Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

PEDEAPSA

PEDEAPSA (nuvela)

Autor, Dorin Baciu

– Ailoaie, strigă inginerul când intră, pe la zece, în secţie. Du-te, mă, la birouri că a dat cineva telefon şi te caută!
La sfârşit de ianuarie, zilele sunt posomorâte ca şi cerul acoperit mereu de nori. În hală era frig şi tractoriştii înjurau din când în când, simţind cum le îngheaţă şalele. Şi inginerul ăsta era mereu posomorât!
– Nevastă-mea, l-a lămurit Ailoaie. Cred că a născut…
Băieţii din secţie au început să facă pariuri: fată sau băiat? Ailoaie mai avea două fete, una la şcoală, cealaltă la grădiniţă. S-ar fi bucurat să fie băiat. Încălzit de emoţie, Ailoaie se ţinu după inginer. Era inginerul posomorât, dar trebuia să-i ceară voie să plece în oraş.
– Cred că a născut, dom’inginer. Trebuie să plec…
– Şi ce vrei? Să-ţi dau eu prosoape să-i duci? N-am, dragă!
Viaţa de mecanizator agricol, viaţă de câine! înjurau cei mai în vârstă, dezdoindu-şi cu greu şalele bolnave. Îţi îngheaţă organele de frig! Cei tineri râdeau, îşi făceau cu ochiul şi-l provocau pe Ailoaie să dea de băut dublu dacă e băiat. Ce-are ăsta cu mine? se înfurie Ailoaie. Mie mi-a născut nevasta şi el îşi bate joc de mine…
– Dom’inginer, m-aş duce în oraş să văd copilul, stărui el cu un zâmbet prostesc pe buze. Ştiţi şi dumneavoastră cum se obişnuieşte…
Inginerul îl privi câteva clipe lung, lung de tot. Avea o asprime pe chip, ca după un chef făcut fără plăcere. De fapt, nu-l vedea pe Ailoaie. Îl privea fără să-l vadă, ca pe un gunoi foarte mărunt, şi părea că gândeşte ce să-i răspundă, dar nu gândea nimic. În partea dreaptă îl înţepa ficatul. I-l pipăise medicul şi-i spuse că e prea tare.
– Ce spui? mormăi el.
Îşi aminti enervat.
– Ţi-am spus să te duci la birouri că te-a căutat cineva!
– Nevastă-mea, dom’inginer! aproape că ţipă Ailoaie. Trebuie s-o văd. A născut.
– Du-te, dragă, te opresc eu să te duci? îl concedie dezgustat inginerul. Ce stai cu ochii beliţi la mine? Vine primăvara şi voi vă învârtiţi fără să faceţi nimic.
Ailoaie nu era deloc om moale. Se întreba totuşi, uneori, de ce oamenii nu se îngăduie unii pe alţii, de ce nu trăiesc mai potoliţi, fără să se supere mereu. Roţile dintre ei, aşa îşi imagina el relaţiile dintre oameni, ca un mecanism uriaş, cu nenumărate angrenaje, roţile ar trebui unse mai bine, să se mişte fără zgomot şi fără să se roadă unele pe altele. Să se roadă aşa om cu om şi omul să plesnească asemenea unei roţi dinţate neunse! Înjură înfuriat, ieşind pe poarta secţiei de mecanizare. Te prind eu într-o noapte când umbli după băutură, îi promise el inginerului. Era şi el, inginerul, băiat de ţărani din Corlăteni. Terminase şcoala elementară în urma lui Ailoaie, îl cunoştea bine pe prăpădit.
– E băiat, Fănică! îl anunţă secretara, lăţindu-şi gura mare, de broască.
Iradia toată o bucurie de fată bătrână care ar fi făcut şi ea cu plăcere un băiat dacă cineva ar fi îndrăznit să se apropie de ea.
– A telefonat de la maternitate, continuă domnişoara. Este acolo una a lui Anton din Pădureni, asistentă medicală. Nevastă-ta i-a spus să dea telefon şi să te anunţe. A născut un băiat. Ce fericit eşti, Fănică! presupuse ea exclamând şi obrajii acoperiţi cu bubuliţe roz se înflăcărase. Mai ai două fete, acum un băiat, numai bine…
– He, he! mârâi contabilul cel bătrân. Ăsta te face fericită şi pe mata, domnişoară, dacă vrei numaidecât…
Oamenii din încăpere râseră liniştiţi, fără răutate. Ailoaie tresări. Se încruntă, gândind intens: ce vrea să spună boşorogul? Domnişoara se supără. Săraca! o compătimi Ailoaie cu cruzime de bărbat viguros. Îşi dezveli dinţii albi, strălucitor de albi în cuprinsul feţei murdare de unsori şi cam smeadă la culoare, şi-i zâmbi domnişoarei în semn de recunoştinţă că l-a anunţat. Mulţumesc, domnişoară, şi-i va aduce câteva flori din oraş.
– Să-ţi trăiască, Fănică!
În încăperea întunecoasă, cu miros de fum ieşit din soba crăpată, oamenii intrau şi ieşeau. Îl felicitau pe Ailoaie, mai spuneau o glumă, mai trecea timpul.
– Aşa e, vorbi cu răutate contabilul bătrân. Cât eşti tânăr şi ai putere, omul face fete. Cum te slăbeşte vârsta, apar băieţii…
Reflecţia lui stârni discuţii interminabile. Oamenii erau bucuroşi să vorbească orice altceva, decât despre treburile care-i aduseseră acolo. E atât de plăcut să vorbeşti într-o zi cenuşie de ianuarie! După ce ai luat un pahar de ţuică şi ai străbătut satul îngheţat, bocănind pe bolovanii ca de piatră ai drumurilor lăturalnice.
Ailoaie plecă nedumerit. Încă nu înţelesese ce avea de împărţit cu el bătrânul contabil, de ce vorbise aşa, în doi peri şi cu răutate. Îi născuse nevasta, ei şi? De ce să nu fie bucuros? Îl înjură şi pe conatbil ca şi pe inginer.
Înainte de a pleca în oraş, trebuia să se spele şi să îmbrace ceva curat. Nu mai avea timp să meargă în Pădureni, cale de şase kilometri. Se hotărî să meargă la vărul Vasile Tudose. Locuia mai sus, pe strada care pornea din curtea primăriei, urca dealul şi se oprea exact în curtea fostului conac al Luizoaiei. Pe la mijlocul drumului avea casă Tudose. Înjurătura te întăreşte la necaz. Avea şi pentru ce să înjure. Mai întâi fusese inginerul cel morocănos ca după o noapte de beţie silită. Apoi contabilul bătrân şi răutăcios. Ce aveau cu el? Intră în casă înjurând.
– Ce ai, mă? se miră Olimpia. Ai uitat bună ziua la Pădureni?
Ailoaie se opri trăsnit în mijlocul camerei. Şi Olimpia îşi bătea joc de el? Vorbi aproape îndurerat:
– A născut Teodora.
Cumpărase, în treacăt, de la magazin, o sticlă de rachiu superior. O scoase din buzunar şi căută cu ochii pahare. Vasile se ridică în capul oaselor de pe pat. Lucrase în tura de noapte, era ajutor de maistru la Întreprinderea textilă din oraş. Congestionat de oboseală, îl privea năuc şi moale pe Ailoaie. Nu înţelesese deplin ce s-a întâmplat.
– Aşa? ţipă Olimpia bucuroasă. Şi ce are, Fănică?
– Băiat.
– Ţi-a pus Dumnezeu mâna în cap, prostule! Că tu te porniseşi pe fete…
Scociorî în bufet şi scoase un păhărel. Na!
– Stai jos, Fănică, de ce nu stai jos? se ridică de-a binelea şi Vasile.
Înţelesese şi el ce s-a întâmplat. Îşi scutură capul, fornăi ca un cal obosit de muncă şi se aşeză la masă.
Ailoaie umplu din nou paharul şi i-l dădu Olimpiei. Apoi bău şi el. Paharul circulă de vreo câteva ori pe la cei trei.
– Spală-te, Fănică, încălzesc eu repede nişte apă, se repezi Olimpia. Cât mai beţi voi un păhărel, e caldă apa. Să-ţi dau şi nişte rufe de-ale lui Vasile şi o haină curată. Dar de ce eşti aşa supărat? Ţi-ai pierdut boii?
– Chiar aşa, se împletici în limbă şi Vasile, zâmbind larg, cu îngăduinţă leşinată, ţi-ai pierdut boii, Fănică?
Ailoaie fremătă nervos. Care boi? se miră el de absurditatea expresiei. De ce să-mi fi pierdut boii? Din ce cauză? Inginerul, bătrânul… şi vorbele lor posomorâte…
– Ce boi? exclamă el nervos. N-am cumpărat şi n-am de vânzare nici un fel de boi, ocoli el răspunsul.
Mirosea în casă a mâncare, a sudoare şi a rachiu. Lui Ailoaie, deşi era obişnuit, nu-i plăcu mirosul.
– În loc să cânţi de bucurie, tu intri în casă înjurând, îl mustră Olimpia.
– Oamenii aceştia, lămuri vag Ailoaie. Te înţeapă ca buruienile când nu te aştepţi…
– Dă-i dracului! îl sfătui energic Olimpia. Ce te doare capul de oameni?
Tudose începu să moţăie stând în capul oaselor. Încerca să behăie o melodie şi moţăia.
– Culcă-te, Vasile. E obosit, a muncit astă noapte în schimb. Dă-i naibii de oameni, vorbi cu dispreţ Olimpia, deşi o ardea curiozitatea să ştie ce i s-a întâmplat lui Ailoaie. Te uiţi în gura lor, Fănică?
Femeia îl ajută pe Vasile să se întindă bine pe pat. Se îmbătase repede. De oboseală. Cum atinse perna cu capul, începu să sforăie. Din când în când, se zbătea să cânte ceva. Aşa ştia mintea lui: după băutură, trebuie neapărat să cânţi, altfel ce rost are să bei?
După ce apa se încălzi, femeia puse pe scaun un lighean şi turnă în el apă fierbinte. Aburii se amestecară cu mirosul urât din casa ţărănească. Miros de sudoare omenească, de mădulare de porc înecate în sânge, de untură topită, de balegă arsă în sobă, de rachiu superior, de lână de oaie întinsă pe culme, de zăpadă topită de pe cizme. Acum mirosea şi a motorină din salopeta lui Ailoaie.
Se dezbrăcă pânbă la mijloc şi se frecă aspru cu săpunul de rufe adus de femeie. Apa se umplu de clăbuci cenuşii. Trupul subţire, cu muşchi prelungi, mişcându-se ca nişte şerpi sub pielea smeadă, se desfătă simţind apa caldă şi săpunul curat. Intra şi căldura din casă în el bucurându-l. Ailoaie se mişca sprinten şi bucuros. Îi trecuse, treptat, supărarea. Olimpia îl privea cum se spală şi ochii i se tulburară. Îşi căută treabă la dulapul de bucătărie pentru a nu-l mai vedea pe Ailoaie.
– Mă, glumi ea muşcată în sânge de o ispită tulbure, frumos te-a făcut maică-ta, Fănică!
Ailoaie se supără iar. Vorbele femeii îi întunecară bucuria simplă pe care o simţise spălându-se de murdăria muncii. Nu puteai spune prea limpede de ce Ailoaie era un om frumos. Cel puţin aşa credeau oamenii despre el, că e frumos. Nu era nici prea înalt, nici prea voinic, dar trupul lui se oprise la o măsură dintre cele mai potrivite. Şi, mai ales, n-aveau nici o picătură de oboseala vârstei de patruzeci de ani. Izvora din el agerime, o sprinteneală fără trudă. Şi asta e nebună, gândi Ailoaie înciudat. Se şterse repede, se îmbrăcă şi se grăbi să plece.
– Mă, da ce te-ai supărat? se miră Olimpia răcită brusc şi cu un început de ură în inimă. Eşti prost, Fănică! se îmblânzi repede, dându-şi seama că nu trebuie ea, femeie cu trei copii, să se lasă pradă unei porniri neînţelese, ca în tinereţe, când nu-ţi pasă de nimic.
Ailoaie ieşi tăcut din casă. Îi spuseseră şi alte femei că e frumos, dar nu voise să bage în seamă vorbele lor. Se însurase în al doilea an după armată şi se înţelegea bine cu nevastă-sa. Se ferea să umble după alte femei, deşi ştia foarte binecă nu i-ar fi fost greu să se încurce. Ştiau şi bărbaţii lucrul acesta. De aceea mulţi îl întâmpinau cu o duşmănie care îl întrista pe Ailoaie. Se simţea uneori ca un ciumat de care oamenii se tem şi se feresc. Mai ales la petreceri se fereau de el. Cum luau un pahar, unele femei se ameţeau şi-l priveau lung, sau râdeau prea mult. Le ameţea vinul, dar poate le ameţea apropierea lui Ailoaie. Bărbaţii se înfuriau şi săreau la bătaie. Şi, de câţiva ani, începuse să renunţe la petrecerile cu consătenii. Muncea în secţie şi pe câmp, venea acasă şi muncea în gospodărie şi trăia cu blândeţe viaţa de toate zilele. Ce poate să-ţi dea o femeie străină mai mult decât femeia ta? se întreba el mirat. Şi nici o femeie nu-i putea da mai mult decât Teodora, adică o dragoste statornică şi copii frumoşi. Cu blândeţe nepăsătoare, trecea printre oameni, bărbaţi şi femei amestecaţi în dragoste şi ură, în care îl cuprindeau şi pe el fără voia lui. E un blestem, gândea uneori Ailoaie, e un blestem această frumuseţe pe care tu nu o simţi, dar pe care o simt oamenii din jurul tău şi, din această cauză, nu te lasă să trăieşti în bună pace.

Va urma

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 29 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5