Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

Pentru Valentin Reabțov timpul nu a mai avut răbdare…

Revista Luceafărul: Anul XIII, Nr.1 (145), Ianuarie 2021
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE


Pentru Valentin Reabțov timpul nu a mai avut răbdare…

Primit pentru publicare: 22 Ian. 2021
Autor: Ionel NOVAC
Publicat: 23 Ian. 2021
© Ionel Novac, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE


 

 

Pentru Valentin Reabțov timpul nu a mai avut răbdare…

 

Că Dumnezeu îi vrea lângă El pe cei mai buni dintre noi o știm de multă vreme, dar de ce uneori atât de repede și de neașteptat, nu am putut înțelege niciodată. Și nu putem înțelege nici acum, când, iată, se împlinesc 40 de zile de la trecerea la cele veșnice a regretatului jurist, translator și slujitor al condeiului, a omului care a fost Valentin Reabțov.

Acesta s-a născut la 30 mai 1951, la Cahul, în frumoasa familie a dascălilor Daria și Constantin Reabțov, două icoane sfinte pe care le-a purtat în inimă până la ultima sa suflare. Copilăria, alături de fratele mai mare, Gheorghe, dar și alți copii de seama sa, i-a fost fără de griji, în ciuda faptului că părinții săi, aidoma celorlalți cahuleni, erau încă puternic marcați de calvarul deportărilor din 6 iulie 1949. Aceștia au scăpat doar datorită faptului că se aflau în plină sesiune de examene, unul la Tiraspol, celălalt la Bălți, iar când au revenit la Cahul valul deportărilor trecuse. Au rămas însă pe drumuri, pentru că întreaga avere a părinților fusese confiscată de puterea sovietică… 

Valentin Reabțov a urmat cursurile școlii medii nr. 2 din orașul natal (în prezent Liceul Teoretic „Ion Creangă”), pe care a absolvit-o în 1968, cu medalie de argint. Deși în timpul școlii s-a dovedit a fi un elev foarte bun la istorie, alegerea sa a luat o turnură care i-a surprins atât pe profesorii săi, care îi întrevedeau un strălucit viitor ca istoric, cât și pe părinți: a ales să urmeze cursurile Facultății de limbi străine din cadrul Universității de Stat din Moldova. Să-i fi fost influențat destinul de faptul că în familia sa se vorbeau curent nu mai puțin de… șapte limbi? 

A absolvit facultatea printre primii, în 1973, după care aproape zece ani a lucrat în calitate de ghid translator superior la „Inturist”, perioadă în care a vizitat peste 25 de țări de pe trei continente (Europa, Asia, Africa). Avid de cunoaștere și dornic de noi informații, dar și preocupat de pregătirea sa profesională, a urmat mai multe cursuri de perfecționare (Moscova – 1974, 1978, Kiev – 1975, Leningrad – 1977). Între 1983 și 1987 a fost șef secție la Direcția de turism extern, iar ulterior, până în 1990, șef direcție la Consiliul Republican pentru turism și excursii. 

În paralel, a cochetat și cu televiziunea națională, în 1987-1988 prezentând emisiunea pentru tineret „De la Naslavcea la Giurgiulești”, în care căuta să facă cunoscute frumusețile naturii și atracțiile turistice cu care Moldova a fost înzestrată de bunul Dumnezeu.

Din 1990, odată cu constituirea primului Parlament al Republicii Moldova, Valentin Reabțov a activat, timp de trei decenii, în calitate de consultant principal și translator-sincronist în cadrul Secretariatului Parlamentului. Perioadă în care a participat la sute de conferințe, întruniri, seminare, mese rotunde ori traininguri organizate de diferite instituții internaționale (OSCE, FMI, UNESCO, BM, USAID, UNICEF ș.a.) sau de ambasadele străine la Chișinău. 

Cum în activitatea sa cotidiană se „lovea” tot mai mult de diverse noțiuni din domeniul dreptului, urmează și cursurile Facultății de Drept din cadrul aceleiași Universității de Stat din R. Moldova, pe care a absolvit-o în 1996, tot printre primii. Aceasta i-a oferit și șansa de a preda Dreptul Constituțional, timp de zece ani (1998-2008), la Institutul de Relații Internaționale „Perspectiva” din Chișinău.

Talentul de a scrie moștenit de la tatăl său, la fel ca și fratele Gheorghe, nu s-a lăsat prea mult așteptat după 1989, anul renașterii naționale, astfel că Valentin Reabțov și-a „muiat pana în călimară” și, în decursul timpului, a dat tiparului peste 250 de articole. Și-au pus paginile la dispoziția sa publicații precum „Glasul”, „Făclia”, „Moldova Suverană”, „Vocea Poporului”, „Țara”, „Sfatul Țării”, „Viața Satului”, „Mesagerul”, „Ziarul de Gardă”, „Ziua de azi”, „Timpul”, „Literatura și Arta”. 

În vara anului 2010 a „trecut” Prutul, începând colaborarea la „Luceafărul” din Botoșani, revistă în care a publicat șase articole (ultimul, dedicat poetului Andrei Ciurunga la aniversarea a 100 de ani de la naștere, „Cine este Andrei Ciurunga sau Poetul martir de la Cahul ajuns la Canalul roșu”, a apărut în numărul din 7 octombrie, același an). Se bucura sincer, ca un copil, de fiecare dată când redactorul-șef al revistei îl găzduia în paginile acesteia sau îi trimitea câteva rânduri apreciative și încurajatoare de a continua scrisul.

Subiectele abordate de Valentin Reabțov în decursul a peste treizeci de ani de publicistică au fost diverse: recunoașterea națională, adevărul istoric, limba română, evenimentele din Transnistria, războiul de pe Nistru, relațiile interetnice. 

De o mare sensibilitate sunt paginile dedicate familiei sale, suferințelor pe care aceasta le-a îndurat și a greutăților prin care a trecut pentru a-și putea crește și educa cei doi copii. Se disting astfel articolele dedicate mamei (cel intitulat „De ce plângea mama?” exprimând parcă durerea unei întregi Basarabii văzută prin ochii de copil) sau cele consacrate tatălui, ilustru pedagog și cărturar, supranumit pe bună dreptate „Iluministul de la Cahul”. În 2016, împreună cu fratele Gheorghe, a amplasat o placă comemorativă la intrarea în imobilul în care a locuit acesta la Cahul și a tipărit cartea „Constantin Reabțov. Pedagogul, Iluministul, Patriotul”, un deosebit omagiu adus memoriei tatălui.

O temă aparte pentru el o constituit-o viața și activitatea ilustrului savant cu renume mondial, dar prea puțin cunoscut la el acasă, Eugen Grebenicov. Acestuia i-a dedicat mai multe articole și împreună cu un alt inimos cahulean, Sergiu Nebunu, i-a amplasat o placă comemorativă pe peretele școlii în care a învățat (Liceul Teoretic „Ion Creangă” din Cahul). 

Nu în ultimul rând, trebuie evidențiată polemica dusă de Valentin Reabțov cu presa imperială moscovită, care stigmatiza mișcarea de eliberare națională din tânărul stat independent și o prezenta drept fascistă, extremistă, antisemită, antirusă etc. „Când se încălcau omenia elementară, bunul simț, adevărul istoric și lingvistic, în ochii lui Valentin scăpărau săbii de Damasc. Când îl călcau pe nervul dezgolit al inimii – electrocuta. Atunci semăna leit cu tata: devenea un patriot de zile mari” (Gheorghe Reabțov).

Având în vedere virulența unora dintre articolele publicate, care îl expuneau direct, și ținând seama de instituția la care lucra, pentru a nu dăuna prestigiului acesteia a ales să semneze cu diferite pseudonime: Valentin Cahuleanu, Victor Frumosu, Leonid Adarii. Referitor la două dintre pseudonimele folosite, prezint câteva confesiuni făcute cu prilejul întâlnirilor avute cu dânsul: 

„Am mai scris prin anii ΄90, adică am semnat „anonim”, cum spunea nenea Iancu (opera lui e veșnică, fiindcă e veșnică prostia noastră, ignoranța, încăpăținarea, orgoliul etc.), cu „Valentin Cahuleanu”. Semnam din cauză că la putere erau agrarienii și chiar am fost avertizat că voi fi concediat… Dar tata a spus că este un singur Cahuleanu – Robert, și nu trebuie să mă ascund în umbra lui. Când semnam, nu m-am gândit la asta, cu regret”. 

„La zece zile de la naștere am avut ceva intoxicație și mama a plecat de la Roșu la Cahul, la policlinică, și o „eliberatoare” a jignit-o pe mama. Ea era o fire sensibilă și nu știa ce să răspundă. La întrebarea „care e prenumele fiului?”, mama a spus „Leonid”. Și prima mea fișă medicală e Reabțov Leonid. Iar Adarii provine de la A Dariei”.  

Pentru activitatea desfășurată în calitate de ghid-translator la Olimpiada de la Moscova (1980) i-a fost oferită Diploma de Onoare a Comitetului de Stat pentru turism extern al Uniunii Sovietice, iar în 2012 a fost decorat cu medalia „Meritul Civic”, pentru activitatea desfășurată în cadrul Secretariatului Parlamentului.

 În 2015, la Editura Pontos din Chișinău, îi apare volumul „Aud Văd Văd Aud”, o selecție din articolele publicate în cei 25 de ani de activitate publicistică. Va fi urmat, în 2019, de cartea de memorii „O altă istorie Olimpică. Amintirile și meditațiile unui ghid-translator”, apărută la aceeași editură. 

În ultimele luni de viață a lucrat la o nouă carte, în care dorea să prezinte cititorului o istorie mai puțin cunoscută a Parlamentului, văzută și auzită de el în decursul celor treizeci de ani puși în slujba acestei instituții. Fapte și întâmplări mai mult sau mai puțin hazlii, discursuri agramate, dispute partizane, insulte, amenințări și alte asemenea manifestări care au făcut „deliciul” parlamentarilor, care i s-au întipărit puternic în memorie. Dar, din păcate, timpul pentru Valentin Reabțov nu a mai avut răbdare…

Ne-am cunoscut cu nu mult timp în urmă, prin intermediul fratelui Gheorghe, dar suficient pentru a ne apropia și a ne cunoaște destul de bine. Ne întâlneam de fiecare dată când ajungeam la Chișinău, iar când rămâneam pentru a doua zi, obligatoriu trebuia să înnoptez la dânsul. Avea atât de multe și fascinante lucruri de povestit, atâtea frumoase amintiri despre familie, părinți, copii și, mai ales, despre nepoțica Sonica, pe care o diviniza! Stabilită de câțiva ani cu părinții în Germania, vorbea cu ea aproape zilnic pe Skype, făceau lecțiile împreună și o medita la limba engleză. Era centrul Universului său!

Dar avea și un mare „of”, confiat la un ceas târziu din noapte: în 2018 își depusese dosarul pentru redobândirea cetățeniei române, însă până la acea dată nu primise vreun răspuns de la București. „Am prea multe boli și mă tem că nu voi ajunge la ziua când voi deveni cetățean român cu actele în regulă”, mi s-a destăinuit cu durere. 

Ultima oară ne-am întâlnit la 21 noiembrie 2020, la Chișinău. Venisem pentru câteva probleme personale, dar dintre acestea nu puteau lipsi întâlnirile cu dânsul și cu domnul Gheorghe, fratele mai mare. Cum reușisem să-mi termin mai devreme treburile, inclusiv întâlnirea cu domnul Gheorghe, așa cum convenisem în zilele precedente, am „tras” iarăși la dânsul. 

Seara am stat îndelung la povești, am cinat împreună (era un excelent bucătar, acasă fiind numit „bucătarul familiei”) și am ciocnit câte un pahar de vin. Domnul Valentin mi-a spus că este prima oară după foarte multă vreme când bea un pahar de vin. A avut probleme de sănătate în ultima vreme („în ultimile săptămâni am avut ceva cu motorașul…”), dar acum se simțea mai bine. 

Mi-a povestit foarte multe lucruri despre dânsul și familie, știam că are un adevărat cult pentru părinți. De altfel, singur sau în colaborare cu fratele Gheorghe, a scris unele dintre cele mai frumoase pagini închinate părinților care pot fi întâlnite în literatura română.

Nu uitase nici de Cahulul natal, leagănul copilăriei, unde, având în vedere experiența sa în domeniu, dorea să facă o emisiune la televiziunea locală despre personalitățile ținutului. „Să vedem ce va zice domnul primar, știu că e deschis la așa proiecte, dar problema e una „neînsemnată”, adică banii…”. 

Avea un farmec deosebit de a povesti, dar și o memorie de invidiat a datelor, caracteristică mai mult oamenilor de științe exacte, nu unui mânuitor de condei, fie el atât de talentat precum era domnul Valentin Reabțov. Ascultându-l, nu numai că aveai din toate câte ceva de învățat, dar rămâneai plăcut impresionat de claritatea și dulceața limbii române, pe care o vorbea fără niciun accent străin. „La limba română, profesori mi-au fost tata și biblioteca lui, mama, fratele Gheorghe…”, mărturisese într-un interviu acordat cotidianului „Timpul”.

Așa că și de această dată, prins în mrejele destăinuirilor sale, nici nu am sesizat că timpul s-a scurs fără de știre, trecuse cu mult de ora trei a dimineții și noi încă mai tăifăsuiam. Avea atâtea de spus, parcă ar fi dorit să-și golească atunci toată tolba cu amintiri! Niciunul nu bănuiam că va fi ultima noastră întâlnire…

Ne-am reauzit peste o săptămână, când am fost iarăși la Chișinău, dar din cauza programului încărcat și a faptului că trebuia să revin la Cahul în aceeași zi, nu am reușit decât să vorbim la telefon. Apoi, pentru ultima dată, pe 13 decembrie, când, după ce domnul Gheorghe mi-a spus că doamna Natalia este internată în spital, l-am sunat din nou. 

Cu tristețe în voce, domnul Valentin mi-a spus că soția sa a fost internată în spital, fiind diagnosticată cu virusul COVID, dar acum se simte mai bine. Era însă tare dezamăgit de faptul că soția sa a trebuit să aștepte acasă două zile până când salvarea a venit și a internat-o la spital, neexplicându-și cum poate fi posibil așa ceva. De asemenea, își făcea griji să nu afle fiica din Germania, care urmează să nască în martie 2021, ca nu cumva vestea îmbolnăvirii mamei să-i provoace probleme sarcinii. 

Am discutat aproape jumătate de oră, dar în niciun moment nu mi s-a plâns că și el ar avea vreo problemă, în afară de cea legată de grija pentru sănătatea Nataliei. 

A doua zi, dimineața, fiica Irina l-a găsit acasă, fără răsuflare. Generoasa-i inimă, „motorașul” care îl sâcâise în ultima vreme, la care s-au adăugat și alte probleme de sănătate, s-a oprit înainte de vreme… 

Au rămas în urma sa multe proiecte nefinalizate, o familie frumoasă căreia îi mai avea multe de dăruit, prieteni și cunoscuți cărora le mai avea multe de povestit, „micul lot de pământ, unde-mi petrec serile, după lucru, din aprilie până-n octombrie” căruia voia să i se dedice după apropiata-i ieșire la pensie. A rămas o lume mai tristă, mult mai săracă și o întrebare încă fără răspuns: „De ce atât de devreme, Doamne?”…

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.664 de abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5