Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

PIVNICERU, SOŢ ŞI SOŢIE, SCRIITORI VASLUIENI

Publicat de Ion N.Oprea, 11 febr.2014

PIVNICERU,  SOŢ  ŞI SOŢIE, SCRIITORI VASLUIENI

 

Bogată, deosebit de numeroasă este lumea creatorilor de operă cultă încât nici dicţionarele care se tipăresc să le amintească numele nu-i mai cuprind în filele lor.  Este şi cazul soţilor Maruca şi Romeo Pivniceru, amândoi născuţi la noi în părţile Vasluiului, domiciliaţi în Bucureşti, oameni la vârsta când ai putea să greşeşti considerându-i că numai de creaţii literare nu se ocupă şi, totuşi, iată, deşi nu-s cuprinşi în Dicţionarul Universal literar a lui Ioan Baban, Editura PIM, Iaşi, 2008, cuprinzând scriitorii din zonă, mi-au expediat parte din producţiile literare, dovedindu-mi încă odată, ceea ce ştiam, că “Aşa sunt românii”, muncesc până la zenitul lor, cum  au învăţat din moşi-strămoşi, ba făcând şi literatură…

Maruca Pivniceru mi-a îmbogăţit biblioteca cu cea de-a doua ediţie a volumului “Doamne, ce doamne”, Editura Agerpres, 2011, „Cuvânt înainte” Mircea Micu, o carte asemănătoare, cum spune el, cu acea bijuterie de epocă intitulată „Trecute vieţi de Doamne şi Domniţe”. O carte prin care, spune autoarea, a ţinut să prezinte ce parte imensă de contribuţie au femeile în toate domeniile la noi ca şi la scara planetei. Trimise „D-lui Ion N. Oprea, aceste „Dialoguri”, la 29 martie 2012”, Maruca Pivniceru, după cum a scris despre carte ca „Adevărate mărturisiri de credinţă” Carmen Păsculescu-Florian în Plai Străbun, Bucureşti, nr. 12, 2008, ne pune pe masă, la ceas de seară adevărate destăinuiri ale unor Doamne care ne relevă propria lor viaţă, printre care le enumăr: scriitoarea Ileana Vulpescu, actriţele Carmen Stănescu şi Lucia Mureşan, pianista Ilinca Dumitrescu, mezzosoprana Ruxandra Donose, balerina Ileana Iliescu, cântăreaţa de jazz Teodora Enache, ziaristele Elvira Ivaşcu,  Cristina Liberti şi Anca Romeci, poeta Paula Romanescu, compozitoarea Irina Odăgescu-Ţuţuianu, exploratoarea Uca Marinescu, dar şi pictoriţa Olga Morărescu-Mărginean, care, vedeţi Dumneavoastră, făcându-şi meseria, din pasiune dar şi din simpatie pentru naratoare, pune pe coperta cărţii despre care vorbim însăşi simbolistica ei, petalele unei flori care poartă pe ele numele personajelor volumului, din care , între timp, unele s-au şi scuturat – medicul Mioara Mincu, actriţa Lucia Mureşan şi însuşi prefaţatorul, scriitorul Mircea Micu.

Romeo Pivniceru, un narator plin de har, care îmi istoriseşte că întotdeauna „cărţile au constituit  călătoriile sale în locurile neumblate, în ţinuturi reale sau imaginare, în spaţii siderale sau în lumea abstractă a ideilor” îmi expediază, deocamdată, „Note de lector”, volumul I, Editura Agerpress, 2011, carte care înseamnă, novaţie,  o aducere aminte şi redare a  notaţiilor făcute asupra textului la lectură, bun prilej pentru Domnia sa de a ne aduce din memoria sa şi alte evenimente trăite în timp care constituie  deliciul paginilor…

De acelaşi autor au apărut şi alte cărţi: Povestiri pentru Maruca, Călătorie în lumea cărţilor, Critici nonconformiste, Visând în faţa cărţilor deschise, Oameni fără importanţă, din care două volume sunt deja tipărite şi ajunse la public, volumul III este în pregătire, cel de al IV-lea bun de tipar, iar al V-lea în manuscris…

Cum din Oameni fără importanţă, vol. III, tipărit totuşi în 2011 la aceeaşi Editură Agerpres am deja în lectură paginile lui de memorialistică, cu descinderi nu numai în lumea Huşilor, oraşul său  natal şi împrejurimi, ci şi unde îl poartă memoria, cu reflecţii la tot pasul, care dau sare şi piper povestirilor, aflu, pentru cititori, pentru vasluieni poate în premieră, că Romeo Pivniceru, inginer şi cu gradul de căpitan în 1948, când eu de abia absolvisem  Gimnaziul, are pregătit, între timp, bun de tipar, volumul I a altei cărţi – Paşi peste hotare (Călătorii în URSS. Fuga în Egipt) şi volumul II al aceluiaşi titlu, cu subtitlul Micul Anabasis sau călătorie în Turcia. Călătorie în legendă şi preistorie sau excursie în Creta cu scurtă oprire la Atena.

Are şi traduceri: Emile Faguet – Initiation Philosophique. În proiect – Paşi peste hotare, volumul III, Elveţia, Tunisia.

Refăcând epic epoca în care a trăit, Romeo Pivniceru, născut în 1927, face ca „scrierea sa, Oameni fără importanţă sau Memoriile unui necunoscut, să se distingă prin acuitatea observaţiei psihologice, prin arta portretizării, prin marea cantitate de date istorice aduse la lumină, dar mai ales printr-un farmec aparte al descrierilor de atmosferă. Memoriile sale ne vorbesc despre o lume pe care o iubim, pentru că este a noastră şi pentru că ne recunoaştem în ea cu ceea ce avem noi mai bun”, scrie Mihai Diaconescu,  incitându-ne la lectură, lucru pe care îl şi realizăm.

Cei doi, după cum spune Doamna Maruca s-au cunoscut într-un voiaj în Asia Centrală. Voiajurile, spune ea, au fost pasiunea vieţii mele şi ori de câte ori am avut prilejul să vizitez un loc pentru prima dată,  am încercat o senzaţie deosebită. Cea de atunci a fost că am descoperit sufletul şi mintea pereche. Descoperirea a devenit o realitate durabilă, o împlinire armonioasă şi rodnică. Mergem împreună pretutindeni, este cavalerul meu şarmant, colaborăm, scriem, facem cumpărături ca toată lumea şi mă ocup cu drag de regimul său alimentar, el fiind diabetic.

Maruca şi Romeo Pivniceru, o familie pasionată de natură şi cultură, explică textul pus la o fotografie din cartea Doamnei.

Nu există un colţişor pe acest glob care nu ar merita să fie vizitat, îşi continuă Doamna confesiunile într-un dialog cu Doamna Maria Capoianu, care realizează  postfaţa cărţii. Regretul meu mare este că nu o mai pot face, sănătatea nu-mi mai permite. Am văzut multe minunăţii ale naturii, multe realizări impresionante ale oamenilor, atât în bătrâna noastră Europă, cât şi în Asia ori Africa. M-au impresionat în mod cu totul aparte fiordurile Norvegiei şi Marele Zid chinezesc. Atunci am trăit impresia că mă aflu pe altă planetă şi în alt timp. Fireşte, mai sunt atâtea minunăţii, dar nu le poţi cita pe toate: Sagrada Familia a lui Gaudi, la Barcelona, Turnul Eiffel, Statuia lui David, la Florenţa…

S-a născut la Vaslui prin anii 30, este  fiica lui Gheorghe Andreescu, chirurg, un diagnostician de excepţie, veneau la el bolnavi şi din alte judeţe, se specializase la Paris, pe banii lui, în diverse domenii- boli digestive, ginecologie, iar când era nevoie se pricepea şi în chirurgie estetică. Era medic militar, urma tradiţia tatălui său, a colonelului-medic Vasile (Bazil) Andeescu, supranumit “falsul Davila”, că semăna cu acesta şi-i fusese alături în toate campaniile, ca aghiotant, în războiul sârbo-bulgar din 1874, în războiul pentru Independenţă de la 1877, în 1913 – în războiul al doilea balcanic… După o campanie glorioasă, i-a făcut cadou bunicului o trusă medicală complet echipată, trusă care astăzi se află la Societatea de Medicină, secţia Istoria Medicinii, depusă în 1964 de tatăl Doamnei Maruca.

Povestind despre tatăl său, îşi aminteşte cu bucurie că prin 1979 a cunoscut-o pe Doamna dr. Nicolaescu, când făceau o croazieră în Marea Mediterană. Doamna doctor i-a relatat cu admiraţie şi recunoştinţă că la vârsta de şapte ani fusese operată de medicul Andeescu. Mai târziu, după cum ştim şi noi, se precizează că, împreună cu soţul, tot medic şi director al Spitalului de la Tutova, au făcut minuni acolo. Au creat o gospodărie anexă care le-a permis să nu mai cumpere carne, zarzavaturi şi fructe pentru hrana bolnavilor. Soţii Pivniceru, răspunzând invitaţiei, au vizitat ulterior Spitalul şi au văzut la faţa locului realizările, împreună au servit excelenta hrană care se dădea bolnavilor. Buni gospodari şi chibzuiţi în toate, familia Nicolaescu  şi-a construit o casă de vacanţă la Durău, unde intenţionau să se retragă la pensionare. I-a fost confiscată pe timpul lui Ceauşescu, iar doctorul s-a îmbolnăvit de inimă-rea şi a murit. Pe mormântul lui este scris epitaful: „Nu vă voi ierta niciodată !”

Îşi reaminteşte anii copilăriei. De superba grădină a casei părinteşti din Vaslui, situată pe strada Ştefan cel Mare. De cadourile de Sintele Paşti, de ouăle încondeiate sau de cele de ciocolată, de iepuraşi, de jucăriile care de care mai frumoase… Grădina era imensă, i se părea copilului, plină de boschete, tufe şi flori multicolore… După naţionalizare, locul a devenit Grădină publică, şi, cum se întâmplă atunci când lucrurile devin ale  nimănui, treptat, treptat, toată vegetaţia a dispărut.

Amintiri tot atât de ispititoare sunt şi cele de la casa bunicilor de pe mamă. Mama ei, Adina Andreescu, era fiica lui Pavel Mihăilescu, podgorean vestit la Cotnari, cu via vecină surorilor Terente, celebre pentru calitatea vinurilor lor. Acolo, reţine întâlnirea cu o Doamnă în vârstă, cu pieptul plin de decoraţii… Era marea soprană Haricleea Darclee, persoana căreia Pucini i-a dedicat marea operă Tosca. Îşi reaminteşte şi o întâmplare nefericită. Bunicul Pavel Mihăilescu, era presat de autorităţi, ca şi alţi vecini să-şi vândă via, ca să fie întinsă via oferită regelui Carol al II-lea. Atunci, ca şi pe timpul lui Ceauşescu mai apoi, s-a cerut ca, pentru estetică, aracii să fie perfect aliniaţi, perfect ordonaţi, numai că, pornind o ploaie grozavă, cu o furtună tot atât de puternică, praful s-a ales de dania care se pregătea monahului.

Ca şi Haricleea Darclee la vârstă înaintată, mama fetei, Adina Andreescu, povestea că atunci când era studentă la Iaşi – Facultatea de Litere şi Filosofie – de câte ori se îmbolnăvea, mergea la Cotnari, la vie, şi urma un tratament care, local, nu dădea niciodată greş: consuma o cană de vin fiert şi se învelea cu o şubă de blană, iar a doua zi putea pleca la şcoală, sănătoasă.

–         De educaţia mea s-au ocupat mama şi tata, bunicii, declară ea Doamnei Maria Capoianu. Educaţia mea a fost completată de guvernante elveţiene care mă învăţau franceza şi germana, îmi dădeau lecţii de pian.

La vîrsta de şapte ani părinţii au înscris-o la Institutul –internat Pitar-Moş din Bucureşti, cu program sever mânăstiresc, dar a terminat şcoala primară din apropiere de casă. Şcoala liceală a făcut-o la Şcoala Centrală de fete, la liceul Gheorghe Lazăr şi Spiru Haret. A beneficiat de o solidă instrucţie şi educaţie atât în domeniile umaniste, cât şi ale ştiinţelor. În toată perioada de activitate a fost inginer constructor, specialist în instalaţii şi utilaje. A ieşit la pensie de la o întreprindere care avea ca obiect de activitate realizarea de parcuri de distracţie tip Disney Land, unde, dat fiind că vorbea curent franceza şi engleza a ajutat-o în munca sa. Pensionarea a primit-o cu bucurie, ca pe o eliberare, a simţit că de abia la pensie se poate concentra în tihnă să-şi valorifice aptitudinile de a comenta şi în scris evenimentele culturale la care participa : concerte, expoziţii, lansări de carte, recitaluri de dans, de canto, spectacole de teatru şi operă. Si aşa, aşternea pe hârtie impresiile pe care le comunica prin scrisori prietenelor plecate din ţară, ca să le ţină la curent cu viaţa culturală din România. Îşi aduce aminte cu emoţie un eveniment la care participase. Era în 1981, în Studioul de Concerte ale Radiodifuzunii s-a desfăşurat sărbătorirea a o sută de ani de viaţă ai Cellei Delavrancea. Toată sala vibra la unison. Când sărbătorita a terminat de cântat la pian o nocturnă de Chopin, criticul literar Şerban Cioculescu a exclamat, ca să-l audă participanţii : « Acum slobozeşte, Stăpâne, în pace pre robul tău, că văzură ochii mei mântuirea ! » Sala a trăit momentul cu intensitate maximă, dar Doamnă Maruca s-a simţit plutind, undeva, Sus, Sus… Cum să nu consemnezi asemenea eveniment ?

Tot din aduceri aminte. Era în 2003. Întâmplarea a făcut să se întâlnească cu Doamna Rodica Subţirelu. Când a aflat care i-i numele a şi exclamat: “Maruca, ah, ce nume frumos ! Aş vrea ca o persoană cu acest nume să scrie în revista “Cronica Fundaţiilor”, unde sunt redactor şef adjunct, iar redactorul şef este poetul Mircea Mincu”. Tocmai fusese la Muzeul Cotroceni, unde dramaturgul Paul Everac îşi lansase două volume. Şi Maruca Pivniceru a scris despre eveniment ! A scris consecvent la « Cronica Fundaţiilor », dar a început să colaboreze şi la alte publicaţii : « Plai străbun », pentru românii de pretutindeni, la revista Fundaţiei umaniste « Carol Davila », la revista « Femeia ortodoxă » care apărea la Craiova…

Acum, când în publicistică se caută şi se promovează senzaţionalul cu orice preţ, când valorile autentice sunt neglijate ori sunt călcate în picioare şi umilite de incompetenţa gălăgioasă, în care primează primitivismul instinctelor, cum sunt violenţa şi sexul exibat cu o totală lipsă de pudoare, iată, din prea mult bun simţ şi recunoaştere a elitelor intelectuale, Maruca Pivniceru, născută la Vaslui, ne poartă cu dialogurile la personalităţile feminine cărora le promovează talentul, capacităţile prifesionale, charisma. A făcut acest lucru, mărturiseşte, pentru că a vrut să le remarce aportul lor nu mai puţin valoros decât al multor bărbaţi din domenii profesionale similare, Domnia sa declarându-se a fi o mare admiratoare a tuturor femeilor remacabile, independente şi fermecătoare, fiind o feministă convinsă.

« Cartea semnată de Maruca Pivniceru, « Doamne, ce doamne ! », cu o admirabilă prefaţă alcătuită de poetul şi publicistul de mare cultură Mircea Micu, este o apariţie salutară în contextul militant şi angajat  de promovare şi semnificare a valorilor unor personalităţi (feminine de data aceasta) care fac gloria – şi nu mă sfiesc să scriu acest cuvânt -, atât în ţară, cât, de cele mai multe ori, pe înalte  şi foarte înalte scene de artă, de spirit şi de frumos ale planetei », scrie sub titlul « O carte de mare interes », Mircea Ştefănescu , în Dimineaţa, Bucureşti, nr. 12, 2008. După care subliniază: „Cartea doamnei Maruca Pivniceru, în această vreme când viaţa literelor este plină de îngustimi, de aroganţe şi brutalităţi mediatice de neimaginat (dacă nu le-am vedea în stare liberă) este mentor nu numai cititorilor interesaţi de ceea ce este real şi adevărat în performanţa românească, dar şi un mesaj pentru istorie, pentru că este o lucrare de conştiinţă şi de atitudine, care ar trebui pentru mulţi să fie o obligaţie elementară faţă de cititori şi de ei înşişi”.

În „Impresii despre un volum eveniment”, Dr. Mirela Zafiri în „Plai Străbun”, Bucureşti, nr. 16, 2009, constată: „autoarea ne prezintă o altă faţetă a adevăratelor vedete ale unui popor care în ultimii 15 ani îşi caută identitatea, se redescoperă la vârsta adolescenţei, crede în libertatea sa, dar se comportă ca un prunc în hamul tranziţiei, experimentând avid noutatea kitsch-ului şi a nonvalorii”

„Regal de inteligenţă feminină”, găseşte Gelcu Maksutovici, în „Naţiunea”, Bucureşti, 6-12 august, 2008, „caseta de veritabile valori” identificate de prefaţatorul Mircea Micu între coperţile generoase ale cărţii semnate de Maruca Pivniceru, pe care o găseşte „o distinsă mânuitoare de condei, fină observatoare a fenomenului cultural de pe toate palierele”, asemănând şi domnia sa cartea cu “acea bijuterie de epocă intitulată Trecute vieţi de Doamne şi Domniţe, ce merită să stea pe raftul oricărei biblioteci, spre bucuria cititorilor”.

Dr. Constanţa  Cristescu, în „Cronica Muzicală on-line”, 11 iulie, 2009, se aliniază spuselor explicative ale autoarei care de pe coperta de încheiere a cărţii notează: „M-am decis să scriu câteva dialoguri cu personalităţi feminine, din domenii diferite, care s-au remarcat prin modestia, talentul, profesionalismul şi charisma de care au dat dovadă de-a lungul carierei lor”. Cauterizând epoca prezentă cu neajunsurile ei şi în cultură şi artă, coperta şi cele două Doamne termină optimiste: “Poate că omenirea se va trezi din acest coşmar şi va repune pe soclul pe care trebuie să fie aşezate frica de Dumnezeu, respectul de sine şi faţă de aproapele tău, demascând şi îndepărtând nulităţile incompetente care îşi ascund prin agresivitate lipsa oricărui har”.

Că urcuşurile ne sunt posibile ne spune şi intervievata Uca Marinescu, născută la Gheorghieni, judeţul Harghita, care face asemenea lucruri de la 5 ani, ca la 11 ani să urce pe Vârful Moldovenu, iar după studii şi muncă, din 1990 să străbată China, ajungând până în Tibet, să ajungă între anii 1991-1996 în India, Nepal şi Sikkim,  Canada de la est la vest, în Yukon şi Oceanul Arctic, cu escaladarea Alpilor şi Pirineilor, Munţii Scoţiei şi Munţii Caucaz, itinerarul străbătut de expediţia Belgica… Ea a străbătut locurile vechii civilizaţii Yuka – Chile, Bolivia,  Peru şi Ecuador, a ajuns în Insula Paştelui – Rapa Nui, în 1999 a traversat solitar Africa de la sud la nord, prin 11 ţări – Africa de sud, Namibia, Botswana, Malawi,  Zimbawe, Tanzania Kenya, Sudan, Etiopia, Egipt şi Tunisia -, ca în 2000 să parcurgă drumurile maritime în căutarea vikingilor. A fost în Insulele Shetland şi Faroe, În Islanda, în Groelanda, la Polul Nord, plecând din Siberia, dar a ajuns şi la Polul Sud. În anul 2003 a explorat şi Australia – Oceania…

Ne oprim aici cu cartea primită de la Maruca Pivniceru. Merită citită, ca şi cărţile soţului său Romeo, cu o căsnicie împreună de peste 30 de ani. Doi intelectuali care nu numai se plimbă ca să cunoască lumea, dar care ne-o şi dăruiesc, înfăţişându-ne-o, în ceea ce scriu…

Ion N. Oprea



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 39 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. D.M. Gaftoneanu spune:

    Am citit cu placere articolul Dvs.!

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5