Percepţia românească a Străinului.
Cine sunt străinii în spaţiul mental colectiv al românilor?

Fără îndoială că fiece naţiune are o percepţie personală a Străinului, percepţie care în decursul Istoriei a suferit importante metamorfoze. Noi, oamenii de pretutindeni, cei care astăzi am ajuns să credem că am depăşit domnia şabloanelor şi a ideilor preconcepute, suntem mai închistaţi ca oricând în mentalităţi retrograde. De ce? Pentru că, pendulând în era hiperindustrializărilor de tot felul – inclusiv a creierelor – nu mai avem timp pentru meditaţie, contemplaţie şi decantare (în sensul plenar, indian, şi nu de factură europeană, oarecum superficială!) a unor descoperiri ale sinelui, ci, moderni, comozi şi pragmatici, asimilăm informaţia primită de parcă ar fi propria noastră descoperire. Voi da doar câteva exemple din infinitatea de şabloane intrate, în mentalul colectiv: germanii sunt o naţiune tenace, luptătoare, harnică şi onestă; ruşii sunt războinici, imprevizibili, cheflii, dar profunzi; balcanismul e sinonim cu neseriozitatea, băşcălia, potlogăria şi şmecheria; femeia din S.U.A. este puternică, independentă, liberă (poate şi libertină!) etc. Să fie astfel de percepţii coordonate intrate în mentalul colectiv? Probabil, dar în acest caz se confirmă teoria şabloanelor…
În ceea ce ne priveşte pe noi, românii, ne place să credem că suntem ospitalieri, prietenoşi şi toleranţi cu cei ce ne trec pragul, aceştia fiind de cele mai multe ori sunt străini. Totuşi, înainte de a intra în măruntaiele temei, mi se pare firesc să elucidez ideea de ,,străin” pentru români.
În sens larg, ,,străin” e tot ce înseamnă entitate nelegată de românism, tot ce nu aparţine poporului român – de la credinţele, tradiţiile şi valorile străine acestui spaţiu până la simplii indivizi care ajung pe aceste meleaguri (bulgari, unguri, norvegieni etc.); dar pentru că această observaţie are o consistenţă cu uşurinţă asimilată de un elev de ciclu primar voi trece la revelarea altor înţelesuri ale cuvântului ,,străin’’ pentru noi românii. Operăm cu nuanţe: străin e şi vecinul de pe scară pe care-l saluţi la intrarea în bloc; străin e şi colegul de serviciu care-şi face mai mult sau mai puţin datoria la locul de muncă; străin e şi oaspetele
care-ţi împlineşte ziua de naştere cu un cadou (ne)inspirat. Străin e şi prietenul/prietena care ţi-a furat partenera/partenerul de viaţă… Şi, în virtutea unui raţionament pe care, într-un elan dostoievskian, doresc să-l urmez, voi continua: străin poate fi şi fratele care, prins de propriile-i griji, e insensibil la problemele tale, străină e şi jumătatea ta, nu doar atunci când (se întâmplă!) se consumă într-o demenţială/ efemeră (poate), poveste amoroasă, ci mai ales atunci când nu vibrează la nevoile, dorinţele ori visele tale.
Biciuindu-mi, într-un soi de sado-masochism, conştiinţa realizez că, uneori, propriul tău copil e un străin. Cei care operează cu şabloane, zâmbesc ironic ori, în cel mai bun caz, îngăduitor. Le-aş replica: cum se explică atunci gestul aruncării părinţilor în stradă sau (caz fericit!) la azil de către nişte copii care, în prealabil, s-au asigurat că apartamentul bătrânilor a primit o nouă binecuvântare notarială?!… Însă, în alt registru, părinţii pot fi străini pentru ale lor progenituri, atunci când le repudiază într-un orfelinat ori le vând – tocmindu-se cu încrâncenare! – ca marfă de calitate…
Tot abonaţii şabloanelor vor spune că astfel de exemple sunt sporadice, nefericite şi, astfel, neconcludente. Le-aş răspunde printr-o întrebare amară: în statisticile oficiale s-au contabilizat şi înăbuşitele dureri ale unor părinţi care, deşi oropsiţi de copii, şi-au purtat (în viaţă) crucea cu o linişte de mormânt pentru a nu şifona imaginea propriilor copii? Sau, statisticile dezvăluie cazuri de părinţi care-şi afişează opulenţa după ce şi-au vândut, de regulă în străinătate, copiii? NU! Nimic din toate acestea. Doar din când în când, mass-media, avidă de senzaţional, descoperă astfel de cazuri stupefiante, demne de o societate modernă, cizelată…
Şi, în final, putem descoperi un alt tip de ,,străin” – cel faţă de tine însuţi; aici intră orice individ prins în malaxorul Istoiei, căreia nu-i mai face faţă… O voce tainică îmi şopteşte: totuşi, adaptabilitatea este apanajul oamenilor inteligenţi, deci, dacă ajungi faţă de tine însuţi străin înseamnă că ai o mare problemă. Probabil, dar câţi dintre noi nu ne-am simţit, măcar odată, proiectaţi în destinul personajelor kafkiene, câţi dintre noi n-am simţit uneori că lumea în care fiinţam s-a prăbuşit, iar şansa (speranţa) era, precum în Murphy, ,,nicio şansă!” … Simt însă că voi aluneca înspre ideea de angoasă, anxietate şi alienare şi ştiu că nu filozofia existenţialistă trebuie aici disecată, chiar dacă unul dintre iluştrii ei reprezentanţi, Albert Camus, avea un roman revelator – ,,Străinul”.
Fără a fi din cale-afară de expansivă, am căutat de-a lungul timpului să intru în contact cu oameni din cele mai diferite categorii sociale, întrucât m-a interesat viziunea lor asupra vieţii, modul în care îşi cristalizau valorile, experienţa de viaţă etc. În ceea ce priveşte tema propusă, pot spune că, la prima vedere, românii sunt reticenţi atunci când e vorba de străini. O politeţe rece, ţărănească intervine atunci când un străin intră în spaţiul nostru social sau un tip de ignorare voită ne-a caracterizat de-a lungul vremii (a nu se confunda astfel de reacţii naturale – la scară individuală – cu extazul puternicilor zilei care, de la Cotroceni sau Palatul Victoria,
şi-au dat acordul pentru ca, de pildă, la baza Kogălniceanu, ,,jandarmul universal” să-şi fixeze soldaţii…).
Este firesc, la nivelul mentalului colectiv, să-l privim cu suspiciune şi condescendenţă pe Străin, deoarece, prin veacuri, ne-a invadat vatra străbună, ne-a ucis semenii, ne-a deposedat de puţinul nostru, ne-a aruncat în robie fiii şi ne-a siluit fiicele, ne-a umilit şi ne-a dispreţuit mai mereu. Experienţa străinilor, în mentalul colectiv românesc, nu e deloc fastă. A susţine contrariul, ar însemna să dăm dovadă de naivitate şi stupizenie. Amatorii de şabloane ar spune: lasă astea, aparţin trecutului! Omul nou, omul contemporan se detaşează de tragediile trecutului! Să fie oare aşa? În ceea ce mă priveşte, consider că istoria trebuie cunoscută în profunzime, chiar dacă actele prezentului nu trebuie să vizeze spiritul revanşard. Pe de altă parte, un plus de raţiune, responsabilitate şi consecvenţă nu ne-ar prisosi nouă, românilor, mai ales în cenuşiul vremurilor de azi.
Ceea ce am observat, analizând modul în care străinii sunt percepuţi de români, nu-i avantajează deloc pe autohtoni: atunci când, dintr-un motiv sau altul, la orice scară, sunt divergenţe majore între vârfurile socio-politice ale socităţii româneşti, rezolvarea problemei se produce prin aducerea unui străin. Exemplul cel mai clar – deşi aspectul poate fi extrapolat până la alegerea unui primar de comună sau director de şcoală – este, în 1866, aducerea lui Carol de Hohenzollern pe tronul României, într-un moment când, măcinându-şi forţele, liberalii radicali şi moşierii conservatori, au găsit rezolvarea problemelor Ţării nu în lăuntrul acesteia ci în afara ei, printr-un Străin. Nu intru în dedesupturile politice ale vremii, dar, deşi refuz să mă entuziasmez în faţa respectivului gest, nu pot să nu observ că, în mentalul colectiv românesc, aducerea unui străin a fost soluţia salvatoare pentru Ţară. Şi astăzi, America şi U.E. e soluţia salvatoare pentru noi românii… deci, tot străinii.
Constat astfel, în mentalul colectiv românesc, o anume teamă de afirmare a naţiunii – reflex al secolelor de vasalitate în care am fiinţat –, o anume impotenţă atunci când trebuie să decidem dezvoltarea noastră şi, tocmai de aceea, am cerut adesea în istorie încuviinţarea unei mari puteri pentru a ne ,,produce” într-un sens sau altul. De aici şi o politică adesea duplicitară, care produce şi astăzi efecte devastatoare.
Pentru a demonstra că Istoria lucrează adânc în noi, mă gândesc nu doar la zicerea românească: ,,iarba din grădina vecinului e mai verde”, ci şi la faptul că, atunci când într-o localitate oarecare vine un anume X (un străin, iar dacă e de alt neam cu atât mai mult), care te concurează în ceva (de pildă eşti într-o localitate rurală şi ai o fabrică de brânzeturi), toţi cei din firma ta vor extrem de panicaţi pentru că El, Străinul, e o zeitate care te va falimenta…
Concluzionând, pot spune că totul trebuie asimilat cu măsură. Străinii au avut, au şi vor avea locul şi rolul lor în ecuaţia Ţării – mai nou, noi suntem cei ce ne fixăm privirile spre porţile Occidentului – însă, atât cât Soarele se revarsă blajin şi înţelept peste spaţiul carpato-danubiano-pontic, putem şi noi românii să transformăm obsesiile cu şi despre ,,străini” în argumente ale continuităţii spiritului liber.