Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 2 (134), Februarie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Plecat din ţară, Emanuel Tânjală, fotograf şi scriitor,sufletul i-a rămas în ţară, la Colacu în Vrancea. Biografii

Primit pentru publicare: 18 Febr.2020
Autor: Ion N. OPREA, membru Fondator de Onoare al Revistei Luceafărul
Publicat: 20 Febr. 2020
© Ion N. OPREA, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

            Plecat din ţară, Emanuel Tânjală, fotograf şi scriitor, sufletul i-a rămas în ţară, la Colacu în Vrancea. Prezentare a felului cum s-a pierdut satul cu oamenii lui

III

           Ce a însemnat comunismul pentru România şi satul românesc, după ce   Emanuel Tânjală s-a stabilit peste hotare, ne-o spune tot dânsul, fotograful, fostul foto-reporterul de la gazetele comuniste, scriitorul zilelor noastre, cel care, cu dor pentru acasă, vine tot mai des să le vadă. „Da, comunismul i-a dat (satului)  lovitura de moarte. Din pricina lui, ţăranii gospodari, au ajuns hoinari în propriile lor sate. Încet, munca lor de sute de ani a intrat pe mâna unora care nu avuseseră nimic, doar şcoala asupritorului. Îmi povestea mătuşa Smaranda de la Ileşti, „dacă a venit colectivul, cu ce să te ma hrăneşti?Au luat tot pământul. Aveam căruţă, făcută de noi, oleacă de plug, cai, animale de la părinţi. O duceam bine, dar ni le-au cerut pe toate la colectiv. Au luat căruţa la colectiv, caii i-au  dus tot acolo şi nu ne-au mai dat nimic, înapoi. Numai şapte ani dinviaţa mea am dus-o ca lumea… în rest, am trăit plângând”

             Despre un unchiul Ion şi Florica Tânjală care au avut  vreo zece hectare de vie, cu pianină în casă, scriitorul îşi aminteşte: „Erau oameni gospodari, care dădeau de mâcare din primăvară şipână-n toamnă, când se culegeau struguii,la 15.17 oamenicare stăteau la ei. Lucrau toţi împreună, ca într-omare familie. Când au venit comuniştii, prima dată au luat pianina. Au venit şi au luat-o fără să o ceară! Au spus doar că au nevoie de ea la căminul cultural, unde , am aflat mai apoi, nu a mai ajuns niciodată…Apoi, în doar două zile, au venit şi le-au luat tot ceea ce aveau în gospodărie. Tot! S-aumirat că le-au lăsat casa…

           Îţi dai seama ce dramă? Nişte oameni curaţi ca lacrima , ca zăpada! Aşa s-a ajuns ca băncile din faţa porţilor, care la început erau tot timpul goale, pentru că ţăranii din satul meu  munceau încontinuu, să devină ocupate. Înainte nu aveau timp să stea la poartă. Pe bunicul nu îl vedeam acolo decât uminica, după biserică Atât. Apoi, cu timpul, din ce în ce mai mulţi oameni, care nu aveau altceva de făcut, deveneau acupanţii băncior de la poartă.

            Cam asta s-a întâmplat cu satul românesc. Pentru mine el înseamnă „ţara pierdută”. Ţara mea nu e România, e satul românesc. Ştiţi, că, pe vremuri, atunci când orăşenii spuneau „plecăm la ţară” voiau să spună „plecăm la sat”.

              Ion N. Oprea, Iaşi, 20 februarie 2020.