Personalităţi botoşănene uitate – Alice Soare

În anul 1959, profesoara de limba şi literatura română Ileana Turuşancu definitiva primul dicţionar al scriitorilor botoşăneni – rămas, din nefericire, nepublicat – în care, alături de personalităţile cunoscute, o includea pe Alice Soare, poetă a cărei origine botoşăneană are meritul de a o fi readus la cunoştinţa concitadinilor săi.

Această sensibilă poetă, care alături de Elena Farago, Otilia Cazimir, Alexandrina Scurtu şi Claudia Milian, constituie un nume de referinţă pentru lirica feminină românească din prima jumătate a secolului al XX-lea, a fost dată uitării, deşi creaţiile sale au apărut în multe dintre revistele literare ale vremii: ,,Sburătorul”, ,,Luceafărul”, ,,Gazeta Cărţilor”, ,,Însemnări literare”, ,,Viaţa Românească”, etc. în două volume de poezii, iar criticul literar Eugen Lovinescu, în ,,Istoria literaturii române contemporane”, o alătură unora dintre numele mari ale scrisului românesc care au ilustrat viaţa literară după primul război mondial. În intenţia de a repara această nedreptate, şi convinsă de valoarea operei poetice a Alicei Soare, cu care o bună bucată de timp a fost contemporană, şi ale cărei rădăcini botoşănene, desigur, le cunoştea, Ileana Turuşancu şi-a propus să dedice un studiu literar poeziilor cuprinse în volumele publicate de aceasta în anii 1921 şi 1940, ,,Ferestre luminate”, şi ,,Sâmburi de lumină”, cu intenţia, credem, de a-l publica, sau cel puţin de a a-l susţine în cadrul uneia dintre sesiunile ştiinţifice la care prezenţa sa era nelipsită. Din motive care ne-au rămas necunoscute, studiul n-a fost definitivat, rămânând în manuscris, dar părţi din acesta, din care vom reda mai multe pasaje în cele ce urmează, fac dovada nu numai a realelor virtuţi poetice ale Alicei Soare, ci şi a calităţii de critic literar al Ilenei Turuşancu, despre a cărei activitate ştiinţifică ne propunem să scriem într-unul din numerele viitoare ale revistei. De asemenea, inserăm în cele ce urmează, câteva date relativ la viaţa şi activitatea poetei, notate de Ileana Turuşancu pe ultima filă a manuscrisului, mult mai cuprinzătoare decât cele din dicţionarul la care am făcut referinţă.

Fiica fostului căpitan de jandarmi C. Zamfirescu şi a soţie sale Eugenia (născută) Baltă, s-a născut în Botoşani, cam prin anii 1889/1890 (cercetarea registrelor de stare civilă păstrate în fondurile Direcţiei Judeţene Botoşani a Arhivelor Naţionale, ne-a oferit posibilitatea stabilirii precise a datei naşterii poetei – 30 ianuarie 1890 n.n.). A făcut şcoala primară la Iaşi, unde tatăl său avea serviciu. Apoi a urmat 3 ani Pensionul Humpel din Iaşi. După ce tatăl său a fost mutat la Botoşani a venit şi Alice aici. Urmează cu profesori particulari studiul limbilor franceză, engleză şi germană. Era foarte cultă, cunoştea în special limba franceză în care se exprima şi scria cu uşurinţă. După unii, versurile sale scrise în limba franceză erau mai bune decât cele în limba română. A fost căsătorită întâia oară cu Virgil Z. Soare din Galaţi (fratele lui Soare Z. Soare, fost director la Teatrul Naţional din Bucureşti), mare proprietar, avocat la Bucureşti şi Galaţi. Primul copil, Dinu, a murit la vârsta de cinci ani, la Bucureşti. Acestui copil i-a dedicat volumul de poezii ,,Ferestre luminate”. După divorţul de primul soţ, s-a recăsătorit cu căpitanul de corabie Trandafil, care ulterior, ca maior, a devenit comandantul Legiunii de jandarmi Ploieşti. Alice Soare a murit la Bucureşti în anii 1942/1943, de tuberculoză la rinichi. Era membră a Societăţii Scriitorilor Români, care a înmormântat-o la cimitirul Bellu din Bucureşti, pe aleea rezervată scriitorilor români, în dosul mormântului lui Nicolae Iorga. A scris două volume de poezii în româneşte (1921 şi 1940). A tradus din engleză poezii de Schelly, care de asemenea au fost publicate.
*
* *
Dacă poeziile Alicei Soare nu reprezintă un aport original în lirica noastră dintre cele două războaie mondiale, ele nu merită însă a fi subestimate şi ignorate, îndeosebi de concetăţenii poetei. Alice Soare a încercat să mlădieze limba şi să exprime frumos şi adânc cugetări ce noi, ceilalţi muritori, le formulăm banal şi prozaic. De netăgăduit că Alice Soarte a avut o sensibilitate poetică delicată, aşa cum spune în poezia ,,Mărgăritare“, din volumul ,,Ferestre luminate”:

În sufletu-mi s-ascund neîntinate
Comori ce scald a vieţii frământare.

Să ne oprim acum asupra celor două volume de poezii, căci poate, a venit timpul acela prevăzut de poetă:

Si într-o zi, cândva, scafandrierii
Vor scoate poate boabele sfioase
Din turburile ape-ale durerii.
(,,Mărgăritare”)

Aceste boabe sfioase, merită a fi reamintite azi, căci conţin o valoare poetică, aşa cum a afirmat poeta în moto-ul volumului ,,Sâmburi de lumină”:

La fel ca zarzăra care-a căzut din pom
Pieri-va lutul meu ca mâine,
Dar sâmburele va rămâne!

În 1921 a apărut volumul ,,Ferestre luminate”, (Editura Gutemberg), cuprinzând 64 sonete, iar în 1940, tipărit la ,,Cartea Românească”, volumul ,,Sâmburi de lumină”, împărţit în 5 cicluri. Volumul de sonete din 1921 este închinat copilului poetei, mort în vârstă de 5 ani, în care mama îşi punea nădejdea că ,,va stăpâni odată zarea”.
Alice Soare explică preferinţa sa pentru sonet:

În haine complicate de sonete
Am îmbrăcat simţirea mea sortită
Ca sub podoaba grea şi măiestrită
S-ascundă veşnic formele-i discrete.

Sonetul este ,,forma frumuseţii legendare”. Sub această formă fixă a prezentat imaginea unor idei şi sentimente ca iubirea (,,În amintirea mea”), singurătatea (,,Lui Don Quichotte”), conştiinţa.
În general, poeta nu tratează teme sociale. O mândrie aristocratică o face să spună:

Prăpastie de oameni mă desparte
Si nu-i pot ridica până la mine;
Nici vreau să mă cobor aşa departe.

Alice Soare cântă ca şi Demostene Botez ,,oraşele mici” sau îşi analizează adânc o ,,senzaţie” vesperală. Marea o face să mediteze şi să simtă o inefabilă nostalgie:

O pânză-n larg de unde legănată
Alunecă în mlădieri de-aripă
Un dor de ducă te cuprinde toată
Trăieşte nesfârşitu-n tine o clipă.

Marea e cântată pe vreme de linişte sau de furtună, sub strălucirea lunii sau a apusului de soare în 11 sonete. Variatele înfăţişări ale mării se împletesc (însă) cu gândurile şi simţirile poetei:

O ceaţă străvezie leneş cerne
Mărgeanul asfinţitului tăcut,
Si ceru-n apă-n depărtări s-aşterne
Dar neclintit, o pasăre, lung, mut,
Ascultă-n frământările interne
Sub discuri largi de apă ca un scut,
Cum în adânc bat forţele eterne.
(,,Resemnare”)

Cu imagini vizuale puternice evocă codrii Moldovei, Haiducii, Norii, Căsuţa din Băneşti sau exemple exotice.
Florile sunt cântate după modelul simboliştilor:

Un trandafir ce moare într-o cupă
Mă-mbată cu-a miresmei armonie
Si-mi pare–n ofilirea lui că-ntrupă
Eterna frumuseţii nebunie

Maniera simbolistă e vizibilă şi în ,,Două vapoare”.
O poezie alegorică, frumoasă, melancolică e ,,Trei cerşetori”:

Trei cerşetori în haine zdrenţuite
Înfriguraţi la poarta mea aşteaptă
Îi ştiu de mult, nevoia lor e dreaptă
Şi le-am făcut pomeni necântărite

Cel mai bătrân, acel ce stă pe treaptă,
E Visul, ştie multe vrăji oprite.
Acel făr de privire în orbite
E Dragostea, şi-acel ce se deşteaptă

Din somnul lui de-o clipă, e Durerea
Dar astăzi este zi de socoteală,
Căci eu cu ei mi-am cheltuit averea.

Si iată ora c-a venit, fatală
Când nu mai pot să le-mplinesc iar vrerea,
Văzând că şi cămara mea e goală !

Poeta se retrage în turnul de fildeş spre a-şi depăna amintirile ,,buruiana zilelor pierdute”:

Dar eu am pus zăvoru-ncet pe uşă
Si plâng sfidând a timpului povaţă
Pe răscoliri de jar şi de cenuşă.

Aşadar, Alice Soare se prezintă cu poezii melancolice, urmărind să cristalizeze un gând fugitiv, nuanţa unui sentiment sau o imagine din natură, dar aspectele vieţii sociale nu o reţin. Este preocupată doar de propriul ei cămin, de copilul pierdut, de viaţa ei sentimentală…

Privitor la formă, trebuie să-i subliniem claritatea exprimării şi proprietatea termenilor folosiţi. Aceste calităţi formale vibrează de lirism:

De mi-a zâmbit vreodată fericirea
Si-am cunoscut a soartei dărnicie,
A fost o rază fără trăinicie,
Si i-am plătit cu lacrimi strălucirea.
(,,Metempsicoză”)
sau:
Eu am râvnit un singur strop de apă
Să-mi oglindească cerul şi pământul
Si tot ce-n el părerea vrea să-ncapă…
Si l-a secat în palma-mi totuşi vântul !
(,,Un strop”)

Comparaţiile ei sunt luminoase, strălucite:

,,Inima te-apasă, deodată,
Ca o povară de-aur şi rubine”

sau:

,,Din cupe scumpe, de-aur, patinate,
Bea soarele vin roş, ca de rubine”.

În volumul ,,Sâmburi de lumină”, găsim aceleaşi autoanalize:

Aş vrea şi eu să-nlătur ca oricine
Tot romantismul demodat din mine
Cu minaveta lui şi nu mă-ndur !
(,,Minaveta”)
sau

Posed şi şoricelul minunat
Născut din energia unui munte
Si o răbdare ce-a ştiut să-nfrunte
Balaurii cu şapte căpăţâni
Ce cresc la loc cât baţi din mâini !
(,,Muzeul”)

Sub simboluri îşi prezintă unele visuri sau realizări, ca în ,,Pescarul”:

De câte ori mi-am aruncat năvodul
Sub soare-ncins ori porţelan de lună,
De-atâtea ori m-a cercetat norodul
De-am prins ori nu vreo pradă bună?
Chefali, scrumbii, vreo rândunea de mare,
Sau poate stridii cu mărgăritate?
Ori un tezaur rătăcit cumva
Din năvi ce dorm de veacuri undeva
Sub valurile-amare!
Iar când vedeau că nu trăgeam spre mal
Decât oglinzi de aur sau opal;
Flăcăi, cumetre,
Toţi mă loveau cu râsetele lor ca pietre!
(,,Pescarul”)

Melancolia e mai accentuată în poeziile din acest volum:

Mă simt cu bufniţele soră bună
Si fug de-al zilei orizont pervers
Lumina-i crudă m-a orbit din mers.
(,,Vălul”)

Se simte din ce în ce mai singură şi mărturiseşte cu tristeţe:

Sunt umbra celei care-am fost odată:
În mine toate vocile-au tăcut,
Si-nchid în ochi doar stele ce-au căzut;
Mă proiectez simbolic pe trecut
Ca pe un fond iluminat, o pată !
Pustietatea-n casa mea-i stăpână,
Nu are cine să mă ia de mână;
N-am nici o floare-n glastrele-amintirei,
Nici o icoană-n ramele iubirei !
(,,Azi”)

În oameni nu are încredere şi spune:
Am un ochian care-mi măreşte
Imens până şi pe furnici,
Si totuşi, e stricat fireşte –
Pe oameni mi-i arată mici !

De-aceea nu e de mirare
Că s-a-ntâmplat să mă înşel
Când n-am putut privi prin el,
Si-un suflet mic să-mi pară mare !
(,,Fărmături”)

Al doilea ciclu din volumul ,,Sâmburi de lumină”, intitulat ,,Medalioane”, cuprinde opt poezii, majoritatea erotice. În cel de al treilea ciclu, intitulat ,,Chivote” sunt adunate amintiri despre copilul pierdut la vârsta de cinci ani:

Copilul meu s-a dus departe
Acolo unde-atâţi copii
Nu mai au dor de jucării;
Si lumea-ntreagă ne desparte.
…………………..
El nu va plânge niciodată
Dar n-o să râdă nici atât,
Si n-o să-i pese cum şi cât
Mă zbat în lumea mea uitată;
Deşi de-a pururea cuminte,
Acolo cine-o să-l alinte?
…………………..

Răscolitoare e amintirea înmormântării copilului:

Pe racla ca o altă jucărie,
Ningeau mereu hulubi fâlfâitori,
Căci Dumnezeu în vaga-i veşnicie
Se ruşina că te-a lăsat să mori!
Si clopotele s-au pornit să sune
Ca-ntr-un delir, haotice, nebune,
De parc-aveau să nu se mai oprească,
Si-ar fi cătat cu glasul lor de-aramă,
S-acopere durerea omenească.
(,,Alb”)

În ,,Amar” spune:

O Niobe pe veci nemângâiată,
In nici un Lethe nu găsesc uitarea!
Mormântu-ţi îmi astupă toată zarea!
Sunt ca o insulă cutremurată
Acoperită toată cu ruini
Pe care cresc în voie mărăcini!

În ciclul ,,Brocaruri” găsim ,,Tablouri vechi” (şi) natură moartă: ,,La ora şase”, ,,Interior” sau ,,Casa”. Citez câteva versuri din aceasta din urmă:

Cărarea-mbrăţişată de betunii
E astăzi un şivoi de mărăcini.
………………………
Oleandrii roz, cu floare de şerbet,
…………………….
Au fost luaţi şi duşi cândva-n secret!

După ce descrie părăginirea de afară, descrie interiorul:

Pianul cu dantura-ngălbenită,
La care uneori cânta bunica,
Cu degetele-i agere şi scunde,
Trecutul ei, ce învia în mica
Romanţă, ori în polca părăsită,
Sub ce mâini râde-ori plânge-acuma? Unde?
………………………
Revăd albumul mare şi scorţos,
Cu doamne-n malacov ori cu turnură:
Din el, când întorceam o clapă-n jos,
Ieşea o muzică în miniatură!
Unde-i bufetul vechi, monumental,
Din care, în chisele de cristal
Soseau dulceţurile minunate?
Belteaua purpurie sau topaz,
Serbeturile lucii, de atlaz,
Şi rodul de rubine măcinate?
………………………

În cadrul acesta evocă amintirea bunicii care:

Purta pe tâmple părul veşnic lins,
-Pe care nu se cunoştea de-a nins –
Părea un vechi şi delicat pastel!
…………………
De când s-a stins de-odată, fără veste
Mi s-a mânjit azurul cu ţărână!
S-a încheiat o lume de poveste
Zburând din viaţa-mi cea din urmă zâna!

Din natură sunt inspirate poeziile ,,Braşovul în iarnă”, ,,Primăvara”, ,,Seară de April”, ,,Pe malul Cernei”, ,,Târg vechi”, ,,Noapte albă”, ,,Mangalia”, ,,Bobocii”, ,,Corbii”, ,,Garoafa roşie”, ,,Plouă”. Localităţile (sunt) descrise bogat, viu, colorat sau tern. Pentru a se vedea cum a reuşit să scoată dintr-un nimic o imagine poetică citez:

Un ochi de baltă s-a născut din ploi
Întâmplător, la mijloc de cărare;
Cei ce-l ating îl bleastemă, căci sare,
Pe loc la ei cu palme de noroi.

De-un timp adăposteşte un broscoi
Ce ore-ntregi priveşte ţintă-n zare;
Ciudată şi hidoasă arătare,
Verzuie ca o bubă cu puroi!

Urâtă-i balta, dar când e senin
Luceferi, feţi frumoşi şi luna vin
Să se-oglindească-n ciobul ei murdar!

Atunci, ritmat, broscoiul solitar,
Cu glasul lui de muezin îngână
O melopee tristă şi păgână,
Pe când în jurul lui, ca-n feerii,
În baltă se aprind bijuterii.
(,,Balta”)
…………………

Aceste pasteluri sunt luminoase, viguroase, îţi fac plăcere să vezi natura astfel zugrăvită, uneori chiar cu umor, ca de pildă în ,,Vânt de toamnă”:
Numai jos, pleşuvi, bostanii fără râvnă stau cuminţi:

………………
Par, caricaturizate, goale căpăţâni de sfinţi.

sau în ,,Plouă“:

Firele de iarbă lungi
Iar înşiră la mărgele
………………….
Astăzi tabla are grai
Si burlanul guturai!
Vergi de apă bat în uşă
Haina-i pe femei mănuşă.

Toamna e prezentată în mai multe poezii, cu imagini precum:

Azi toate sufăr iar de gălbinare,
Si trandafiri târzii şi felinare
………………….
Pe deal, în loc de verzile păduri
Stau ruginii covoare de Buhara.
(,,Aspecte de toamnă”)

sau:

Printre crengile pustii,
Rare frunze canarii
Mor sub cerul de leşie.
(,,Altă toamnă”)

Si iarna e generos prezentată în mai multe poezii, între care cea intitulată ,,Iarna”, din care citez:
Crengile se sparg ca sticla, ciorile punctează zaruri:

Lumea-i plină de podoabe mincinoase ca-n bazaruri!
Geamurile-s toate mate, şi minuni paradoxale,
Harta lor schiţează-n cretă peisaje tropicale.

Ninsoarea cu efectele ei mereu noi îi stârneşte poetei nedumeriri:

Ninge cu înfrigurare:
S-a stricat un pămătuf?
A plesnit o pernă mare?
Toată zarea-i numai puf!

S-au lăsat în curte ciori
Imitând pioni de şah;
Trece şi un şobolan
Cenuşiu ca un monah.
(,,Iar ninge”)

Versurile acestea, ca şi altele, sunt din aceeaşi familie cu ale lui Topârceanu sau Otilia Cazimir, având prospeţime, vioiciune şi umor.

În ciclu ,,Brocaruri”, care însumează 41 de poezii, elementul social nu apare decât de două ori: în ,,Spălătoreasa” şi în ,,Seară de April” în care apar ţigăncile unei şatre.
Ne vom opri şi la ultimul ciclu ,,Scame”, care cuprinde 8 poezii (ca şi ,,Medalioane”, pe când ,,Chivote” are 10, iar ,,Sâmburi de lumină“ 18 poezii. În ultimele poezii: ,,Muri o pisică“, ,,Song”, ,,Cântec”, regăsim temele de mai înainte. Trebuie să ne oprim însă la ,,Pledoarie prozaică“, unde argumentează pentru ce nu mai crede în oameni şi dimpotrivă, îşi simte inima plină de milă pentru animale:

Omule! cum poţi lovi atât de greu
Pe cei asupra cărora ai şi tu puteri de Dumnezeu?

Poeta condamnă omul care ucide în jurul lui fiinţe slabe şi nevinovate şi se simte parcă vinovată că face parte din neamul omenesc:

Cum să fiu mândră că sunt fiinţă cuvântătoare
Când cuvintele slujesc ca să omoare?

Poezia aceasta, aminteşte de ,,Cuvintele potrivite” ale lui Arghezi, atât ca temă cât şi ca tehnică. În privinţa tehnicii, e remarcabil ,,Cântec de toamnă” unde alternează catrenele cu terţinele şi sfârşeşte cu o strofă evinarie. Reproduc cele două terţine deosebit de realizate:

Cad în geamuri picuri grele?
Sau în dorurile mele
Soarta dă cu pietricele?
…………………..
Unde-s toamnele ca jarul?
Toamnele de-odinioară
Ce-mi umpleau cu vin paharul?

Regretul pentru trecut nu e însă prea viu; apare uneori, dar îl estompează parcă viziunea sfârşitului, care nu o înfioară pe poetă:
Ce nimicuri cunoscute!
Asta-i viaţa, tact cu tact!
Grandios e doar finalul;
Poate că şi primul act!
(,,Iar ninge”)

Manuscrisul se termină aici, consideraţiile Ilenei Turuşancu având, credem, forţa de a demonstra că Alice Soare a fost o poetă adevărată şi că moartea ei prematură a răpit Parnasului român pe una dintre cele mai duioase, mai discrete şi mai aristocrate cântăreţe ale cerului, vieţii şi sufletului omenesc.