Poeme de Nicolae Vălăreanu Sârbu

Nu aş îmbrăca logica în simboluri

Nu ştiu de ce curge noaptea, lumina peste ape
cu lacrimi de stele îngheţate pe faţa femeilor
rămase cu respiraţiile tăiate de curiozitate
pe marginile ce înconjoară cuvintele şoptite.

Ochii mei sparg clipele şi le urmăresc
până se sfâşie între ele şi dispar,
lumea se minte singură cu împliniri
care n-o fac mai bună, nici mai dreaptă
şi prin somnul ei gândurile mor de tristeţe
ori de o singurătate neutră.

Nu aş îmbrăca logica în simboluri,
să rup abstractul de concret, empiricul de transcendent
pentru a mă învălui în mister
fie el şi metaforic.

Lungesc rar străzile fără rost

Nimeni nu mă priveşte cu luare aminte,
fiecare om e preocupat de singurătatea sa,
câte o femeie mai aruncă coada ochiului aşa din întâmplare
în faţa mea ca o provocare.

Bănuiesc că suferă de o lipsă de loialitate ori comunicare
până când se iveşte posibilitatea aceea neaşteptată
pe care n-o cauţi
dar găseşti starea de fapt care te face cunoscut
şi te împinge în preocupările ei
neliniştită că nu-i fericirea cuiva.

Lungesc rar străzile fără rost,
am de cele mai multe ori ceva de împlinit,
o întâlnire unde spiritul se simte liber.
O nepoetică mişcare mă zvârcoleşte pe interior
şi rupe din mine orice bunăvoinţă,
alungă golurile ca într-o moarte
şi mă scoate înafară un altul
în care nu mă recunosc
şi mă sperie.

Lipsă de voinţă

Într-o noapte zdrenţăroasă
c-un dezgust de tot ce se pune la cale

nu te-ai manifestat, aveai o lipsă de voinţă
care te-a cuprins până-n măduvă
punând cruci în sângele năvalnic.
Te-ai lăsat în apatia bolnavă a scurgerii timpului
şi el nu iartă.

Poate că nu aveai de ce să-ţi aminteşti
şi toate semnele anormale trecute cu vederea,
ca un copil ce nu ştie ce se întâmplă
şi dintr-un elan al urcuşului ai căzut
în groapa cu lei a prezentului
unde nu mai sunt perdele de protecţie
şi din bine ajungi în răul monstruos
cu toată ruşinea amânată.

De acum nu te mai scoţi decât singur
până nu-i prea târziu,
să mai poţi scăpa de lumeştile patimi
cu final necruţător.

Acasă la ţară

M-am întors din oraş curăţat de invidii
împăcat cu mine însumi şi relaxat,
băusem tot ce se spune-n şoaptă
despre femeile dezbrăcate de conţinut
şi îmbrăcate în poleială de vedete.

În casa mea de la ţară unde apun insinuările
a venit, ea orăşanca fără nume
cu păreri atât de tranşante încât mă loveam de perseverenţa
ce-mi intra-n obişnuinţă şi-mi impunea încredere
iar în capul meu se forma un fel de conştiinţă
deschisă să-şi autoregleze viteza de reflectare
după realitatea schimbătoare.

Am tot încercat
să mă rup de nimicul care mă urmăreşte,
de fumul care se împrăştie
după ce am ars toţi tăciunii rămaşi din trecut
şi s-a aprins în mine focul luminii albastre,
s-a născut forma al cărui fond prinde contur tot mai previzibil
încât voi trăi într-o altă lume
care soseşte prea târziu pentru porţile mele
pe care mereu le uită deschise
nepoţii.

Nici nu ştii ce se întâmplă cu tine

Ce s-ar întâmpla dacă în capul tău s-ar sparge sunetele
ca nişte baloane din care iese realitatea crudă
în care o femeie îţi pune la încercare
sentimentele valide de bărbat,
le măsoară cu ale ei mult mai încercate
găsind focul inimii care îţi arde călcâiele
şi-ţi determină mersul prin labirint.
fără încetare.

Nici nu ştii ce se întâmplă cu tine,
se rostogolesc cuvintele fără să le înţelegi destul,
sensul lor ţi se pare nou
şi totuşi mai mult ca niciodată teama
îţi trece pe sub picioare în fugă
încât priveşti în oglindă şi nu te recunoşti,
femeia intră în tine cu bagaje cu tot
de n-o mai poţi scoate afară.

Viaţa curge prin amândoi,
o ameninţare cu furtuni se simte iminentă
cum zgâlţâie la porţile numelui tău
şi zăvoarele sufletului se rup,
dar cu toate astea
rămâne pe loc cu prietenia ocrotitoare
şi iubirea dezlănţuită.

Jocul pentru deposedarea de voinţă a celuilalt

În definitiv totul se întâmplă din dragoste
se trezesc terorizaţi de aceasta
până la moarte.

Unul din parteneri
a simţit că e insuportabilă dominarea extremă,
pune în aplicare planul evadării din încorsetare
dar nimeni nu s-a gândit la întunecarea minţii
celui ce se socoteşte frustrat.
Jocul pentru deposedarea de voinţă a celuilalt
n-are izbândă
şi comite sinuciderea ori crima
pe care nici Dumnezeu nu le iartă.

Toată nenorocirea asta blestemată
reuşeşte să ucidă sufletele multor oameni nevinovaţi
pe care timpul nu le mai vindecă.

Ea, prinţesa cu pielea subţire

Ea era prinţesa scăldată-n laptele lunii
cu călcâiele aprinse după trupuri lucrate
în ţinuturi exotice unde cafeaua fericirii
se-ncearcă-n serile cu arome seducătoare.

Nopţile de extaz îşi topesc unghiurile-n apele calde,
ea era femeia ce se depăşeşte pe sine
şi doreşte să-nfrunte destinul.

Pasul ei era strălucitor,
aburu-i atât de scump expus vederii
îşi lăsa singurătatea să fugă-n lume,
a crezut că n-o să se mai întoarcă.

Dar totul se schimbă, porţi aurite la orizont nu sunt,
vin nori de plumb neastâmpăraţi,
ce ploi vor urma şi cine se va plimba fără umbrelă
pe liniile ondulate ale vremii?

Ea, prinţesa cu pielea subţire,
mai frumoasă ca cerul prin mine trecea
luminoasă ca steaua ciobanului.

Paşi foşnitori

Chiar dacă se crapă de ziuă-n poeme
şi cuvintele ard cu nerăbdare,
nicio muză nu se trezeşte devreme.

Poetul adormit pe masa de scris
visează femei cu miros de cafea
ce lasă-n urmă paşi foşnitori
şi atingeri duioase prin vis.

Lumina crudă se varsă-n ferestre,
ierburi se-nvăluie-n rouă şoptitoare,
dimineţi de mătase flutură bucuria
unor zile sclipitoare-n mantii regale.

Nicolae Vălăreanu Sârbu
Sibiu, 24.01.2016.