici locuia și nu putea fi vecinul martorilor. I.D. Marin pune aceste inadvertențe pe seama martorilor și a primarului care ar fi fost ,,amețiți de băutură”, concluzionând: ,,Tristețea devine copleșitoare în fața acestei crunte răzbunări, din partea  fiicelor lui Iurașcu. Toate i-au înturnat spatele, cu dușmănie, ca unui străin, și l-au lăsat să-și trăiască cei mai grei ani ai vieții, din mila străinilor!”  Este o concluzie total eronată a profesorului I.D. Marin, cum că fetele date la călugărie:Sofia, Fevronia și Olimpiada, l-ar fi urât pe tatăl lor, din acest motiv, pe când el le construise în mănăstire case frumoase, cu toate anexele, adevărate gospodării cu păsări și animale, ele trăind foarte bine și organizând o serie de mese festive, cu produse alese și scumpe. Dar, ca să-și justifice ipoteza lui I.D. Marin, că fetele îl urau pentru că le-a dat la mănăstire, el face afirmația că ele l-au lăsat la bătrânețe de izbeliște, să moară pe maini străine. Oricât de amețiți de băutură ar fi fost cei doi martori, este imposibil să nu vadă diferența dintre un om de 90 de ani, cât ar fi avut stolnicul Iurașcu, în 1870 și un bărbat de 55 de ani, cu 35 de ani mai tânăr, mai ales că era și vecinul lor, pe care îl cunoșteau foarte bine.
        Acel Vasile Iurașcu, de 55 de ani, agricultor din Curtești, necăsătorit, era o altă persoană, posibil un nepot al stolnicului, ,,fiul unui frate de-al bunicului după mamă al lui Mihai Eminescu, Iacob sau Gheorghe, citați de pomelnicul alcătuit de surorile Ralucăi, pentru mănăstirea Agafton… Rămas orfan de tată, Vasile Iurașcu s-a stabilit în satul Agafton, bucurându-se, probabil, și de ocrotirea celor trei verișoare primare, călugărițe în mănăstirea din localitate, căci apare între ,,sătenii„ lucrători pe moșiile mănăstirești”, spune Pavel Țugui, în cartea sa ,,Eminescu- Creangă. Documente biografice inedite”, Editura Vestala București, 1996, pag. 35. Chiar dacă acest agricultor, Vasile Iurașcu, nu avea nici un grad de rudenie cu stolnicul Iurașcu, noi credem că acest Vasile Iurașcu a fost în serviciul călugăriței de viță boierească, Aglăida Tăutu (folosit la munca pământului și în gospodăria acesteia), și acesta a fost motivul decesului său în casa monahiei. În Moldova acelor timpuri se găseau multe familii cu numele de Iurașcu, ceea ce a îngreunat mult stabilirea genealogiei poetului pe linie maternă. Mănăstirea Agafton avea moșii și avere și mulți țărani lucrau pe pământurile sau în gospodăria mănăstirii. Unul dintre aceștia e posibil să fi fost și acest agricultor, Vasile Iurașcu.
     În ceea ce-l privește pe stolnicul Vasile Iurașcu, nu vedem nici un motiv ca el să fi plecat de la Ipotești, de la fata lui de bătrânețe și, unde, era bine primit și îngrijit și să plece la Agafton, nu la fiicele sale, care l-ar fi urât (după I.D.Marin), ci la o a călugăriță ce nu avea nicio legătură cu el și cu familia lui. Ar fi fost și o imensă rușine pentru cele trei fete ale lui, călugărițe  aici, ca să-l lase pe tatăl lor bătrân și bolnav pe mâini străine. Nici Raluca nu ar fi avut inima să-l lase pe tatăl ei, care-i asigurase o avere frumoasă, în ultimile momente de viață,  pe mâna unor străini, ceea ce ar fi provocat un mare scandal în familie, la Ipotești și la Botoșani.
      Din cele expuse mai sus, putem deduce, cu multă certitudine, că stolnicul Vasile Iurașcu și-a sfârșit zilele, la o vârstă înaintată, prin 1858- 59, după plecarea lui Mihai la Cernăuți, în grija fetei sale Raluca, având parte de o înmormântare decentă, lângă bisericuța familiei Eminovici și numai timpul și vitregiile vremii au făcut ca mormântul său să fie uitat, familia Eminovici stingându-se după 1889. Dacă s-ar găsi actul de deces al stolnicului, cred că ar confirma această ipoteză. Această ipoteză este întărită de afirmația lui Mihai Eminescu, din manuscrisul 2255, care confirmă existența unor morminte la Ipotești, înainte de anul 1858-1860 (Nicolae Iosub- Studiul Mormintele familiei Eminovici de la Ipotești).

       Când cercetăm și scriem despre tot ceea ce este legat de viața, familia și originea celui mai Mare Poet Român, trebuie să ne folosim de toate informațiile, documentele și părerile unor cercetători, dar și de logică, pentru că în lume nimic nu este întâmplător și că ,, Nu se mişcă un fir de păr din capul nostru fără ştirea lui Dumnezeu”, așa cum spunea Poetul.

• Nicolae Iosub, Septembrie 2024, Botoșani
•       Bibliografie:
• 1.I.D. Marin- Eminescu la Ipotești, Editura Junimea, Iași, 1979

2. Pavel Țugui- Eminescu- Creangă. Documente biografice inedite, Editura Vestala București, 1996

• 3.Ion Roșu- Legendă și adevăr în biografia lui M. Eminescu, Editura Cartea Românească, București, 1989
• 4.Augustin Z.N.Pop- Contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu– Ed. Academiei R.P.R.-1962

5. George Călinescu- Viaţa lui Mihai Eminescu– Ed. Junimea, Iaşi, 1977
6. Gheorghe Ungureanu- Eminescu în documente de familie– Ed. Minerva Bucureşti, 1977

Eminescu- pictură de Valentin Tănase;      Casa familiei Eminovici de la Ipotești- fotografie de J. Bielig, 1909

Biserica Sf. Voievozi în 1909- foto J. Bielig      Carte poștală ilustrată- Bisericuța fam. Eminovici