Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    Poate o ultimă scrisoare! Dragul meu viitor

    Primit pentru publicare: 17 Ian. 2022
    Autor: Beatrice – Georgiana ALUPOAEI, cl. a 9-a, Colegiul Național „Mihai Eminescu” Botoșani
    Editor: Ion ISTRATE
    © Beatrice – Georgiana Alupoaei, ©Revista Luceafărul (www.luceafarul.net)


    Poate o ultimă scrisoare

    Dragul meu viitor,

    Am ales să-ți scriu această scrisoare doar pe motiv că dăinuiești ca noțiune abstractă, căci de ar fi trebuit să o trimit unei persoane anume, m-aș fi rugat să se piardă pe drum sau să greșească destinația; și fie cum o fi acest început stângaci de scrisoare, stimate viitor, sper să îmi acorzi măcar o fracțiune din timpul rămas în clepsidra dumneata!

    Aceasta poate e o ultimă scrisoare!
    Sau poate e abia prima?
    Cui i-ar păsa dacă ar fi a treia, a zecea sau ultima? E doar o scrisoare, plină de confuzie, ca un strigăt de ajutor pentru Dumnezeu știe ce!
    Uneori când nu îți scrii viitorul la timp, el își ia dreptul de a se rescrie ca un tatuaj permanent pe ceea ce credeai odată că e fericirea! Scrisoarea către viitor era menită să aibă alt mesaj, să transmită cu totul altceva! Trebuia să fie despre speranță, despre încredere și despre acea încântare de a … Nu! Chiar și viitorul are trecut! Iar acesta e trecutul lui!
    Tot ce a mai rămas din această scrisoare e o ultimă filă de promisiuni uitate, de speranțe ce odată păreau atât de reale, de inimi înflăcărate stinse în moduri pline de cruzime!
    Se aude doar un adio pe care eram siguri că nu îl vom mai rosti vreodată! Chiar dacă nu e rostit în maniera obișnuită, față în față, ca într-o conversație, se aude ca un ecou din depărtare care parcă te surzește.
    Intensitatea acelui cuvânt e atât de puternică încât am impresia că e prea mult zgomot în jur. Vă rog, e prea multa gălăgie! Am nevoie de liniște! Vă rog, nu mai țipați! Vă rog!
    Am nevoie de liniște!
    Șșș…


    Iar acum e prea multă liniște!
    Nu!
    Nu mă lăsați singură aici cu gândurile mele!
    Dar vreau să fiu singură!
    Plecați! Toți!
    Lăsați-mă în pace! Liniște!

    Of! Acum iar sunt singură, dar nu vreau să mă simt așa!
    De ce trebuie să fie totul atât de complicat?
    Vreau să fiu lăsată de una singură în camera asta în care mi-am îngropat zâmbetele și mi-am renăscut lacrimile, dar nu vreau să mă simt singură!
    E prea complicat!
    MĂ AUDE CINEVA?

    Cred că nimic nu e de ajuns în lumea asta!
    Are sens ceva din ceea ce fac?
    Are sens să continui?
    Are sens să scriu scrisoarea asta?
    A avut sens să le scriu și pe celelalte două?
    Simt că nu e de ajuns! Cu siguranță nu e de ajuns! E o poveste prea confuză! Cine să o mai înțeleagă? Nici eu parcă nu mai am puterea de a înțelege ceva!
    E prea obositor! E exasperant! Lupți pentru o cauză nobilă, lupți pentru tine, lupți pentru ceva în care crezi, lupți pentru un viitor care să devină casa ta, dar…
    Pentru ce?
    Pentru ce… toate sacrificiile astea?
    Pentru ce… toate promisiunile?
    Pentru ce … toate visele acelea jalnice?

    Aaa! Da! Știu pentru ce! Pentru regrete! Pentru întrebări fără răspuns!…
    Nu așa trebuia să sune scrisoarea asta! Nu trebuia să o scriu ca pe o avalanșă de întrebări, apăsând pe tastele astea de parcă ele sunt vinovate pentru ceea ce se întâmplă! Trebuia să fie diferit! Totul trebuia să fie diferit!
    Dar acum…
    Nici nu îmi mai pasă!
    Dacă toată lumea încearcă să trăiască viața asta de pomină în locul meu, atunci v-o fac cadou! Faceți ce vreți cu ea! Nu mai am nevoie de ea!
    Voi toți știți cum să trăiți! Înseamnă că eu nu știu! Așa că… Acum e șansa voastră! Trăiți viața asta a mea așa cum vă doriți voi! Nu mă mai opun! Nu mai încerc să lupt pentru ceea ce vreau! Renunț! Mă predau!
    Poate așa veți fi în sfârșit fericiți! Ați scăpat de unicul obstacol care stătea în calea fericirii voastre! A tuturor!
    Nu mai am nevoie de nimeni!
    Am un trecut al meu, am un prezent al meu și poate și o versiune a viitorului eu, dar pentru moment…
    Nu mai are sens…
    Iar acum că nu mai sunt un obstacol… cui îi mai pasă? Cui i-a păsat vreodată cu adevărat?

    Am citit undeva că atunci când suntem mici și citim o carte, o poveste sau vizionăm un film, tindem să apreciem personajul pozitiv, eroul, dar cu timpul, atunci când creștem, începem să îi înțelegem pe antagonști!
    Și asta e destul de adevărat! Dar nu complet…
    Atunci când suntem mici nu vedem și partea întunecată a vieții, deci ne concentrăm pe ,,frumos”, iar atunci când creștem putem ajunge în două stadii!
    Primul ar putea fi empatia cu cel răuvoitor, înțelegerea trecutului care l-a împins spre astfel de fapte necugetate! Dar acești oameni sunt destul de puțini!
    Al doilea este majoritatea aceea care judecă chiar dacă nu îl cunoaște pe respectiv! Dar ce contează? A devenit deja o obișnuință! Un clișeu! E mai ușor să judeci!
    Totuși, dacă e să privim în viața reală, uneori nici nu mai înțelegi cine e personajul pozitiv și cine e cel negativ în unele întâmplări! E prea confuz! Și atunci începi să îți dai seama că tu ești acel răufăcător din poveștile celor mici! Și începi să te autoînvinovățești pentru suferința celor din jur! Apoi, realizezi că nu numai pe cei pe care îi iubești i-ai rănit, ci și pe tine!
    Dar e posibil ca nimeni să nu fi fost răufăcător într-o poveste? Sau poate să fi fost toți? Nu știu… Sunt prea multe întrebări!
    Deja e prea mult!

    M-am săturat să îi aud pe toți cum se victimizează! M-am săturat de atâta dramă! Toți se roagă să îi înțeleg și pe ei puțin, dar asta fac întruna… Îi înțeleg pe toți, dar pe mine, nimeni!… Iar apoi tot de mine se plâng, acuzându-mă că eu sunt vinovată că am ajuns în starea asta!
    Serios?
    Doar eu sunt responsabilă de asta?
    Știu că adevărul doare, dar cum poate o persoană să reacționeze atât de vehement când îi este aruncat în față? Cum să te simți jignit sau chiar primejduit de adevăr? Acum îmi vine să râd!
    Știu că oamenilor le e frică de adevăr, dar, serios, cum poți fi atât de orb? Acum chiar nu are sens!
    Dacă o persoană primește cuvinte de alint sau complimente înseamnă că cel care le-a oferit e un parazit care încearcă să se facă plăcut!
    Dacă aceleiași persoane i se aruncă în față cuvinte mai dure care vor reflecta adevărul crunt, atunci respectivul nu doar că e un parazit, dar devine și un inamic asemănător unui ucigaș în serie!
    Niciodată ceea ce faci nu va fi de ajuns!
    E trist!
    Dar…
    Realitatea e tristă, în general!
    Cum își poate da cineva cu părerea despre un subiect când n-au nici cea mai mică cunoștință despre ce e vorba?
    Cum poate cineva să descopere „năzuințele” ascunse ale cuiva pe care nici măcar nu îl cunosc?
    Cum pot oamenii să judece alte persoane cărora nici măcar nu le-au dat o șansă să le dezvăluie adevărata lor personalitate?
    Sunt cumva atotștiutoare acele persoane?
    Sau nu!
    Mai bine!
    Ei citesc viitorul!
    În mod sigur, asta trebuie să fie!
    Cum de nu mi-am dat seama până acum?

    Acum, mai în glumă, mai în serios, oamenilor nu le pasă de ceea ce simți! NIMĂNUI nu îi pasă! ABSOLUT NIMĂNUI!
    Toți știu ce e mai bine pentru tine, toți au voie să arunce cu diferite cuvinte jignitoare în tine, dar dacă încerci să te aperi, dai dovadă de un comportament impertinent și needucat! Dar normal… Cine sunt eu să încerc să îmi fac dreptate când sunt unele persoane atotcunoscătoare, care îmi știu istoria vieții de dinainte să mă fi născut, care îmi impun modul în care să mă simt și să mă comport?! Eu sunt un nimeni pe când ceilalți și-au revendicat un drept asupra mea de a mă obliga să simt și să spun tot ceea ce vor ei!

    Sunt destul de ușor iritabilă în ultima vreme!
    Cred că am nevoie de o pauză!
    Toate cuvintele astea vin ca o avalanșă! Nici nu o pot controla! Abia reușesc să nu integrez cuvinte ce ar trebui cenzurate și să păstrez anonimatul acestei scrisori!
    Da!
    Am nevoie de o pauză!
    Sunt prea obosită! A devenit deja o oboseală cronică!
    Totul e deja prea mult!
    Cred că vreau să mă întind în pat!
    Cel mai probabil voi sta și voi privi tavanul, dar, poate, măcar mă voi calma cumva!
    Promisiuni și speranțe!
    Agh…
    Nu mai cred în povești cu finaluri fericite! Totul are un sfârșit! ABSOLUT ORICE! Că ne place, sau nu!
    Nu ne întreabă nimeni dacă vrem ca ceva să se sfârșească. Spre exemplu, aș fi vrut și eu să primesc un telefon și să aud o voce suavă care să mă întrebe:
    „Hm.. Auzi? Mă gândeam… Ai chef să îi pun capăt zilelor vecinei cu care ai întemeiat o legătură puternică? Doar ca să știu ce să fac!”
    „Sinceră să fiu, nu prea aș vrea să se întâmple asta! Nu vreau să o pierd.”
    „Bine, atunci! Pe alta dată! O să te mai întreb peste câțiva ani atunci!”
    Bine… Asta e deja o fantezie…
    Problema e că viața unui om se schimbă radical într-o fracțiune de secundă. Mereu e acea secundă! Mereu e acel moment care schimbă totul și te lasă cu o durere arzătoare în piept pe care nu știi cum să o gestionezi!
    Aștepți doar să amorțești durerea aceea într-o zi, măcar să o îngropi sub un măldar de alte cinci sute de asemenea dureri!
    Nimeni nu te întreabă dacă vrei să pierzi pe cineva!
    Doar se întâmplă!
    Dar în momentul în care pierzi pe cineva, nu te desparți de o singură persoană!
    Nici pe tine nu te mai regăsești nicăieri!
    Pur și simplu, simți că te sufoci!
    Simți că vrei să renunți, căci sesizezi cum cedezi în timp!
    Simți că nu mai are sens să încerci!
    Viața ta nu mai are sens!
    Doar o fracțiune de secundă durează acea bruscă schimbare!
    Dar nimeni nu înțelege! De fapt, nimeni nu vrea să înțeleagă!
    „De ce ești atât de trist?”
    „De ce nu zâmbești deloc?”
    „Alte persoane se distrează acum, învață, citesc. Tu doar stai în pat. Nu faci nimic toată ziua!”
    „Doar încetează să mai fii așa de tristă”
    „Mă enervează starea ta!”
    Îmi cer scuze că nu sunt de ajuns!
    Dacă ar fi atât de ușor pe cât o spuneți să încep să râd din nou, atunci, credeți-mă, acum aș dansa și aș alerga prin toată casa! Dar nu e așa de ușor…

    Uneori mă întreb: „Dacă un singur lucru, cât de mic, ar fi fost diferit, atunci totul ar fi fost diferit?”
    Nu știu să răspund nici la întrebarea asta! Ar fi putut fi ceva diferit? Dar ce înseamnă acest diferit? Diferit ar putea fi „mai bine” sau „mai rău”?
    Uneori chiar nu înțeleg logica vieții!
    S-ar spune că evenimentele neplăcute care ni se ivesc pe parcursul vieții au rolul de a te face mai puternic și de a te determina să lupți mai mult!
    Dar atunci când nu știi dacă să lupți sau să renunți?
    Uneori parcă nu e doar despre a lupta! Uneori e chiar despre a te dispensa de ceea ce iubești! În unele situații, „a renunța” e cel mai curajos act pe care îl poți face! Atunci când ai luptat deja prea mult și ai eșuat la fel de mult, trebuie să înveți să te retragi!
    Chiar și când nu știi dacă să renunți sau să continui!

    Parcă simt nevoia de a-mi cere scuze, de parcă totul ar fi din vina mea, dar cineva mi-a spus odată că „E ilogic ca totul să fie din vina unei singure persoane!” Și are dreptate!
    Chiar și așa, tot simt nevoia de a-mi cere scuze!
    Dar nu oricui!
    Am început scrisoarea asta pentru a o dedica unui viitor „eu”! Iar singura persoană față de care ar trebui să am remușcări este acel viitor „eu”!
    Acel „eu” de peste ani este singurul a cărui părere contează pentru mine! Știu că te doare când mă vezi așa! Îmi pare rău!
    Totul o să fie mai bine, nu?
    Am încredere în tine!
    E trist că există doar un viitor „eu” și nu un viitor „noi”, dar așa e viața! Uneori, nedreaptă!
    În speranța unui viitor mai bun,
    Cineva de care sigur nu ai uitat!

     



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5