Petruţ Pârvescu
Mic dicţionar de istorie

Autor, Dumitru Lavric

A apărut la sfârşitul anului trecut la editura bucureşteană Cartex, recomandat utilizatorilor prin prefaţa semnată de academicianul Dan Berindei, Mic dicţionar de istorie semnat de profesorul botoşănean Petruţ Pârvescu, lucrare pe care o caracterizez cu anticipaţie ce fiind necesară, utilă şi perfectibilă. Redactarea unui dicţionar reprezentând un demers ştiinţific extrem de complex şi dificil, cartea se cuvine cu atât mai mult apreciată ca instrument util în primul rând elevilor, şi nu numai, dovedind cunoaşterea riguroasă a domeniului respectivei ştiinţe precum şi capacitatea specifică lexicografului de a defini unitar şi complet conceptele operaţionale vehiculate de cuvintele cheie ce îi definesc sfera de cuprindere. Spre exemplificare transcriu o singură definiţie preluată ca atare de la pagina 13 a MDI: acropolă – (< fr, < gr. akros = înalt, polis = cetate) zona întărită a unui polis în antichitate, situată pe o înălţime şi a cărei incintă cuprindea principalele edificii politice şi religioase (temple, palate, altare şi sanctuare). În Grecia, acropola începe să fie cunoscută din mil. III î.Hr. La început a fost folosită ca loc de refugiu în caz de mare primejdie. Mai târziu a devenit zona sacră a cetăţii, în cadrul unui ansamblu urbanistic ce cuprindea clădiri monumentale şi temple. Exemplul citat dezvăluie rigoarea definiţiei lexicografice prin respectarea cerinţelor impuse de practica acestei ştiinţe: indicarea filierei şi a etimologiei, decodificarea componentelor acesteia, descrierea esenţializată prin diferenţierea de genul proxim, situarea în spaţiu şi precizarea funcţionalităţii, fixarea în timp, evoluţia. La fel de riguros sunt definiţi/explicaţi majoritatea termenilor din dicţionar – limitându-mă a exemplifica doar cu cei strict specifici ştiinţei numită istorie: atac, altar, anaforă, capitulaţie, comună, democraţie, diaspora, diplomaţie, dirijism, drept, dualism, epocă, federaţi, fief, glasnosti, gulag, hiloţi, holding, infrastructură, iredentism, lagăr, legionar, monarh/monarhie, perestroika, revoluţie, societate civilă/de consum, stat, zeloţi... Chintesenţializate şi la obiect sunt şi informaţiile despre Adamclisi, Adrianopol, Alba Iulia, al-Qaida, Alexandru Macedon, Anonimus, Anschlus, Brătianu, Cantacuzino, Bălcescu, Basarabia. Gruparea termenilor în sfere semantice facilitează unificarea informaţiei provenite din spaţii şi timpuri foarte diferite în beneficiul unei cunoaşteri de tip enciclopedic: de la verbul a aduna se trece la substantivul adunare şi la sintagma adunare ad-hoc după care urmează Adunare constituţională, Adunarea deputaţilor, Adunare electivă, Adunarea Naţională de la Alba Iulia, Adunarea Naţională de la Blaj, Adunarea Naţională de la Lugoj, Adunarea Norodului, Adunarea poporului, Adunarea stărilor, Adunarea ţării, Adunările obşteşti. Prin astfel de efecte (aglutinare şi dispersie), dicţionarul se recomandă nu numai pentru consultare ci şi pentru lectura însoţitoare în aventura cunoaşterii. MDI fiind o lucrare lexicografică de specialitate, problema care se pune cu stringenţă este cea a delimitării riguroase a domeniului abordat. La pagina 169, Petruţ Pârvescu reproduce definiţia canonică a istoriei ca ştiinţă care se ocupă cu studiul originii şi evoluţiei societăţii omeneşti sub toate aspectele (social, economic, politic, militar, cultural etc.) din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre. E de precizat, dincolo de datele definiţiei, că istoria e obligată să se refere şi la preistorie şi că va continua şi dincolo de prezentul în care ne aflăm, derutantă fiind însă pretenţia de totalitate, ceea ce duce la confuzia cu o nebuloasă enciclopedie lipsită de orice limite. Pentru a evita această nesiguranţă, s-au dezvoltat istorii ale domeniilor ce compun complexul socio-economic, politic şi cultural, ştiinţei istorice ca atare rămânându-i în stăpânire discursul despre istorie centrat pe evenimente cu relevanţă majoră în aventura omului şi a omenirii prin secole şi milenii. Din această perspectivă, opinez că MDI îşi aproprie abuziv şi derutant teritorii ce nu-i aparţin de drept, fapt relevat de interesul pentru termeni, noţiuni, nume proprii precum: Coandă, comedie, Convorbiri literare, cormană, crochiu, cubism, dadaism, Dali, Dickens, Dostoievski, Dumas, Eliade, Eminescu, Enescu, Freud, genetică, geologie, lunetă, Mendel, minereu, Noica, Pann, Păcală, pentatlon, primate, prostituţie, stupefiante, Kama, pornografie, Maria Tănase, Abba, Tzara, Urmuz... Această alunecare spre exhaustiv nu concordă cu obiectul unui mic dicţionar de istorie, poate crea confuzii, intrarea într-o nebuloasă ce nu mai poate fi stăpânită prin cunoaştere, descalificarea mulţimii dicţionarelor dedicate altor domenii. Insuficienta fixare pe obiect poate isca şi alte nedumeriri: e justificată prezenţa în dicţionar a unei micromografii dedicate judeţului Botoşani dar nu şi altor judeţe din ţară?, e pertinentă o prezentare a Bulgariei dar nu şi a Albaniei?, sunt relevante pentru Ştefan cel Mare ca figură istorică toate informaţiile desfăşurate în dicţionar – inclusiv cele referitoare la soţiile acestuia, la copiii din afara acestor căsătorii, la fiica căreia... nu i se cunoaşte mama? Nu se pot de asemenea trece cu vederea lejeritatea cu care sunt definiţi unii termeni (ceangăi, baroc, blitzkrieg), informaţia neactualizată în cazul altora (Kosovo, Leningrad) ca şi efectul unor erori de corectură (Piatra Cravii). Ca lucrare lexicografică, dicţionarul în cauză poate fi amendat şi din alte puncte de vedere: insuficienta rigoare a unora din definiţiile propuse (Antanta, artilerie, artizanat, beizadea, incunabul, autarhie, azil, bulă, catehism, căminar), neglijarea polisemantismului unor termeni (anale, anatemă, bâlci, cabală, canon, ceaslov, clan, clientelar), neglijarea sau identificarea incorectă a unor etimologii (bulgari, catolicism, letopiseţ, ortodoxie, pergament, salariu, teracotă, utopie, veteran), explicaţia incompletă oferită pentru unele noţiuni (monogamie, municipiu, olimpiadă, păgân, sabat, satrap, seim, simbioză, husar, împământenire, ad-interim, bicefal, presă, bigamie, consorţiu, eponim, exogamie, legendă, mitologie), instabilitate între forma articulată şi cea nearticulată a substantivelor supuse definiţiei, neîncadrarea în sfera semantică a cuvintelor-titlu (agricultură, armată), existenţa fenomenului de redundanţă (definiţia cuvântului ambasador e cuprinsă în cea a termenului ambasadă şi nu necesită o tratare separată), explicarea infinitivului lung substantivat prin infinitivul scurt (echivalarea unui obiect cu o acţiune) sau invers, neglijarea notării prepoziţiei a ca marcă a infinitivului şi care în dicţionare se poziţionează post-verbal. Rezervele exprimate nu impietează asupra respectului ce se cuvine semnatarului dicţionarului în cauză ci semnalează doar limitele ce sunt fatale pentru orice operă lexicografică: un dicţionar înseamnă pentru autor un risc asumat, conştiinţa căruia poate determina asumarea efortului pentru o nouă ediţie.