Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Personalităţi celebre în ipostaze inedite: George Enescu, conferenţiar

medianPrimit pentru publicare: 29 iunie 2016
Autor: Gheorghe MEDIAN

 

 

 

Personalităţi celebre în ipostaze inedite: George Enescu, conferenţiar

Compozitorul, dirijorul şi violonistul de renume mondial George Enescu, este de mult, o personalitate despre care aproape nu mai este nimic de adăugat, faţă de ceea ce biografii, jurnaliştii, criticii şi cronicarii muzicali au scris. Şi totuşi, printre textele care-l evocă, s-au strecurat, nebăgate în seamă, remarci şi faţă de alte însuşiri ale maestrului, la fel de remarcabile ca şi cele muzicale. Un astfel de text, în care George Enescu este prezentat în postura de conferenţiar, a apărut în numărul din 15 octombrie 1930 al ziarului ieşean „Opinia”, sub semnătura preotului Neculai Hodoroabă.
Neculai Hodoroabă (1888 – 1939), s-a născut în localitatea Hânţeşti, din fostul judeţ Dorohoi. A urmat cursurile Seminarului Teologic din Iaşi, apoi ale facultăţii de Teologie din Cernăuţi, slujind, după absolvire la Truşeşti (1911 – 1912), Puieni – Tureatca (1912 – 1918) şi Ibăneşti (1918 – 1921). Între 1922 – 1929 a fost paroh la Biserica „Sf. Chiril şi Anastasie” din Iaşi, predând în acelaşi timp religia la Seminarul „Veniamin Costache”, la Liceul de Fete „Oltea Doamna”, la Liceul de Băieţi „Negruzzi” şi la gimnaziile „Al. cel Bun” şi „Ştefan cel Mare”. Tot la Iaşi, unde se stabilise definitiv, a îndeplinit între anii 1928 -1929, funcţia de consilie cultural al Arhiepiscopiei Iaşilor.
În anii Primului Război Mondial a fost preot militar, în cadrul Regimentului 69 Infanterie Dorohoi şi Brigăzii a X-a Artilerie. Devotamentul cu care şi-a îndeplinit misiunea primită în anii războiului, i-a fost recompensat cu Ordinul Coroana României în grad de Cavaler, cu care a fost distins în anul 1922.
Neculai Hodoroabă a fost nu numai un slujitor al bisericii deosebit de înzestrat ci şi scriitor şi publicist, tipărind 33 de cărţi cu teme istorice, folclorice, ostăşeşti, sfaturi pentru săteni, învăţături cu caracter moralizator pentru credincioşi, manuale de religie, piese de teatru, etc. Două dintre cărţile sale, în directă legătură cu Botoşanii, se impun a fi remarcate: „Din războiul de reîntregire”, în care aduce informaţii preţioase privind participarea ostaşilor botoşăneni la prima mare conflagraţie mondială şi „George Enescu – Contribuţiuni la cunoaşterea vieţii sale”, pentru datele inedite referitoare la ilustrul muzician, ambele apărute la Iaşi, în anii 1923 şi respectiv 1928.
Nu putem încheia scurta prezentare a preotului cărturar Neculai Hodoroabă, fără a aminti şi faptul că a fost, decenii de-a rândul, colaboratorul a numeroase publicaţii, între care „Neamul românesc”, „Neamul românesc pentru popor”, „Tudor Pamfile”, „Calendarul sătenilor”, „Solia”, „Mitropolia Moldovei”, „Biserica Ortodoxă Română” etc.
Prezent la cele mai însemnate evenimente culturale desfăşurate la Iaşi, Neculai Hodoroabă nu putea lipsi de le cele onorate de participarea lui George Enescu. Unul dintre acestea a avut loc în data de 13 octombrie 1930, în sala Conservatorului ieşean, unde ilustrul muzician a inaugurat şirul conferinţelor cu plată, în scopul strângerii fondurilor necesare reînfiinţării Orchestrei simfonice din localitate. Orchestra simfonică din Iaşi, purtând numele marelui compozitor, luase fiinţă în anii Primului Război Mondial, dar, după câţiva ani de activitate intensă, intrase într-o perioadă de criză, fiind aproape de desfiinţare. Participarea directă a lui George Enescu la campania de refacere a orchestrei a dus la salvarea acesteia, iar maniera în care a făcut-o, redată de Neculai Hodoroabă, în articolul la care făceam referire, pe care-l redăm în cele ce urmează, dă noi dimensiuni personalităţii sale.:

George Enescu cuvântând …

„Pentru prima dată l-am văzut pe marele nostru Enescu, apărând pe scenă, fără vioară. Duminică seara, în sala Conservatorului din localitate. Sala a fost plină. Un public select, care are legătură cu arta, a ţinut să-l audă pe maestru voebind. Primit cu lungi aplauze, care-i impresionează. Acestea sunt termometrul unei săli … Arată pulsul mulţimii. Noul director al Conservatorului, domnul Mircea Bârsan, cu câteva cuvinte mulţumeşte maestrului pentru cinstea ce o face Iaşului, anunţă înjghebarea Simfonicului. Nădăjduieşte că ciclul conferinţelor, al căror început îl face George Enescu, va da rezultatul aşteptat.
Maestrul Enescu îşi începe cuvântarea pe un ton nespus de cald, de familiar, de prietenos. Îşi cere voie să stea pe scaun. Când concertează însă pe scenă, scaunul nu-l mai ademeneşte. Stă ca un mare arhiereu în faţa Sfintei Mese din altar … Se scuză că nu-i vorbitor şi că nu va ţine o conferinţă propriu – zisă. În rezumat, spune cam acestea, subiectul fiind „Rolul muzicii în societate”.
Arată originea muzicii, care începe din leagăn. Copilul când gângureşte în legea lui şi bate din picioruşe, el cântă … Muzica a avut şi în trecutul istoric al omenirii un rol însemnat. Chiar la păgâni. Citează din Vechiul Testament cazul lui David, care-i cânta din harpă regelui Saul şi-i alunga tristeţea şi pe duhul cel rău. Ea a avut şi are un un rol însemnat în serviciile religioase; în biserici şi în temple. Ea îmbărbătează şi dă puteri. Când Isus navi a înconjurat Ierihonul, la sunetele trâmbiţelor s-au dărâmat zidurile cetăţii. Perntru a întări armata în marşuri sau în război – în atacuri – se face apel la muzică. În vorbire, o,ul poate să mintă. În muzică, însă, niciodată. Muzica, cântecul, îl arată aşa cum este. Ea izvorăşte din adâncul sufletului. Istoriseşte dulce de tot primele sale începuturi muzicale. La patru ani a început să cânte din vioară. La cinci ani, tatăl său l-a dus la Iaşi la profesorul Ed. Caudella. Îi aduce defunctului un meritat omagiu. Acesta i-a spus ca să înveţe notele întâi. Dar, micuţul i-a spus că el n-are nevoie de note. La el muzica ţâşnea din tainiţele sufletului … Pentru că era un geniu, zicem noi – de aceea el o exterioriza şi fără note, în chip fermecător.
În vechime muzicanţii n-aveau prea mare trecere. Domnitorii, prinţii, nobilii îi ţineau pe lângă ei ca să-i distreze la masă, la petreceri. Îi socoteau ca pe nişte valeţi în rând cu bucătarii … Beethoven, e primul dintre marii muzicieni care se emancipează de sub această tutelă. Îi face un scurt elogiu, în cuvinte de rugă, parcă … E linişte adâncă. Auditorii nu mişcă, nu clipesc. Par statui …
Vorbeşte apoi de Anton Pan, de originea muzicii la noi. Arată valoarea folclorului muzical. Citează numele harnicilor folclorişti, începând cu Kiriac … Face o şarjă reuşită împotriva jazzului, de origine străină. Nu uită muzica şi portul. „La noi, fata de la ţară nu trebuie să se tundă şi să-şi boiască faţa, ci s-o lase să fie îmbujorată de la natură: de soare, de vânt. La noi ar trebui să se joace chindia şi să se poarte fota naţională, chiar aici la Iaşi”. Spune cum apreciază străinii portul şi muzica noastră naţională. Mai mult ca noi.
Arată care-i datoria compozitorului: să creeze bucăţi de artă nepieritoare. De vor avea în ele pecetea sufletului naţional al neamului nostru, vor trăi secole şi vor duce peste hotare gloria ţării. Pe vremea copilăriei sale, mulţi socoteau o ruşine a îmbrăţişa cariera muzicală. Azi nu mai este aşa. Muzicanţii de talent să nu cânte numai în casă.
Rolul lor e mult mai mare. Să cânte în faţa publicului numeros. Face urări simfonicului, elogiind talentul domnului Mircea Bârsan. Încheie, spunând că rolul artei muzicale este3 de-o mare însemnătate: să înnobileze inimile şi să purifice moravurile societăţii …
Conferenţiarul a fost viu aplaudat de multe ori în timpul cuvântării. Deşi maestrul s-a scuzat la început că nu-i vorbitor distins, totuşi, felul cum a vorbit, ne-a dovedit că d-sa nu farmecă
numai cu vioara, ci şi cu cuvântul …
A avut chiar accente sincere de vorbitor talentat. Căci, acel care poate mişca o sală cu cuvântul, evident că are talent oratoric. Deşi a spus că nu s-a ocupat cu literatura, totuşi a vorbit ca un literat: clar, în limbă literară, colorat şi evocator – când era vorba de trecut. Cineva a spus bine în cancelarie: „Păcat maestre, că n-aţi ţinut-o la radio!”
Vorbind cu d-sa. Printre altele, l-am întrebat, dac-a mai fost pe la Cracalia (Dorohoi), locul naşterii. ( Desigur este o eroare, locul naşterii lui George Enescu fiind Liveni – Dorohoi ).
-Părinte dragă, n-am mai fost de câţiva ani: căci dacă mă duc, mă prinde jalea … Îmi vine rău … Se fură piatra din casa în care am copilărit …
Vorbind de rudele de la Dorohoi, zice : „Îmi place să stau la moşul meu (Părintele Econom I. Enescu. Simt o plăcere, părinte, să stau într-o casă mică, în aer de lumânare stinsă şi s-aud focul arzând molcom în sobă” …
-Nu e aşa, domnule Ciolan ?
La Conservator, geniul muzicii româneşti, ne-a ridicat prin cuvântul său acolo unde el, cel nemuritor sălăşuieşte: în sferele artei universale. Îi rămânem profund recunoscători.”
Pr. N. Hodoroabă



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5