Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 12 → 2020

Plecat din ţară, Emanuel Tânjală, fotograf şi scriitor,sufletul i-a rămas în ţară, la Colacu în Vrancea. Biografii

Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 2 (134), Februarie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Plecat din ţară, Emanuel Tânjală, fotograf şi scriitor,sufletul i-a rămas în ţară, la Colacu în Vrancea. Biografii

Primit pentru publicare: 18 Febr.2020
Autor: Ion N. OPREA, membru Fondator de Onoare al Revistei Luceafărul
Publicat: 19 Febr. 2020
© Ion N. OPREA© Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE


             Plecat din ţară, Emanuel Tânjală, fotograf şi scriitor,sufletul i-a rămas în ţară, la Colacu în Vrancea. Biografii

I

            Parcă a fost ieri-alaltăieri, deschideam ziarul „Satul socialist” că la ziarul unde lucram răspundeam de munca culturală la sate şi admiram fotografiile semnate de Emanuel Tânjală, revista „Cinema” cu reportajele eclantate ale Ecaterinei Oproiu, apoi revista „Flacăra” cu înflăcărările semnate de Adrian Păunescu şi mă delectam şi cu alb-negrul lui Manu Tânjală, cum era cunoscut cu numele printre jurnalişti Emanuel Tânjală, el însuşi un mare jurnalist…

          Apoi, apoi, un timp, nu l-am mai găsit. Am aflat că încă din 1981 plecase din ţără. Mai întâi în Italia. Apoi în alte ţări ale Europei. S-a stabilit în SUA. În SUA unde erau mulţi alţi români. După 89, revine des pe melegurile lui şi ale noastre pentru că plecat din ţară, sufletul cu amintirile lui i-au rămas în ţară, la Colacu sau la Iveşti în Vrancea, acasă la el.

          „Paşaportul l-am „cumpărat” cu două sacoşe de plastic pline cu mere ionatane din Vrancea şi două bilete la meciul România-Anglia, pe care i le-am oferit în faţa magazinului Polar, ziua în amiaza mare, colonelului de la Serviciul paşapoarte”, relatează Emanuel Tânjală în cartea sa „Jurnalul unui fotograf”, editura Humanitas, 2013, 200 de pagini. Şi tot acolo, scrie: „mersul la ţară, în Vrancea, a fost pentru mine rampa  de lansare către lumea liberă, acolo îmi încărcam bateriile şi acolo dialogam cu lumina dimineţii sau a asfinţitului”.

„Cât am lucrat ca fotoreporter în România, vedeam în Bucureşti doar oameni posaci, mereu cu capul în pământ. La sat era altfel. Ţăranii, când te vedeau, îţi dădeau  întotdeauna bineţe, spuneau „Doamne ajută!” şi o făceau mereu cu capul sus, luminaţi. Am în album fotografia unei ţărănci – mătuşa Paraschiva, stătea peste drum de casa rudelor mele din Vrancea. Era o femeie simplă, săracă, dar avea un chip de ziceai că vine din psalmii lui David. Pe femeia asta eu nu am văzut-o în viaţa mea cu o cămaşă murdară. Închipuie-ţi că muncea toată ziua, dar sâmbăta îşi spăla cămeşa în râu şi strălucea de curată. Se îmbrăca la fel ca ceilalţi ţărani, numai în alb! I-am făcut nişte fotografii, fără  nicio pregătire, dar apare în ia ei albă, mereu curată, de o frumuseţe fără seamăn, cu un fir de zâmbet luminos pe obraz. Eu cred că se ruga când zâmbea. Pare dusă cu gândul în altă parte. Într-un astfel de om îl poţi întrezări pe Dumnezeu”, scrie el în ultima sa carte „Amintiri despre Ţara Pierdută”, Editura Şcoala Ardeleană, 2019.

Mătuşa Paraschiva

         În aceste chipuri de ţărani poţi vedea şi citi însăşi pe autor. Trecut de 70 de ani, Emanuel Tânjală, cel de la Flacăra şi de la alte publicaţii româneşti dinainte de decembrie 1989, are un zâmbet şi o bucurie din alte lumi, un fizic pe care eu i l-am asemănat cu cel al lui Bogdan Lupescu din As-ul de acum câteva zile, şi dânsul mare căutător al deosebitului. „Te surprinde prin bunătate şi, mai ales, prin credinţă, pe care şi-o mărturiseşte deschis, ca pe un înţeles al vieţii”, cum scriu despre el cei care-l cunosc. 

             Cât priveşte relaţia lui cu Dumnezeu, scriitorul din el notează: „Acum la cei 75 de ani, cred că am ajuns să îl percep mai bine pe Domnul. Am fost educat în credinţa creştină şi am cezut mereu în Dumnezeu, însă, recunosc, am făcut şi multe  păcate”… 

      

             Plecat din ţară, Emanuel Tânjală, fotograf şi scriitor, sufletul i-a rămas în ţară, la Colacu în Vrancea. O prezentare a satului românesc, cu Dumnezeul copilăriei lui

II

            Din „Amintiri despre Ţara Pierdută” aflăm: Dumnezeul copilăriei mele „era un Tată mare şi frumos,un Tată care a făcut toată lumea asta, a zămislit  stânci şi ploaie, soarele şi luna”, întocmai cum ni-l prezenta şi mama noastră, seara la lumina lampei, uneori a opaiţului, şi noi copiii, de după sobă, îi sorbeam cuvintele ca pe altceva deosebit de delicios, aşteptând pe următoarele.

              În cuvintele ei, ale părinţilor noştri, primul şi pimul lucru pe cae  l-am învăţat, ca şi Emanuel, a fost că „celmai mare păcat pe lumea asta este să urăşti şi să te răsbuni”. Ca şi în Vrancea, u exista minciună n familie, nici cu vecinii, în satul nostru. ”Cea mai formidabilă şcoală a credinţei se petrecea în timpul verii. De la trei luni, mama ne ducea la Colacu, în Vrancea, unde se născuse tatăl meu”, scrie Emanuel Tânjală în Amintirele sale, stimulent mie să le trăiesc pe ale mele, fiind, fireşte asemănătoare satului românesc. Dar rămân la romanul lui.

           „…Atunci când plecam din Bucureşti, simţeam că  plec de pe pământ şi mă duc în cer, că ajung într-o altă lume. totul părea luminat în satul acela, chiar dacă mai şi ploua şi era înnourat. Era acolo o libertate totală. Acolo i-am văzut, pentru prima oară, pe ţărani muncind. Munceau  aproape întotdeauna în tăcere, fără să-şi spună nimic, pentru că vorbeau în tot acest timp cu Dumnezeu (…) Ţăranii aceştia vrânceni, de la mine din sat, din Colacu, munceau cu o hărnicie, deluni până sâmbătă, de parcă ar fi fost angajaţi de Dumnezeu însuşi. Erau  cu desăvârşire liberi, nu-i punea nimeni să trudească din zori până în noapt, satul, fiind în rgiune de deal, nu fusese colectivizat, dar aveau o rigoare şi un respect extraordinar pentrumuncă şi o credinţă de nezdruncinat în Dumnezeu.Nu existau înjurături. Eu nu i-am auzit drăcuind niciodată. Tot ce putea să spună unchiul meu mai grav despre nişte oameni era că sunt „nişte derbedei”. Atât. Dar când spunea asta, era ca şi cum te-ar fi desfiinţat ca om. Mai mult nici că-ţi trebuia. Acolo, în Munţii Vrancei, nu s-a înjurat niciodată(….). Oamenii ăştia nu puteau să trăiască fără Dumnezeu. Se rugau şi se închinau tot timpul –dimineaţa, când plecau de acasă,  apoi la masă, şi seara, înainte de a se culca. Nu exista ca duminica să nu meargă la biserică . numai răii satului nu se duceau la liturghie, iar răi nu ştiu dacă erau doi-trei. Şi să-i fi văzut um mergeau la bisercă! Se îmbrăcau frumos, îşi deschideau cuferele şi îşi scoteau de acolo cele mai frumoase haine ale lor presărate, întreele, cu busuioc şi levenţică, şi aşa înveşmântaţi, plecau la întâlnirea cu Dumnezeu. Cu oamenii ăştia am trăit eu. Ce-a fost în neamul nostru a fost incredibil! Nu ştiu dacă vom mai ajunge vreodată să recuperăm ceea ce am avut!”.

Ion N. Oprea, Iaşi, 19 februarie 2020.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.616 abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5