Poem de Marin IFRIM

Mutul guraliv, ministru al Școalelor. Să vină pompierii!

La un interogatoriu ocazionat, un analfabet cu abecedarul pe umeri te întreabă
Ce ai citit în ultimii două mii de ani. Te gândești la Biblie, ca să scapi
Repede de febra de sub nările mâncătorului de furnici: puncte, virgule,
Cratime, sedile, litere. Nu-i spui nimic despre cuvinte, că devine nervos cu
Oasele nervilor. El urăște cuvântul, carnea în care acesta dospește.
În mintea sa structurată în stomac, doar litere digerând. Punct și virgulă.
Nu te poți pune cu întunericul în care el își ascunde cuvintele, în gânduri
Ferecate cu lanțuri. Nu-i poți spune: aici sunt toate cuvintele tale, dincolo
De cărți i se arată sub nas cuvinte vopsite cu aer meteoric. Mirosuri fecunde.
El e cuvântul cifrat, cu permis de zgomote în șoapte, în țipete, în dezmăț
Vătuit, în sinonime întoarse pe dos, împotriva firii, a gravitației în cămașă
De forță a relativității. Alfa și omega. El nu citește, el vede semne rele
În orice trecere de pietoni printre pagini interzise de ai săi de când lumea.
Are trei ochi în fiecare iluzie umană, întuneric cu lingurița. E peste tot
Unde cuvântul se ascunde: în solfegii, în cifre cu miez de litere, în picturi
Rupestre, în capul lui Picasso, de exemplu. Are știința începutului de
Lume, a pândit Creatorul și i-a luat tot mărunțișul din portmoneu. Uneori
Devine critic precum o centrală nucleară, i se încălzește stronțiul
Și înșiră literele invers, într-un congelator în care, de regulă, îți ține
Placa dentară sfincteriană. E și el om, unul programat să programe.
Pe vremea noastră, ministrul cărților era în aceeași clasă cu noi, când
La catedră, când în spatele clasei, dând ordonanțe direct din lumea
Misterioasă a tablei pe care niciunul dintre noi, nici măcar el, nu reușeam
Să o albim complet. Bietul nostru învățător care ne-a transformat în table
Pentru scris viața! Am făcut ce n-am făcut și tot la maimuțe am ajuns.
Mă uit la creatura asta, ferecată între banane și aspartam, mimând
Limba română, vorbind despre cărțile prezentului, direct din bobul său
De piper cu pretenții de hipotalamus. Îl văd cum caută intrarea în carte,
Gata să rupă cotorul acesteia.  Să vină pompierii, să-i descarcereze mâna!
Și limba cu care graseiază direct în urechile sale cu nicovale de ceramică.