Nicolae Covaci s-a născut la 19 aprilie 1947, la Timișoara și a murit la 2 august 2024, în același oraș, fiind înmormântat la Cimitirul Eroilor din municipiu. A absolvit Institutul de Arte Plastice din Timișoara. A fost un remarcabil compozitor, chitarist, cântăreț, textier, pictor și grafician cu expoziţii în Germania, Spania şi România, sculptor în bronz şi în lut. A fost căsătorit și nu a avut copii. În anul 1961, a fondat la Timișoara formația Sfinții (care a debutat în anul următor), devenită, ulterior, Phoenix și cunoscută în străinătate sub numele Transsylvania Phoenix. Ca lider al grupului, a imprimat acestuia diverse orientări stilistice: beat, rock psihedelic, rock progresiv, blues rock, ethno-rock, hard rock și rock simfonic. În anul 1976, a emigrat legal în Olanda (la Amsterdam), în anul 1977 s-a stabilit în Germania (la Osnabrück), iar, din anul 2002, a locuit în Spania (la Moraira). Figurează pe toate discurile formației, în diverse compilații, precum și în coloanele sonore ale filmelor „Canarul și viscolul” (1969), „Agentul straniu” (1974) și „Nemuritorii” (1974). A susținut peste 3.000 de spectacole în Franța, Germania, Spania, Canada, Statele Unite, Marea Britanie, Cehoslovacia, Polonia, Republica Moldova și România. Este autorul volumelor „Phoenix. Însă eu…” (1994), „Phoenix. Însă eu, o pasăre…” (2014, reeditare), „Phoenix. Giudecata înțelepților” (2014), „Interviuri. 1971-2016” (2017), „Nicolae Covaci. Pictorul” (2019) și „Phoenix 60 în interviuri” (2022, reeditare). A primit diploma „Distincția Culturală” (2003), Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler (2007) și titlul de Cetățean de Onoare al municipiilor Ploiești (2007), Timișoara (2007) și Hunedoara (2017), precum și al comunei Pripiceni-Răzeși, raionul Rezina, Republica Moldova (2023).

Nicolae Covaci nu mai este. Să vorbesc despre el la trecut e peste puteri, pentru că, odată cu coborârea lui în pământ, se înmormântează și o bună parte a tinereților mele. L-am urmărit în zeci de spectacole, l-am avut invitat în multe emisiuni, l-am cunoscut atât cât mi-a îngăduit, l-am însoțit pe drumuri și prin amintiri, l-am iubit într-adevăr, iar, acum, l-am pierdut definitiv. Cândva, îmi spuneam, alungându-mi gândul, că, în ziua în care el va dispărea, se va prăbuși unul dintre stâlpii care mi-au susținut, necontenit, bucuriile, visele și speranțele; astăzi, la plecarea lui, mă simt, dintr-o dată, mai descoperit, mai sărac și mai singur.

Nicu Covaci nu a avut nici avere, nici liniște, nici familie, nici copii și, poate, nici prietenii trainice; mai toți cei care au roit în jurul lui au vizat îndeosebi profitul material sau de imagine de pe urma numelui său uriaș. Singura sa bogăție a fost formația Phoenix, pe care a întemeiat-o, însuflețit-o, condus-o, apărat-o și salvat-o vreme de peste șase decenii. În toți acești ani, a avut parte de succes imens și de glorie antumă, dar și de nesfârșite șicane, piedici, prigoane, deziluzii și trădări. L-au durut mentalitatea conformistă și comportamentul de turmă prea des dovedite ale neamului său și s-a căznit, din răsputeri, să le schimbe; dacă n-a reușit, e pentru că a fost printre mult prea puținii care au încercat să o facă. Nu a crezut în idoli și în dumnezei, dar și-a pus toate nădejdile în el însuși și în puterea fiecăruia de a-și hotărî destinul. A iubit binele și s-a bătut, chiar și la propriu, împotriva răului. Sufletul său a fost un straniu amalgam de asprime și sensibilitate, pe care nu mulți au avut răbdarea de a-l desluși. A riscat mult și s-a zbătut întruna pentru cei de lângă el, însă măsura disponibilității sale nu a fost răsplătită îndeajuns. A avut milioane de adoratori care l-au idolatrizat, dar a fost un om singur.

„Phoenix va exista atât timp cât voi exista eu.” – obișnuia să spună și mă tem că a avut dreptate; spiritul formației sale de suflet rămâne intact, dar, în absența lui, grupul în sine își pierde rostul și strălucirea.

„Ține-te tare!” – îmi spunea la încheierea fiecărui dialog, iar, când îi reproșam că nu are destulă grijă și de el, îmi răspundea invariabil: „Iarba rea nu piere!” Soarta i-a jucat, însă, renghiul și muntele de om și de voință care a fost s-a năruit ca un castel de nisip. Pentru toate nedreptățile și zbuciumul pe care viața i le-a hărăzit, moartea îi rezervă în veșnicie justiția supremă și liniștea deplină ce nu i-au fost îngăduite pe pământ. Simbol al renașterii din propria cenușă, ființa sa însăși se preschimbă, acum, în pulberea eternității.

Florin Bălănescu