Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Preotul Neculai Hodoroabă de vorbă cu George Enescu

MedianMuzeu-e1430364958937Primit pentru publicare: 19 aug.2016
Autor: Prof. Gheorghe MEDIAN, redactor al Rev. Luceafărul (Bt)
Publicat: 19 aug. 2016
Redactor ediție: Cezara ROMAN
Editor: Ion ISTRATE

 

 

 

 Preotul Neculai Hodoroabă de vorbă cu George Enescu

                                                                                                      

         Printre cei care au avut şansa să-l poată intervieva pe George Enescu, se numără şi preotul dorohoian Neculai Hodoroabă. Cele două interviuri luate marelui muzician publicate în anii 1927 şi 1930 în ziarul ieşean “Opinia” şi cartea dedicată vieţii acestuia, pe care a publicat-o în anul 1928 la Iaşi, prima din România cu acest subiect, îl aşază pe clericul botoşănean în rândul celor al căror nume nu poate fi omis, atunci când este evocată personalitatea geniului muzicii româneşti.

Deosebit de interesant pentru mărturiile de viaţă, în special cele legate de anii copilăriei, dar şi de alte lucruri care-l priveau, aste interviul dat de George Enescu lui Neculai Hodoroabă, publicat în numărul din 13 aprile 1927 al ziarului mai sus citat, un preambul al cărţii ce avea să-l prezinte, pe larg, apărută un an mai târziu. Fără a face comentarii suplimentare asupra interviului, intitulat “Maestrul Enescu, despre viaţă, despre artă şi despre proiectele sale”, îl redăm inegral în cele ce urmează:

Cu prilejul ultimelor concerte date la Iaşi, am avut plăcutul prilej să stau de vorbă cu maestrul Enescu.

 Pe scena teatrului, la ora nouă dimineaţa l-am găsit pe maestru acompaniind la piano un tânăr violoncelist ieşean căruia îi dădea în acelaşi  timp sfaturi pentru interpretarea bucăţii. Terminând, şi-a scos vioara din cutie, d. Caravia a trecut la piano, iar el aşezându-se pe un scaun a început repetiţia pe de rost pentru concertul de seară ce avea să-l dea în amintirea răposatului Ed. Caudella. Dintr-un colţ l-am ascultat aproape două ore în tovărăşia unui profesor de muzică. După invitaţia din ajun m-am prezentat acum şi cu multă bunăvoinţă şi c-un aer de deosebită prietenie a binevoit a-mi răspunde astfel la întrebările mele:

-E drept, maestre, c-aţi luat lecţii de vioară de la răposatul Ed. Caudella ?

– Nu. La vârsta de 5 ani m-a dus tată-meu la el şi i-am cântat aşa cum învăţasem, după ureche. Mi-a spus că am talent şi m-a trimis acasă să învăţ notele. Le-am învăţat de la un inginer din Dorohoi, care studiase în Germania, iar la 7 ani tată-meu m-a dus din nou la Iaşi de am cântat înaintea profesorului, de astă dată însă pe note.

– Ce datoraţi dar lui Caudella ?

– Îi datorăsc recunoaşterea talentului, încurajarea şi faptul c-a sfătuit pe tată-meu să mă ducă neapărat în străinătate la Viena. De nu era sfatul său la vreme, desigur c-aş fi lâncezit în ţară până la 12-14 ani …

– Cât aţi studiat la Viena ?

– Şase ani. Am avut norocul c-am încăput pe mâini bune, căci am făcut progrese mari.

– N-aţi avut nici un dascăl român ?

– Nu. Singurul care ar fi fost în stare să-mi dea lecţii era Ed. Caudella, dar el m-a trimis în străinătate.

– După ce-aţi plecat i-aţi mai scris ?

– Nu.

– N-aţi corespondat cu nici un muzicant român din ţară ?

– Nu. Eu scriu foarte rar şi foarte pe scurt. Chiar părinţii mei mă ocărau când veneam acasă în vacanţă pentru că le scriam foarte rar. Eu când am de spus ceva cuiva, obişnuiesc a da telegramă

– Sunteţi împotriva corespondenţei mai lungi ?

– Da: din două motive. N-am darul scrisului. Ca să scriu o scrisoare închisă îmi trebuie jumătate de oră. Pentru mine e vreme pierdută … În acest timp eu lucrez ceva mai bun …

-Nu v-aţi gândit vreodată maestre, să vă scrieţi memoriile ?

– Nu. Viaţa mea e foarte clară. Biografia mea foarte sumară se cunoaşte, căci e scrisă. Mai târziu, dacă va fi nevoie, voi mai da şi eu unele lămuriri.

– Dar ar fi interesant de tot scrisul d-voastră.

– Nu încerc, căci după cum am spus, n-am darul scrisului.

– Poate ar fi mai bine să le dictaţi cuiva să vi le scrie.

– Nu voiesc să imobilizez o persoană ca să se ocupe de modesta mea persoană ! …

– D-voastră mai aveţi nevoie de repetiţie când ştiţi tot repertoriul pe dinafară ?

– Da. Asta pentru mine e un sport pe care trebuie să-l fac zilnic, căci altfel îmi anchilozează degetele. Şi mai ales când sunt în turneu trebuie să am vioara în mână cel puţin 2-3 ore pe zi, să o simt aproape …

– Cântul e ocupaţia dv. De predilecţie ?

– Nu. În primul loc eu sunt compozitor şi apoi muzicant. Cântul de pe scenă dispare îndată şi moare, pe când compoziţia rămâne …

– E drept că sunteţi născut la Cracalia ?

– Nu, ci în sătişorul din apropiere Liveni-Vârnav, unde am stat până la 3 ani. Pe urmă ne-am mutat la Cracalia, căci tată-meu luase moşia în arendă.

– Mai există casa în care v-aţi născut ?

– Da, e proprietatea mea şi am pus în ea un gospodar fără chirie, care o îngrijeşte.

– Dar casa din Cracalia nu-i a dv. ?

– Nu, ci a institutului Sofian din Botoşani. Şi îmi pare rău că se ruinează.

– Să nu fie nici un chip de salvat, maestre ?

– Ştiu eu! Pe vremuri, am încercat ca să o cumpăr de la epitropie, dar n-am reuşit …

– E dureros. Acolo s-ar putea instala, cred, un cămin cultural sau un muzeu care să vă poarte numele …

– Mai potrivit ar fi însă pentru o şcoală de agricultură.

– Judeţul, iniţiativa particulară, cred c-ar putea salva casa!

– Încercaţi. Pe mine însă mă doare inima, căci în ea am petrecut 33 de ani, o treime de veac !

– Mai aveţi prima vioară cu care i-aţi cântat lui Caudella ?

– O păstrez într-un fund de cufăr. Am şi vioara ce mi-am cumpărat-o la Paris la 13 ani …

– E drept c-aţi concertat la Dorohoi la 5 ani şi aţi întrerupt pe dna. A, care vă acompania la piano ?

– Da, dar nu era concert, ci audiţie muzicală. Primul concert l-am dat la Slănic într-o vară, la vârsta de 8 ani.

– Maestre, ce intenţionaţi să lăsaţi Dorohoiului ?

– Deocamdată sunt hotărât să las averea mea Casei Şcoalelor pentru a-mi edita operele după moarte şi a o întrebuinţa în scop cultural. Mai târziu, mă voi gândi poate şi la Dorohoi, unde am casa în care a închis ochii tată-meu, iar maică-mea la Mihăileni …

Maestrul şi-a pus mănuşile, şi-a închis cutia cu cele două viori şi luînd-o în mâna stângă, am ieşit din teatru.

– V-aşteaptă trăsura ?

– Trăsura mea sunt picioarele.- Nu luaţi o maşină ?

– Eu şi maşină ?! …

Şi am pornit încetul vorbind tot drumul până la hotel Continental. În faţa băncii „Moldova” ne-am întâlnit cu un grup de profesori de la Consevator, care de asemenea l-au întovărăşit până la hotel. Modestia sa e de neînchipuit. N-are nevoie de comentarii …

La intrarea în hotel ne-am despărţit, mulţumindu-i călduros pentru bunăvoinţa arătată cu prilejul acestei convorbiri.

 Pr. N. Hodoroabă
Opinia. Iaşi, 23, nr. 5966, 13 aprilie 1927



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5