• „Phoenix va exista atât timp cât voi exista eu.”
  Publicat: 2 Mart.2023
  Republicat: 16.03.2023

Nicolae Covaci s-a născut la 19 aprilie 1947, la Timișoara și a absolvit Institutul de Arte Plastice din același oraș. Este compozitor, chitarist, cântăreț, textier, pictor și grafician cu expoziţii în Germania, Spania şi România, sculptor în bronz şi în lut. A fost căsătorit și nu are copii. În anul 1961, a fondat la Timișoara formația Sfinții (care a debutat în anul următor), devenită ulterior Phoenix și cunoscută în străinătate sub numele Transsylvania Phoenix. Ca lider al grupului, a imprimat acestuia diverse orientări stilistice: beat, rock psihedelic, rock progresiv, blues rock, ethno-rock, hard rock și rock simfonic. În anul 1976, a emigrat legal în Olanda (la Amsterdam), în anul 1977 s-a stabilit în Germania (la Osnabrück), iar din anul 2002 locuiește în Spania (la Moraira). Figurează pe toate discurile formației, în diverse compilații, precum și în coloanele sonore ale filmelor „Canarul și viscolul” (1969), „Agentul straniu” (1974) și „Nemuritorii” (1974). A susținut peste 2.000 de spectacole în Franța, Germania, Spania, Canada, Statele Unite, Marea Britanie, Cehoslovacia, Polonia, Republica Moldova și România. Este autorul volumelor „Phoenix. Însă eu…” (1994), „Phoenix. Însă eu, o pasăre…” (2014, reeditare), „Phoenix. Giudecata înțelepților” (2014), „Interviuri. 1971-2016” (2017), „Nicolae Covaci. Pictorul” (2019) și „Phoenix 60 în interviuri” (2022, reeditare). A primit diploma „Distincția Culturală” (2003), Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler (2007) și titlul de Cetățean de Onoare al municipiilor Ploiești (2007), Timișoara (2007) și Hunedoara (2017).

• Nicolae Covaci este un simbol al rezistenței și libertății exprimate tranșant, care, de-a lungul a peste șase decenii, a inspirat și influențat atitudinea a milioane de români. În dimineața de după primul concert la Iași de la revenirea în țară a formației Phoenix, mi-a dat întâlnire la micul dejun, unde am consemnat conversația pe care am purtat-o atunci într-un interviu realizat la 17 septembrie 1991.
• – Te salut, Nicolae Covaci!
• – Și eu te salut!
• – Unde ești născut?
• – La Timișoara.
• – Circulă unele legende precum că ai fi basarabean.
• – Maică-mea e basarabeancă, iar taică-meu – bănățean.
• – Și tu ce ești?
• – Sunt român.
• – Când ai plecat din țară?
• – În octombrie 1976.
• – Și care au fost motivele?
• – În ’76, am plecat singur, încercând să pregătesc scoaterea formației, iar, în ’77, m-am întors și i-am luat și pe băieți. Noi am fost interziși de-a lungul deceniilor de câteva ori – ultima interdicție, în ’74; deci, am cântat ilegal încă doi ani în țară, urmăriți de Miliție și având greutăți pe toate planurile, și de aceea m-am decis să scot formația afară ca să o salvez.
• – Ați fost interziși datorită mesajului pieselor sau a manifestărilor din spectacole?
• – Tot ce ai numit este valabil; în general, marele nostru succes la public și aderența lui la ideile pe care le vehiculam prin muzică ne-au făcut periculoși și indezirabili pentru regim și, de aceea, tovarășii nu ne priveau cu ochi buni.
• – Te-ai căsătorit atunci?
• – Am fost căsătorit de două ori, dar formal, pentru că trebuia îndeplinite anumite formalități; aveam probleme cu oficialitățile de acolo și se impunea rezolvarea unor situații.
• – Muzica voastră a continuat o perioadă în forma de atunci sau, în clipa în care ați ajuns acolo, au început anumite transformări?
• – Nu se poate vorbi de o transformare bruscă; am mai cântat piesele noastre în aceeași formulă, doar românește, încă vreun an, după care formația s-a destrămat. Deci, fiecare dintre băieți și-a ales un alt drum, eu făcându-mi în ’78 o altă formulă, cu două viori, violoncel, chitară bas și tobe; atunci l-am cunoscut pe Mani [Neumann], pe care nu l-am mai lăsat, pentru că mi-a plăcut enorm, iar, după câțiva ani, a revenit Ovidiu [Lipan] și, după alți câțiva, și Ioji [Josef Kappl].
• – Transsylvania Phoenix, așadar…
• – …Exact. În Vest, sunt o serie de produse tehnice care se cheamă Phoenix – de la mașini de spălat până la cauciucuri auto – și, ca să facem o diferență, ne-am ajustat numele.
• – Se poate spune că Phoenix nu mai există de atunci?
• – Phoenix va exista atât timp cât voi exista eu; eu am înființat formația și, de-a lungul deceniilor, am schimbat o serie de oameni sau au plecat singuri. Cine vine și rezistă alături de mine se numește Phoenix atât timp cât e de partea mea; în momentul în care-și găsește un alt drum, este înlocuit.
• – Deci, e greșit să se înțeleagă prin Phoenix doar formula din prima parte a anilor ’70…
• – Ar fi nedrept să numim Phoenix doar o anumită conjunctură, pentru că formația există de 30 de ani și, în acest timp, o serie de talente a contribuit la succesul nostru; nu-i putem uita pe băieții din anii ’60, pe cei din anii ’70 și nici pe cei din anii ’80.
• – Ai spus într-un interviu că ați fi putut dobândi un succes comercial facil abdicând de la stil, dar că ați preferat să vă cantonați în stilul care v-a consacrat; cât adevăr și câtă scuză e în afirmația asta?
• – Nu e nicio scuză. În Vest, neavând rude sau prieteni, băieții s-au cam speriat… Și existența trebuia asigurată cumva, așa că fiecare și-a găsit modul lui de a și-o câștiga. Uite că, și astăzi, fiecare cântă altundeva și face altceva, dar, în momentul în care ne întâlnim, cântăm cu mare plăcere piesele noastre. Formația nu a fost comercială în Occident pentru că stilul nostru e mult prea exotic pentru ei. Eu, care țin la acest stil și l-am impus, nu voi admite să se cânte muzică comercială în Phoenix; noi facem doar muzica pe care socot eu că trebuie să o cântăm și, sigur, care rezultă din colaborarea tuturor. Dar stilul trebuie păstrat; ori acest stil nu se poate vinde dincolo. Toate casele de discuri mi-au spus: „Noi nu suntem instituție de cultură, ci una de câștigat bani și, oricât ne-ar plăcea muzica voastră, n-o putem vinde.” Ăsta-i tristul adevăr…
• – Cu alte cuvinte, Phoenix nu mai are și acolo succesul pe care l-a avut în țară?
• – Nu, și în Vest avem succes, dar nu suntem cunoscuți. În momentul în care ne aflăm în concert, lumea e uimită la fel ca aici și pleacă încântată; nimeni nu se așteaptă ca o formație din România – țară pe care nici nu știu să o localizeze pe hartă – să cânte la nivelul nostru.
• – În Franța, de pildă – în zone francofone, în orice caz –, aveți mai multă priză decât în celelalte?
• – Am cântat o singură dată la Paris, în martie anul trecut, și am avut un succes deosebit, având în vedere că acolo sunt foarte mulți români; la un moment dat, s-au dat scaunele la o parte și s-a încins o horă nemaipomenită. Am filmările de acolo și lucrez la un fel de clip în care va apărea și acea scenă.
• – Cum ai defini muzica Phoenix? E un stil românesc sau balcanic?
• – Pot doar să încerc să-l descriu, pentru că acest stil este unic. Noi am făcut o sinteză între folclorul românesc – sau, în general, balcanic – și mijloacele moderne de expresie, pornind de la ritualuri precreștine până la balade și combinându-le cu tehnicile actuale, deci încercând să imprimăm acestei muzici un caracter de muzică rock. Eu am simțit în folclorul românesc elementul rock și încerc să-l subliniez în piesele noastre; această muzică începe să sune modern, dar presupun că nu îndeajuns pentru Occident. Asta, de fapt, nici nu m-a interesat prea mult, pentru că am reușit să-mi câștig existența dincolo nefăcând compromisuri și pictând.
• – E posibilă vreodată reîntoarcerea definitivă acasă?
• – Eu consider că m-am și întors acasă; chiar și formal, îmi voi cere înapoi cetățenia română – sper s-o și primesc – și activitatea mea se va desfășura, în bună parte, în țară.
• – Ce spun băieții?
• – Ce să zică? Ovidiu este în permanență mișcat – deja, când se suie în avion, încep să-i curgă lacrimile –, e un om de mare suflet, dar are o familie dincolo, deci nu se pune problema să rămână aici. Ioji a venit pentru prima oară după 15 ani și, deocamdată, nu-mi dau seama ce gândește; presupun că e mulțumit, în orice caz, de succesul pe care-l are și – sunt sigur de asta – uimit, pentru că nu și-a imaginat acest lucru. Mircea a fost tot timpul aici, iar Mani, violonistul, e fericit că poate cânta, în sfârșit, acestui public, despre care eu doar i-am povestit pe vremuri.
• – E un neamț care cântă exact ca voi; cred că trebuie să simți românește ca să cânți astfel…
• – Mani e un fenomen; e genial! El a început să cânte la vioară muzică țigănească, dar asta vine din instinct, deci trebuie să ai ceva special ca să descoperi această muzică și s-o interpretezi ca el. Sigur că la noi se cântă mai mult rock, dar se simte din felul în care vibrează și trage arcușul că a intrat în atmosferă și se identifică cu muzica noastră.
• – Vorbește-mi despre publicul pe care l-ai regăsit după atâția ani; poți face o comparație între tinerii de atunci și cei de astăzi?
• – Să știi că ne-am făcut mari probleme, cu ani în urmă deja; ne întrebam: „Dacă va fi vreodată cazul să mai cântăm în țară, ce public mai avem?” Pentru că, din generația mea, cea mai mare parte dintre prieteni sunt plecați în Vest. După ce am părăsit țara, a urmat o adevărată fugă în masă și nu mai știam cine a rămas aici; ori noua generație de tineri – mă gândeam – a crescut cu Michael Jackson, cu… știu eu… alte vedete și cine mai stă să asculte Phoenix? Dar marea mea surpriză a fost când mi s-a spus că la revoluție, de exemplu, băieții aceia care au fost împușcați și striviți de armată stăteau zile și nopți și cântau piesele noastre – Andrii Popa, Pavel Chinezu… Și, atunci, mi-am dat seama ce mare răspundere încă mai avem. Am încercat să-i conving pe băieți că trebuie să vină imediat – eu, pe 2 ianuarie [1990], am și fost în țară, când încă se mai trăgea pe lângă mine după colțuri. Am fost șocat de realitate, descoperind că, după 15 ani, oamenii nu ne-au uitat și chiar am devenit un simbol al libertății. Sună „mare”, dar încerc să fiu conștient de ceea ce se întâmplă și de responsabilitatea pe care o avem.
• – Câteva cuvinte despre planurile de viitor; la ce lucrezi?
• – Mă ocup de mai multe lucruri; foarte important e discul pe care vrem să-l scoatem – un album cu câteva piese noi, plus altele făcute în Occident, care nu sunt cunoscute aici. Următoarea acțiune ar fi muzica unui film haiducesc care se cheamă Stana și mai lucrez la o operă rock intitulată Imperiul vampirilor, în care e vorba de Vlad Țepeș.
• – Motivele istorice precumpănesc în muzica ta…
• – Eu caut figuri simbolice și, pe cât posibil, simboluri general valabile, adică anumite fenomene istorice de mare importanță, care s-au repetat, se repetă încă și presupun că se vor mai repeta, și încerc să le subliniez efectele – anume, ceea ce produc asemenea personalități și pericolul lor.
• – Dacă ne gândim la Țepeș, cel puțin, consecințele simbolisticii lui au fost valabile până mai ieri…
• – Sigur, fanatismul unui conducător care exagerează în sarcina pe care și-a asumat-o, pierde contactul chiar cu oamenii pentru care a vrut să înfăptuiască ceva și ajunge să contrazică exact ceea ce a afirmat la început.
• – Dacă ne-am putea întoarce în timp, ce-ți reproșezi, ce ai face altfel, ce ai lăsa neschimbat și ce ai aborda din alt unghi?
• – Nu-i ușor să răspund la întrebarea asta, dar, dacă mă gândesc din trecut și până astăzi, n-aș schimba nimic; ceea ce am făcut consider că a fost bine, chiar necesar, și asta s-a adeverit – iată și succesul acestui nou început, care confirmă că suntem pe drumul cel bun.
• – Când v-ați decis asupra numelui actual al formației, probabil că ați vizat ceva, pentru că trebuie să renaști pentru a purta un nume ca acesta…
• – Adevărul e că legenda Păsării Phoenix, care renaște din propria cenușă, s-a ținut de noi în toți acești ani. Am avut mari perioade de criză, am ars de multe ori și ne-am transformat în cenușă; am produs munți de cenușă până astăzi, dar am rămas, în permanență, vii. Sigur că acest simbol ne-a determinat să alegem acest nume, în ’66, fiindcă inițial ne-am numit Sfinții. Atunci, a fost prima interzicere a formației; la sfârșitul lui ’65, ni s-a spus: „Nu mai aveți voie să cântați! Ce sfinți?? Ce misticism??” …Și așa mai departe, ni s-au reproșat o serie întreagă de lucruri. Bineînțeles că începuse să ne crească și părul… Și, atunci, am spus: „Da? Bun… Trebuie să ne schimbăm numele; păi, în ce?” Și simbolul Phoenix ne-a plăcut foarte mult. Nu mai știu cine a venit cu propunerea [Claudiu Rotaru, chitarist al formulei inițiale]; în orice caz, de atunci ne-am numit Phoenix, gândindu-ne că le-am dat o lecție celor care au încercat să ne interzică.
• – Cât timp va mai dura acest fenomen?
• – Nu știu; atât timp cât am energie și posibilitatea, voi continua această operă, pe care deja o consider o sarcină pentru mine. Am o răspundere și nici n-aș vrea să fac altceva. Dar îmi trebuie și mie un sprijin din partea membrilor formației sau a celor care vor mai veni în trupă; în orice caz, rolul nostru va rămâne același – de a-i ajuta pe români să-și recâștige ținuta și demnitatea.
• – Ai putea trăi fără muzică?
• – Mi-e imposibil! E un microb de care, odată intrat în sânge, nu mai poți scăpa niciodată.
• – Dar fără Phoenix?
• – E foarte greu; am avut perioade în care formația s-a destrămat de mai multe ori și am suferit imens…
• – În final, adresează un sfat tinerilor; ceva special…
• – Să rămână așa cum sunt, să-și păstreze voința, să nu se lase influențați în niciun fel și să facă ceea ce consideră că e bine, pentru că, în ultimă instanță, ei sunt cei care vor răspunde mâine de soarta țării; așa cum au demonstrat și la revoluție, ei au pornit mișcarea, nelăsându-se corupți și nici impresionați de forță sau violență. Ori ce poate fi mai frumos decât să descoperim că noua generație, care, de fapt, ar fi trebuit să fie timorată de condițiile în care a crescut, a dovedit că are ținută și demnitate?
• – Îți mulțumesc și… drum bun, Phoenix!
• – Și eu îți mulțumesc pentru prilejul de a mă adresa românilor, după cum mulțumesc și ocaziei de a cânta din nou în țară.

Florin Bălănescu