Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Personalităţi botoşănene uitate – Lia Cucu – (1904-1972

Personalităţi botoşănene uitate – Lia Cucu – (1904-1972
Autor, Gheogrhe MEDIAN

Cititorii cărţii “Arcade septentrionale” semnată de Lucia Olaru Nenati, apărută în anul 2007 în Editura Academiei, având ca subiect presa culturală botoşăneană în perioada interbelică, au putut întâlni, printre colaboratorii “Revistei Moldovei”, apărută la Botoşani între anii 1921-1926, numele Liei Cucu, o poetă la care autoarea cărţii nu face prea multe referiri, dar îi remarcă talentul literar, exemplificându-l prin redarea câtorva versuri, din două dintre poeziile publicate în revista mai sus citată. Apreciind meritul Luciei Olaru Nenati de a repune în circulaţie numele unui autor uitat de toată lumea, ne permitem să detaliem subiectul, oferind cititorilor câteva amănunte despre Lia Cucu, culese din documente aflate în fondurile Muzeului Judeţean de Istorie şi Direcţiei Judeţene Botoşani a Arhivelor Naţionale.

Numele Liei Cucu, este pentru prima oară înscris în rândul scriitorilor botoşăneni, de profesoara Ileana Turuşancu, în “Dicţionarul scriitorilor botoşăneni”, întocmit în anul 1959, al cărui manuscris dactilografiat, se află în patrimoniul muzeului. Datele referitoare la aceasta, îi fuseseră oferite cercetătoarei botoşănene de chiar Lia Cucu, devenit Jacquier, după căsătoria cu cetăţeanul francey Henri Jacquier, lector la Facultatea de Litere a Universităţii din Cluj. In dicţionar, probabil pentru a i se sublinia mai accentuat originea botoşăneană, poeta este trecută cu numele Lia Cucu Jacquier.

Din puţinele date notate în dicţionar, aflăm că poeta s-a născut la Botoşani în anul 1904 (actul de naştere al Aureliei (Liei) Cucu, figurează în Registrul Stării Civile, Nou Născuţi, Botoşani, la nr 202/1904 n.n.). Studiile primare şi secundare le-a urmat în oraşul natal, urmând apoi Literele şi Arta dramatică la Iaşi şi Cluj. A colaborat cu poezii la “Revista Moldovei,” iar proză i s-a publicat în “Monografia” Liceului de Fete din anul 1936.

Activitatea literară a Liei Cucu, este însă mai amplă decât cea menţionată de cercetătoarea botoşăneană, care, credem că nu a detaliat-o, întrucât dicţionarul nu era definitivat pentru o eventuală tipărire. Afirmând aceasta, avem în vedere nu numai faptul că nu a menţionat datele pe care Lia Cucu (sub semnătura Lia Henri Jacquier) i le oferise prin intermediul a trei scrisori, expediate din Cluj, în primele luni ale anului 1959, ci mai ales, nenominalizarea, printre scrierile în proză ale acesteia, a jurnalului de călătorie al excursiei organizate de cercetaşele de la Liceul de Fete “Carmen Sylva”, în iulie 1922 în Ardeal, care reprezintă debutul său literar. Publicat în “Anuarul cuprinzând istoricul şcolii de la înfiinţarea ei 1877/88 şi până în anul 1921/22” întocmit de directoarea şcolii, profesoara Netty Adam, jurnalul, de peste nouă zeci de pagini, este nu numai o lectură deosebit de agreabilă, ci şi dovada concludentă a unui indubitabil talent literar, remarcabil pentru o tânără care deabia trecuse pragul majoratului.

Date extrem de preţioase asupra activităţii literare a Liei Cucu, conţin cele trei scrisori adresate profesoarei Ileana Turuşancu, amintite mai sus, aflate în Colecţia de Documente a Direcţiei Judeţene Botoşani a Arhivelor Naţionale, din care am extras câteva fragmente, cu convingerea că ele vor constitui o dovadă elocventă a talentului literar al acestei atât de puţin cunoscute personalităţi şi un argument ca ea să fie reintegrată patrimoniului spiritual al Botoşanilor.

Iată, spre exemplu, cum îşi prezintă primii ani de viaţă, într-o scrisoare din 15 aprilie 1959:

“Mi-a venit fantezia să mă nasc în anul 1904. Remarcă. Asta o spun oricui mi-o cere fără nici o ezitare. In privinţa asta am un curaj bărbătesc! O spun chiar cu o obraznică îndrăzneală (căci sunt şi îndrăzneli neobraznice) şi chiar cu o sfidare puţin agresivă cucoanelor care-şi scad vizibil vârsta cu 10-15 toamne…

Luna: Mart. (Dimineaţa cu soare şi ghiocei ce umpleau camerele, după amiază cu ninsoare de au ieşit oamenii cu lopeţi să facă drum până la poartă, pentru doctor). Dar asta poate nu interesează…

Ziua: 3, acum după noul calendar care – care cică mă întinereşte cu câteva zile, 17.
Ca orice copil, am început a muri din prima clipă. Ciudat. Cum se naşte o clipă şi moare, alta îi ia locul. Te schimbă pe nesimţite şi mereu eşti altul ( în plus şi uneori în minus când începi a evolua sufleteşte)….”.

Referitor la anii de şcoală, în aceeaşi scrisoare nota:

“La 6 ani şi jumătate şcolăriţă. Scoala primară nr. 1 lângă grădina Vârnav, cea minunată în toate anotimpurile. Ah! Frumosul păr rotat al şcolii (îmi pare acum că se urcă până la cer!) sub care jucam: pisica vrea să prindă… şi altele: prizonierii şi un joc cu batista.

Din chiar clasa I-a primară însă, mi-am dat arama pe faţă. Era el scris în carnetul de note: atenţia încordată. Dar prea era încordată. Cum făcea vreo colegă o greşeală la socoteli, ţâşneam iepureşte din bancă şi ştergeam protestând: “nu-i adevărat”!. Aşa e socoteala!. Si scriam repede şi îndesat. Nu spuneam că “nu e bine”, ci “nu e adevărat”. Din această vârstă defunctă am păstrat păcatul ăsta: blestemata mânie de a cere ce e drept şi adevărat”.
I
ntr-o altă scrisoare, din 16 aprilie, acelaşi an, Lia Henri Jacquier, (numele cu care-şi semnează corespondenţa ) face noi referiri la anii de şcoală:

“… Liceul l-am făcut în patre la externat sub direcţia d-nei Buzoianu întâi, a d-nei Adam la urmă. Dragul meu externat, cu frumoşii lui brazi povestitori. Am învăţat acolo 4 ani…”.

Evocând perioada în care a fost eleva Liceului de Fete “Carmen Sylva” din Botoşani,( Externatul de Fete) Lia Henri Jacquier, creionează cu umor şi duioşie, figura unuia dintre dascălii şcolii, profesoara de limba şi literatura română Ana Ghermănescu, care, sub masca durităţii şi exigenţei excesive, ascundea o mare sensibilitate, şi o afecţiune deosebită pentru elevele sale: “…O aud încă pe d-na Ghermănescu ce-şi ţinea o sticlă a ochelarului în mână, privind prin cealaltă ca prin lornion: “ să iasă la lecţie Maria Roset, Meirovici Malvina, Zelma Bacal şi leneşa de…leneşa de… etc. In bănci câteva, la tablă aproape toată clasa. Lecţia “Alexandru Lăpuşneanu”, pe de rost. Inchipuieşte-ţi că-mi era simpatică. Si-mi era simpatică pentru că mă amuza la nebunie. Era atât de inedit în tot ce făcea şi spunea. Odată, ne face cinste să ne ceară unei colege şi mie, să-i ducem caietele de teză acasă. Am servit-o cu plăcere. Casa ei?. Harababură. In clipa aceea, în praful şi vraiştea de acolo, m-a pătruns un un fior de milă pentru viaţa ei sihastră. Biata mea profesoară, care ne punea în catalog la 1 cu carul, ca la sfârşitul anului să ne dea tuturor, cu dragă inimă, fără să i-o ceară nimeni, note de trecere”…

“Clasa a V-a am făcut-o la “Goraş”… In toamna următoare am fugit repede spre “dulce târgul Ieşilor”, oprindu-mă la pensionul “Humpel” unde am făcut cl. VI,VII, a VIII-A etc…

“…Cl. a VIII-a iar la Botoşani, la externat. La universitatea Iaşi am urmat doi ani cursurile de filologie şi istoria artelor precum şi conservatorul (arta dramatică ) sub conducerea lui M. Codreanu”…
In aceeaşi scrisoare sunt amintite şi câteva dintre realizările sale pe plan literar: “Am traduceri din franceză (versuri şi un roman). Anul trecut am publicat în “Steaua” din Cluj, un studiu despre pictorul Honore Daumier”.

Referitor la activitatea sa literară, Lia Henri Jacquier îi oferă corespondentei sale din Botoşani mai multe informaţii, într-o scrisoare din 11 martie 1959, din care redăm un fragment: “…Am căutat şi astăzi ziarul în care Barbu Lăzăreanu-acum nu mai ştiu câţi ani în urmă-vorbind despre o expoziţie de păsări (mi se pare) de la Botoşani, a povestit şi de cei doi reprezentanţi ai neamului Cucilor: tata şi subsemnata, care cu mult timp în urmă, scriam versuri la “Revista Moldovei”, încurajată de Nicolae Iorga în revista “Ramuri”, (G. Ibrăileanu îmi cerea proză la Iaşi). Dar… m-am afundat în amatorism: artă dramatică, pictură… Cine vânează mulţi iepuri…”

In finalul scrisorii, Lia Henri Jacquier îşi exprima îndoiala că amănuntele care o privesc vor folosi la ceva, atrăgându-i atenţia corespondentei sale din Botoşani, că i le-a oferit, doar pentru ca aceasta să-şi poată face “o idee despre această uitată, nedreptăţită în viaţă, figură botoşănean㔺i mulţumindu-i pentru că s-a gândit să reînvie o clipă “acest neînţeles şi asuprit de oameni şi de timp Don Quijote moldovean”, care se considera a fi.

Încheiem acest articol, oferind revistei “Luceafărul”, spre publicare, trei scrieri inedite – două poezii şi o proză scurtă semnate de Lia Henri Jacquier – trimise de aceasta Ilenei Turuşancu, odată cu scrisoarea din 16 aprilie 1959.

Marină

Tu Marină, tu Marină
Ce n-aşi da să-mi fii vecină!
Ziua calea ţi-aş aţine,
Noaptea n-ai dormi de mine.
Ti-aş cânta pe sub fereastră
Tot de inimă albastră
Până m-or lua cu furca
Nea Ion şi Măriuca.

Veveriţă, veveriţă,
Cu flori mândre pe altiţă
Pe obraji şi pe guriţă
Fericit ci-n te-a culege
Mândră floare va alege!
Plină fata, plină iia
Sărutări să ia cu mia.

D-apoi cine-o fi de vină?
Numai ochii tăi, Marină!
Că vicleni sunt şi de soi
Si te trag cât patru boi
Si la lucru şi la joc
Si la dragoste cu foc
Si la viaţă cu noroc!

Hai să dăm mână cu mână
Si să mergem la fântână
Hai odată, fată mare
Fiecare cu-o căldare
Si cu ciutura fântânii
Am să-ţi scot comoara lunii
Si-apoi stele, stele mii

Ca să ţi le coşi pe ii
Si în poala-ţi, draga mea
Stele mânde-oi arunca
Stele de-ai să crezi că plouă
Ti-or da braţele-amândouă.
Cine-o fi mândră ca tine?
Cine mai voinic ca mine?

Veveriţă, veveriţă,
Coase-ţi stele pe altiţă,
Fată mare, fată dalbă,
Să-ţi înşiri la gât o salbă,
Tu, semănătoare dragă
Ochi de in, gură de fragă
Ochi de in şi trup de plop
Gură fragă, păr de snop
Boabele din cer le-aruncă
Si pe ape şi pe luncă,
Le aruncă peste ţară
Din hotară în hotară
Mândră holdă să răsară.
Munţi şi şesuri să lucească
De lumina lor cerească
Tot pământul să se mire,
De atâta strălucire
Si de-a noastră fericire!

Vânt

Vântule, nebunule
Nu-ţi mai rupe strunele!
Iepele
Sirepele
Zările îmbete-le
Să-şi încoarde spetele!
Val vârtejuri pletele!
Stânci zdrobind copitele,
Inghiţind clipitele
Tot pământul boţ sub ele
De la stele pân la stele.
Nări de foc şi ochi de iele
Si sub tropote rebele
Munţii, aşchii de surcele.
Apele întoarse-n vad,
Fulgere şi svon de iad
Prin păduri ce se-ncovoaie,
Se despoaie, se îndoaie,
Sub a ropotului ploaie.

Vântule, nebunule
Lasă-n voie strunele!
Dacă-i geme şii boci
Viaţa n-o vei cuceri.
Eu te strâg după mijloc
Cu braţ plin de tinereţe,
Viaţă fără bătrâneţe,
Si pornim cu foc
La joc
Iţi dau suflet
Si noroc.

Vântule, hoinar zmintit,
Lăutar bun de iubit,
Peste toate mările
Peste toate ţările
Să învie zările!
Hai să umplem largurile,
Să desfacem steagurile,
Să pornim catargurile,
Si să poarte marea salbe
Si nădejdi de pânze albe.

Laudă vântului

Slăvit fii, domn al întinderilor. Slăvit fii în toate chipurile tale: aerian, nestăvilit, dulce ori năprasnic, învolburat, dezlănţuit împotriva zăgazurilor de care te sfarmi cu negre blesteme, cu scrâşnet de ruperi de lanţuri.

Vânt al primăverii, ce desfaci silnic sânul florilor ce-şi ridică abia căpşorul, cu ochi naivi privind uimiţi lumea largă, din mustul rece al omătului. Tu ce desfaci cu dulce încăpăţânare mugurii ce visează bruma petalelor şi pârgul rodului. Nebun de bucuria învierii, te joci, şăgalnic, duh al dragostei ce încolţeşte, cu năframele încâlcite ale norilor subţiri, spiritualizaţi. Aburii munţilor şi câmpiilor, apelor şi creştetului pădurilor, ridică din căţui albastre fum de jertfă şi de laudă.

Vânt de vară, slavă ţie!
Tu porţi valurile grâului spre vale, ori le urci, ca pale de foc, spre deal. Zburleşti părul secerătoarelor cu braţe voinice şi mijloc subţire, a cosaşilor cu muşchi de şerpi rotunzi jucând sub piele jocul muncii şi al vieţii. Tu le astâmperi broboanele frunţii şi le dai un ritm de sălbatic curaj. Glumeţ, dezvălui pulpe rotunde şi furi năfrămi frumoaselor. Porţi puful păpădiilor şi aduci din largul apelor, cu acelaşi suflu, mireasmă de mirodenii şi păreri de cântece din insule pierdute.

Slăvit fii, vânt al toamnei, ce porţi întâi alene, lungi fire de păianjen. Mângâi apoi sânul strugurilor plini de dulceaţă şi de voie bună.
Mai puternic şi mai rece, plesneşti faţa brumată a prunelor, zmulgi din codiţe şubrede merele rumene şi le rostogoleşti în iarbă, înflorind-o cu ghemuri roşii şi galbene şi verzi albăstrii.Albastru e cerul, albastră e zarea şi firul gândului pare albastru brumat. Amesteci culorile vii ale frunzelor într-o horă îndrăcită şi ameţitoare. Ghirlănzi se învârt în aer, curcubeu jucăuş, săltăreţ, ce la un semn al tău abia mai bat din aripi, uşor, încâlcite în ierburi ce încep să sune a uscat şi pe care le pătează cu roşu, arămiu, violet şi întreaga gamă a galbenului. Susuri ca o apă sub bolţile de aur cernut cu bănuţi de foc şi suliţi de scântei şi o clipă te opreşti şi tu, nebune, zăpăcit de atâta duioasă frumuseţe. Si frunzele tac şi crengile încremenesc de uimire şi timpul se opreşte din mers, o clipă. Si, mai târziu încă, prohodeşti prin crengile golaşe de care se anină zdrenţe de nori cenuşii şi stele îngheţate. Acum eşti liber. Nimic nu te opreşte. Porneşti, cu hăuri deschise de întuneric şi jelanii, muiat de pânze de ploaie, apărat de gânduri rele, înghiţind lacom văzduhul, făcând să tresară parcă şi măruntaiele pământului şi prăpastia cerului.

Slavă ţie, vânt de iarnă!. Vânt drag inimii mele!. Vântul poveştilor barbare. Cu ochii în cărbunii drăceşti ai vetrei, bătrâne crai ce purtai odinioară galere şi destine peste împărăţia ta de ape, te prind cu totul, în tot ce simt.

Mă avânt cu tine prin tundre şi fiorduri, cu tine mă agăţ de coarnele renilor, mă cufund cu tine în văgăunile munţilor, în trâmbe de urlete întunecate, cu tine mă lovesc de stânci de cremene şi le rod ca tine. Intre cer şi pământ, doar viscol şi cântul tău de luptă şi de biruinţă.

Prieten aspru al gândurilor mele, fie ca în clipa în care mă voi desprinde de greutatea lutului ce mă lipeşte de lut, pe aripa ta să pornesc spre Walhala.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 39 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5