Nicolae Covaci s-a născut la 19 aprilie 1947, la Timișoara și a absolvit Institutul de Arte Plastice din același oraș. Este compozitor, chitarist, cântăreț, textier, pictor și grafician cu expoziţii în Germania, Spania şi România, sculptor în bronz şi în lut. A fost căsătorit și nu are copii. În anul 1961, a fondat la Timișoara formația Sfinții (care a debutat în anul următor), devenită ulterior Phoenix și cunoscută în străinătate sub numele Transsylvania Phoenix. Ca lider al grupului, a imprimat acestuia diverse orientări stilistice: beat, rock psihedelic, rock progresiv, blues rock, ethno-rock, hard rock și rock simfonic. În anul 1976, a emigrat legal în Olanda (la Amsterdam), în anul 1977 s-a stabilit în Germania (la Osnabrück), iar din anul 2002 locuiește în Spania (la Moraira). Figurează pe toate discurile formației, în diverse compilații, precum și în coloanele sonore ale filmelor „Canarul și viscolul” (1969), „Agentul straniu” (1974) și „Nemuritorii” (1974). A susținut peste 2.000 de spectacole în Franța, Germania, Spania, Canada, Statele Unite, Marea Britanie, Cehoslovacia, Polonia, Republica Moldova și România. Este autorul volumelor „Phoenix. Însă eu…” (1994), „Phoenix. Însă eu, o pasăre…” (2014, reeditare), „Phoenix. Giudecata înțelepților” (2014), „Interviuri. 1971-2016” (2017), „Nicolae Covaci. Pictorul” (2019) și „Phoenix 60 în interviuri” (2022, reeditare). A primit diploma „Distincția Culturală” (2003), Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler (2007) și titlul de Cetățean de Onoare al municipiilor Ploiești (2007), Timișoara (2007) și Hunedoara (2017), precum și al comunei Pripiceni-Răzeși, raionul Rezina, Republica Moldova (2023).

Nicolae Covaci reprezintă expresia cea mai autentică a libertății și demnității în muzica rock, care, de mai bine de șase decenii, a însuflețit și îmbărbătat generații de români. Despre prezența formației Phoenix în Cenaclul Flacăra și influența acestuia, mi-a vorbit într-un interviu telefonic realizat la 18 octombrie 2005, de la București.

– Te salut, Nicolae Covaci!
– Te salut și eu!

– Care a fost rolul grupului Phoenix în succesul Cenaclului „Flacăra”?
– La începutul anilor ’70, mi s-a povestit, la Timișoara, despre un domn venit din Statele Unite, care l-a văzut acolo pe Bob Dylan și ar fi interesat să stea de vorbă cu mine; acest domn era Adrian Păunescu. Ne-am întâlnit, ne-am împrietenit și mi-a spus că ar vrea să facă un fel de manifestare în care să combine literatura cu muzica. „Tinere, noi o să încercăm să te ajutăm când vom avea concerte în Capitală; dacă organizezi ceva, suntem dispuși să venim și să cântăm câteva piese.” – i-am zis. Și așa a început cenaclul; mai întâi, pe la niște școli – îmi aduc aminte de Liceul [astăzi, Teoretic C.A.] Rosetti –, unde elevii ascultau poezii și noi cântam de-ale noastre. Cu timpul, manifestarea a luat amploare; Păunescu a adunat toți pletoșii și băutorii de vodcă din București, iar ei au creat lucruri minunate, având, cât de cât, o situație asigurată și fiind apărați de el, care avea o influență tot mai mare – i-a scutit de tuns sau de mers la școală și așa mai departe. Important era ca ei să fie creativi și, într-adevăr, au creat mult și calitativ; perioada aceea a fost foarte fertilă. Însă, de la un moment dat, i-a pus să cânte marșuri comuniste și a impus adevărate represalii asupra celor care îi erau deja subjugați. Nouă ne-a făcut niște mari servicii personale, scăpându-ne de armată, de pildă, dar am participat la cenaclu numai până la un punct, când ne-am dat seama ce se întâmplă acolo și am realizat că, avid de putere, Păunescu a început să sară calul. Atunci, ne-am retras din această combinație, ce luase o formă de sine stătătoare, unde lumea avea nevoie de dezlănțuire, iar el le-o prilejuia, canalizându-i, însă, pe căi de educație comunistă. A făcut o treabă bună – și pentru unii, și pentru „alții” – și îl felicit pentru că este foarte talentat și mi-a plăcut întotdeauna ce a scris; patosul lui, în schimb, mi se pare ușor deplasat și fals.

– Spiritul cenaclului era compatibil cu cel al formației?
– Atât timp cât am fost acolo, ne potriveam; însă, când cenaclul a luat-o într-o altă direcție, am refuzat să mai participăm.

– Cenaclul a fost mai important pentru Phoenix sau invers?
– Nuuu! Pentru noi, cenaclul era o activitate colaterală, un gest de prietenie față de Păunescu, fiindcă ne-a făcut niște servicii; de exemplu, în 1974, când am fost interziși în toată țara – se dăduse peste tot o circulară prin care nimeni nu mai avea voie să folosească formația în nicio activitate –, el l-a sunat pe [muzicologul Nicolae] Călinoiu, cel ce ne interzisese, pe care l-a făcut praf! Deci, Păunescu avea o influență mare și era foarte puternic. Dar prezența noastră în cenaclu a fost sporadică – din când în când, o dată la câteva luni; prin urmare, colaborarea cu el nu a însemnat nimic ieșit din comun pentru noi, fiindcă aveam concertele și turneele noastre, care nu se mai terminau.

– De ce v-ați dus acolo: pentru bani, pentru glorie sau pentru libertatea de exprimare?
– Numai și numai pentru contactul cu publicul! Oamenii se adunau grămadă și, dacă ar fi fost după noi, am fi cântat zi și noapte, oriunde, oricând și în orice situație; doar că, de la un moment dat, a trebuit să avem grijă să nu sărim și noi calul.

– Te rog să caracterizezi, în câteva cuvinte, acest fenomen.
– Cenaclul a început pozitiv și foarte promițător; și revista era interesantă – avea articole și fotografii captivante – și o citeam cu mare plăcere. La început, toată mișcarea pornită de Păunescu a fost de bun augur, doar că, de la un punct, setea de putere l-a depășit – cum, de altfel, se întâmplă multor artiști, căci sunt ca blestemați: Dumnezeu le dă cu o mână și le ia cu amândouă. Ei nu pot fi, în același timp, și geniali, și oameni normali, e imposibil.

– Mulțumiri pentru acest răgaz în care am fost împreună!
– Și eu îți mulțumesc pentru asta.

Florin Bălănescu