PETRE ABEABOERU ŞI METAFORA PĂPUŞILOR MATRIOCHKA
„Caseta” (Editura Terra, Focşani, 2009, 72 p.) este o carte aparte, atât ca format cât şi în ceea ce priveşte conţinutul, a scriitorului şi monografistului vrâncean Petre Abeaboeru. Premiată la ediţia a X-a a Salonului Literar Dragosloveni, cartea e greu de încadrat într-o specie, pe oricare criterii am încerca să ne bazăm. Personal, dacă s-ar putea accepta şi o astfel de clasificare, aş încadra-o la miniromane. Spaţiul relativ mic de expresie, asocierea mitului politicului ca mit creat de civilizaţia acestui mileniu, ficţionalitatea ca bază de sporire a realului şi personajele puse ca veritabile pârghii în angrenajul ce dă structura de rezistenţă a acţiunii, îmi întăresc convingerea enunţată cu privire la clasificare.
Conţinutul cărţii este astfel conceput încât totul avansează construindu-se pe celebra schemă a labirintului de taină. Povestea este aparent simplă. Acţiunea se petrece în anul 198…, adică în epoca ceauşistă, în comuna P. Un grup de tineri utecişti, coordonaţi de profesorul Ion Spânu ajută la ridicarea „noului şi impunătorului magazin universal al comunei”. La un moment dat dinţii excavatorului se opresc în „ceva” special, dovedindu-se, în final, a fi o veche casă de bani. Cum nici o întâmplare deosebită nu putea avea loc fără anunţarea oficialităţilor, soseşte primarul. Până la urmă, seiful se transformă în problema zilei pentru toţi. De aici începe să se justifice motto-ul de pe prima pagină : „Au fost vremuri când am trăit aproape toţi cu teama trecutului în suflet. Oare acum este altfel?!”, fiindcă o persoană, Stan Dorobanţu, devine stăpânit de o mare nelinişte deoarece „ la acea oră era singurul care ştia câte ceva despre trecutul şi împrejurarea în care acel seif ajunsese acolo”.
Este momentul când acţiunea curge lin pe un alt palier, protagoniştii fiind Stan Dorobanţu, Păun Zaharia şi, cel chemat în taină de la Bucureşti, Tudor Macovei. Scopul declarat era acela de a intra în posesia conţinutului seifului, ei fiind singurii care ştiau, ca foşti membri ai organizaţiei locale de legionari, că acesta ascunde documente ce puteau fi folosite de orânduirea actuală împotriva lor, patruzeci de cocoşei de aur la care se adaugă o casetă lăsată de stareţul mănăstirii din comuna învecinată cu următoarea explicaţie: „Ceea ce am să vă spun acum, nu a fost auzit de urechile unui mirean de aproape trei sute de ani. Acest secret s-a transmis de la stareţ, la stareţ, de-a lungul celor trei secole. Dar acum primejdia care vine este atât de mare, încât prea cuvioşii părinţi ai mănăstirii nu au curajul să ia asupra lor responsabilitatea acestei taine. Atunci am hotărât, pentru prima dată să apelăm la drept-credincioşii noştri. Iată despre ce este vorba: ctitorul mănăstirii noastre, marele boier armaşul Radu Vărzaru, iertate fiindu-i păcatele, a lăsat Mănăstirii, sub greu blestem, o casetă, în care au fost mulţi bani şi multe acte. Din aceşti bani, conform dorinţei ctitorului, s-a reclădit mănăstirea, ori de câte ori a ars, de aceea s-au împuţinat atât de mult!… Mai sunt încă cincizeci şi şase de monede de aur, pentru timpurile viitoare. Actele sunt de la ctitor, dar şi de la rudele acestuia şi de la alţi dreptcredincioşi, care au donat Mănăstirii mai multe bunuri, în decursul atâtor amar de ani. Din momentul în care această casetă va fi transmisă unei persoane, întreaga responsabilitate privind ducerea mai departe a dorinţei ctitorului, revine acelei persoane, odată cu blestemul ce însoţeşte această relicvă istorică. Eu am venit să vă rog să o punem la bună păstrare, măcar până vor trece urgiile războiului şi dacă Dumnezeu ne va ajuta, vom vedea atunci”.
Frica de urmări asociată cu dorinţa de a intra în posesia valorilor din aur, îl determină pe Tudor Macovei să acţioneze pentru recuperarea conţinutului seifului. O face, însă, cu preţul comiterii unor greşeli capitale, cum ar fi anihilarea paznicului Vasile Iepure şi accidentarea lui Georgel Zaharia, nimeni altul decât fiul tovarăşului său, Păun Zaharia.
Acţiunea trece uşor în cel de-al treilea palier, povestirea devine una poliţistă, cu cercetări, interogatorii, răsturnări spectaculoase de situaţii şi demascări, etapă în care se pierde din intensitatea şi valoarea pe care le au celelalte două paliere.
Arhitectura labirintului de taină este bine pus în valoare în poezia lui Nichita Stănescu unde există mereu „ceva” acoperit de „ceva”, acoperit de „altceva” sau în proza lui Gellu Dorian, cea dominată de metafora păpuşilor Matriochka. La Gellu Dorian întâlnim spaţiul concentraţionar de tip Matriochka pe care încerc să-l explic astfel: trăim într-o „mare cutie” care este ţara ca un lagăr, în care se găseşte o altă „mai mică cutie” ca echivalent al închisorii, în care e o altă „cutie şi mai mică”, celula, din care poţi fi transferat într-o „ultimă cutie”, mormântul.
Şi Petre Abeaboeru are ştiinţa reîncarnării prin cuvinte şi ficţionalizare a scheletului propriului labirint de taină: un topos (satul P.), care păstrează locul fostului sediu al legionarilor (cel ales pentru construirea magazinului), care ascunde un seif, în care se află o casetă, a cărui conţinut poate fi compromiţător. Din această perspectivă, miniromanul „Caseta” se pliază perfect pe formele Matriochkăi, iar aspectul nu e rău, având în vedere tăria acestei metafore.