Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 2 (134), Februarie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Plecat din ţară, Emanuel Tânjală, fotograf şi scriitor,sufletul i-a rămas în ţară, la Colacu în Vrancea. Biografii

Primit pentru publicare: 18 Febr.2020
Autor: Ion N. OPREA, membru Fondator de Onoare al Revistei Luceafărul
Publicat: 21 Febr. 2020
© Ion N. OPREA, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

                 Plecat din ţară, Emanuel Tânjală, fotograf şi scriitor, sufletul i-a rămas în ţară, la Colacu în Vrancea. Cum a reuşit el să fotografieze  satul românesc.

IV

             Întrebat cum a reuşit să fotografieze satul românesc, Emanuel Tânjală, scriitorul de după 1989 scrie în cartea cu amintirele sale: „Totul a început la o publicaţie ceuşistă, „Satul socialist”.  Lucram acolo ca fotoreporter şi mergeam la CAP-uri. Nu s-a văzut în viaţă asemenea cimitire de tractoare, majoritatea înglodate în nămol! Eram martorul unui dezastru naţional, aşa că am început să facem reportaje esorecei care îşi băteau joc de banii statului. De la miliţian şi până la ultimul om din sistem, furau încercnd în felul lor să supravieţuiască. Pe oamenii aceştia noi i-am demascat jurnalistic.

              Nici  nu ştii ce bine  ne-a mers, până când a început să ne laude şi Europa Liberă, la emisiunea  lui Nicolae Constantin Munteanu. Dintr-o dată, s-a oprit toată povestea!”

            Se ajunsese în ţară chiar la o şedinţă de mazilire a celor cu reportajele! Erau acuzaţi că îşi bat joc de ţară, şi, fără a fi daţi afară de la ziar, au ajuns la Flacăra lui …Păunescu.

          „…După ce m-am mutat la Flacăra lui Adrian Păunescu, îşi continuă scriitorul relatarea,  am ajuns să merg cu Ilie Purcaru şi cu Ovdiu Ioaniţoaia prin cele mai ascunse locuri ale acestei ţări. De acolo sunt fotografiile mele. Satul românesc , în acele vremuri, trăia încă, în pofida comuniştilor. Supravieţuia. Aveam senzaţia că mă plimb printr-un muzeu infinit. Un muzeu viu, pentru că oamenii lui erau vii. Şi să ştii că ţăranii ăştia ai mei m-au urmat peste tor pe acest pământ pe unde am umblat. M-au urmat şi m-au hrănit sufleteşte. Fotografiile cu ei mi-au deschis uşi, am trăit din ele nu numai aici, ci şi în străinătate”….

         Ajungând aici cu relatarea fotograful dezvoltă un adevărat curs de fotografiere a individului, cititorii pot participa la el parcurgându-i rândurile, rândurile şi fotografiile,  unele strânse în album tot pentru de-ade noi. Altceva, reţin şi vă spun despre ţăranii care furau una ori alta, faţă de colonelul de la Serviciul cu paşapoartele.

           „….Ei, sărmanii, când luau  ceva de la CAP, spuneau: „Am furat de pe pământul meu!”. Ştiau că e pământul lor, moştenit din moşi-strămoşi, pământ pe care comuniştii îl confiscaseră, dar recunoşteau, culmea!, că ceea ce fac ei e un furt! Atâta cinste aveau! În plus, să ştiţi că ţăranilor nu le plăcea să fiefotografiaţi în viaţa de zi cu zi, deşi, paradoxal, aveau un cult pentru fotografia de familie. Dar pentru  asta se găteau frumos, dintimp, la sărbători, şi tocmeau un fotograf pe care-l aduceau acasă, iar fotografiile de acest fel le păstrau pe pereţi înrămate”, îşi încheie alt curs fotograful şi scriitorul Emanuel Tânjală.

Ion N. Oprea, 21 februarie 2020.