Nicolae Covaci s-a născut la 19 aprilie 1947, la Timișoara și a absolvit Institutul de Arte Plastice din același oraș. Este compozitor, chitarist, cântăreț, textier, pictor și grafician cu expoziţii în Germania, Spania şi România, sculptor în bronz şi în lut. A fost căsătorit și nu are copii. În anul 1961, a fondat la Timișoara formația Sfinții (care a debutat în anul următor), devenită ulterior Phoenix și cunoscută în străinătate sub numele Transsylvania Phoenix. Ca lider al grupului, a imprimat acestuia diverse orientări stilistice: beat, rock psihedelic, rock progresiv, blues rock, ethno-rock, hard rock și rock simfonic. În anul 1976, a emigrat legal în Olanda (la Amsterdam), în anul 1977 s-a stabilit în Germania (la Osnabrück), iar din anul 2002 locuiește în Spania (la Moraira). Figurează pe toate discurile formației, în diverse compilații, precum și în coloanele sonore ale filmelor „Canarul și viscolul” (1969), „Agentul straniu” (1974) și „Nemuritorii” (1974). A susținut peste 2.000 de spectacole în Franța, Germania, Spania, Canada, Statele Unite, Marea Britanie, Cehoslovacia, Polonia, Republica Moldova și România. Este autorul volumelor „Phoenix. Însă eu…” (1994), „Phoenix. Însă eu, o pasăre…” (2014, reeditare), „Phoenix. Giudecata înțelepților” (2014), „Interviuri. 1971-2016” (2017), „Nicolae Covaci. Pictorul” (2019) și „Phoenix 60 în interviuri” (2022, reeditare). A primit diploma „Distincția Culturală” (2003), Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler (2007) și titlul de Cetățean de Onoare al municipiilor Ploiești (2007), Timișoara (2007) și Hunedoara (2017).

Nicolae Covaci reprezintă expresia cea mai autentică a libertății și demnității în muzica rock, care a însuflețit și îmbărbătat mai multe generații. La 12 ore după primul concert pe care formația Phoenix l-a susținut la Iași după revenirea în țară, am purtat o discuție cu el în cadrul unui interviu realizat la 17 septembrie 1991.

– Te salut, Nicolae Covaci!
– Salutare!

– Te găsesc schimbat; au trecut multe peste tine?
– Foarte multe; am traversat situații extrem de grele, la care nu m-am așteptat, adică n-am crezut că va fi atât de complicat. În plus, dacă vrei să-ți păstrezi personalitatea este foarte dificil în Occident, pentru că acolo singurul sens al vieții este de a câștiga bani, iar pentru asta oamenii renunță la inimă sau la suflet.

– Știai asta când ai plecat de aici…
– Una e să citești sau să ți se spună la lecțiile de economie politică sau socialism cum arată capitalismul și alta e să te confrunți cu el. Și, în bună parte – țin să spun –, este adevărat ce am învățat la acele lecții; iar ce se știe dincolo despre socialism sau comunism – și aceea e adevărat, adică se analizează foarte clar ce e bun și ce e rău. Ceea ce e valoros în tot socialismul e faptul că te lasă să rămâi om și să lupți, chiar te obligă s-o faci; dincolo, ești liber să nu lupți și-ți pierzi personalitatea, ajungând să te zbați numai pentru bani.

– Am divagat, dar divagația e binevenită, pentru că discuțiile acestea interesează astăzi la noi poate chiar mai mult decât muzica. Revenind, grupul vostru mai există?
– Când ne aflăm împreună pe scenă, suntem formația Phoenix; dar cinci, zece sau o sută de muzicanți sunt un colectiv care produce o anumită muzică și e egal cine participă într-un anumit moment la actul artistic. În clipa în care se face muzica pe care o consider eu tipică pentru formație, acel grup este Phoenix.

– Dincolo, vă întâlniți accidental sau aveți un program comun?
– Pe mulți, presupun că-i voi dezamăgi, dar formația Phoenix nu e ceea ce și-au imaginat ei, adică o anumită combinație de personalități dintr-o perioadă anume; noi suntem o formație care există deja de 30 de ani, timp în care s-au perindat foarte mulți – vreo 30, nici nu-i mai țin minte pe toți, deși e păcat, pentru că mulți dintre ei au fost talentați, chiar geniali, și fiecare a contribuit la realizarea acestui concept al meu. Deci, formația Phoenix este un concept. Se spune „concept”, nu?

– Încă se mai spune… Phoenix este muzica unui om sau a unui grup?
– Ideea este a mea, dar e realizată în colectiv, rezultatul fiind o sinteză a talentelor tuturor. În permanență, eu mi-am căutat oameni valoroși, care să vină cu un aport cât mai mare la concretizarea acestui plan. Dar planul este al meu.

– Una peste alta, regreți că ai plecat?
– Nu-mi pare rău, din două motive: în primul rând, dacă rămâneam în țară n-am mai fi existat – poate chiar și fizic –, iar, în al doilea rând, dincolo am ajuns să învăț o serie de lucruri pe care, altfel, n-aș fi apucat niciodată să le cunosc aici. Acum, știu mult mai mult decât înainte, experiențele m-au ajutat să mă întregesc și spiritual, și sufletește; mi-am lărgit și bagajul de mijloace de expresie, așa că la ora asta în formație se cântă mult mai „copt” și mai matur.

– Ce imagine are muzica românească dincolo? Mă refer atât la folclorul pur, cât și la cel prelucrat.
– Folclorul nostru este recunoscut într-o mică măsură de puținii interesați; [Gheorghe] Zamfir a făcut o bună impresie, dar, iarăși spun, în rândul inițiaților. În general, folclorul este perceput și acceptat ca muzică de divertisment – mai ales cel irlandez sau scoțian; pentru ei, acela e folclor. Dacă vorbim de al nostru, țin să-ți spun că oamenii nici nu știu să localizeze România pe hartă; dacă spui cuiva că ești român, „A… armean… turc…” „Nu, domnule, român!” „A… român… Da’ unde?!” Așa este; oricât de trist ar părea, aceasta e realitatea.

– Îți propun să ne întoarcem la concertul de aseară; la ce te-ai așteptat și ce a reprezentat el pentru voi?
– A fost o premieră aici, inclusiv din punct de vedere tehnic; am avut de-a face cu o nouă instalație de sunet și lumini și cu un nou corp tehnic, extrem de disciplinat și de eficace, care nu ne-a văzut niciodată și nu știa ce cântăm. Dar, cel mai important lucru, a fost un public nou; cei pe care i-am văzut erau niște copii, iar stadionul s-a umplut cu tineri care presupun că nu ne-au văzut niciodată și ne-au cunoscut doar din emisiunile mai mult sau mai puțin clandestine ale unor oameni care au rămas consecvenți și ne-au difuzat muzica, pentru că am fost interziși. Altfel, nu-mi pot imagina cum au ajuns atâția la concert. Bine, agenția care a organizat turneul a făcut și o publicitate profesionistă, dar, oricum, au venit mai mulți oameni decât am crezut și a ieșit mai bine decât m-am așteptat.

– De ce a debutat turneul la Iași?
– Inițial, trebuia să înceapă la Chișinău, dar s-a renunțat – nu știu din ce cauză, dar voi încerca să lămuresc acest mister și, cât se poate de repede, să mergem și acolo. A fost o chestiune de pură organizare, instalația de sunet și lumini venind din Tallinn [Estonia], fiindcă în țară nu există nicio firmă care să posede o asemenea aparatură. De fapt, ei au adus numai o parte din ea, pentru că restul l-au dus la Moscova, unde, în același timp, concertează AC/DC. Această instalație e de nivel mondial și pe ea cântă și Scorpions, și Bon Jovi, și alte formații de calibru.

– Presupun că ți-ai dorit mult să ajungi la Chișinău; pe jumătate, ești basarabean…
– Maică-mea e basarabeancă; o cheamă Tamara și e născută în satul Pripiceni-Răzeși [raionul Rezina]. După ce teminăm turneul, vreau să mă duc cu ea încolo, să o las în sat și eu să merg la Chișinău ca să încerc să organizez un spectacol. [Tamara Stoian, mama sa, a fost ucisă cu 30 de lovituri de cuțit și apoi arsă în luna mai 1992.]

– Când ai fost ultima oară în satul ei?
– Prin ’53 sau ’54 – aveam șase-șapte ani pe atunci – și am niște amintiri foarte plăcute.

– Mama n-ar vrea să vină cu tine, dincolo?
– În niciun caz; ea a venit o dată în Germania, după mulți ani de lupte – deja îmi pierdusem speranța s-o mai văd vreodată –, a primit un pașaport și m-a vizitat.

– Dar n-ar vrea să te aibă aici?
– Ar cam vrea ea, sincer să fiu… Însă e foarte greu, pentru că nu-mi câștig existența numai prin muzică; eu și pictez, și sculptez, am o serie de expoziții, deci am activități pe mai multe planuri.

– O duci greu acolo?
– Nu e ușor pentru nimeni, însă eu am o situație specială; nefiind dispus să fac compromisuri, neproducând o muzică comercială și necântând în formații de dans sau acompaniind eventuale succese, nu mi-a mers la fel de bine ca altora.

– Ai fi putut să-ți reprofilezi stilul?
– Dacă aș fi fost în stare, poate că o făceam, dar nu pot.

– Ce înseamnă România pentru tine? Ce ai lăsat în urmă când ai plecat?
– O, Doamne… N-am lăsat nimic în urmă; am venit înapoi și voi ține contactul mult mai strâns pe viitor. Eu aici m-am născut, aici m-am încărcat cu sentimente și aici mi-am constituit toată atitudinea și ținuta interioară. Cu ocazia asta, spun că, de fapt, formația Phoenix e pentru noi un mod de a exista, mai mult decât un mod de a face muzică; noi suntem o atitudine, în primul rând, și abia apoi o formație muzicală.

– Din acest motiv, poate, succesul vostru a fost identic și în satele din munți și în marile orașe; muzica voastră se adresează românilor de toate categoriile…
– Asta mă bucură imens și îmi confirmă faptul că sinteza pe care am realizat-o între folclor și muzica modernă s-a făcut bine. S-a afirmat că muzica populară românească nu poate fi interpretată decât așa cum este și că orice alt fel de încercare dă greș. Se pare că, totuși, am reușit acest lucru.

– S-ar putea întoarce vreodată formația Phoenix și să-și continue activitatea aici?
– Pe vremuri, noi aveam două-trei turnee pe an; același lucru îl putem face și acum și e totuna că locuiesc în Târgu Mureș, în Suceava, în Timișoara sau în Osnabrück. Noi ne vom continua activitatea la fel ca înainte.

– Când ne vom revedea?
– Cel târziu în primăvara viitoare.

– Pe curând, așadar!
– Pe foarte curând!

Florin Bălănescu