Nina CASIAN

Despre poezia Ninei Cassian se spunea că era un spectacol în aer liber.^[1] Debutul ei a avut loc în 1944 în Ecoul şi definea o preocupare mai veche, în mod evident precoce; în ziarul Tineretului progresist publică poeme combative, cu structură modernă:

„N-am ştiut să vorbim despre marea fărădelege a lumii
Decât ghemuiţi în culcuşuri de frică,
Ascunşi după dâmburile intenţionate ale deşertului.”

Debutul editorial are loc în 1948 cu La scara 1/1 volum prin care se impune ca poetă cu o febră lucidă, spunând adevăruri simple, cum s-a mai afirmat, în expresie aproape matematică. O imagine corectă a poeziei e cea propusă de însăşi poetă în această exigentă retrospectivă. Poemul introductiv, intitulat cu intenţie Prezentare la start, e o convertire a hermetismului, ce plutea în atmosfera timpului, la o sinceritate exprimată lapidar: „Lângă domnii frumoşi cu mănuşile albastre / Voi – ridicaţi numai mâinile voastre.”

Fantezia Ninei Cassian e mereu insolită, deşi se alimentează din jubilaţii cotidiene, având, de regulă, doar puţine urme livreşti. O uşoară prozaizare, egală cu un fel de nonconformism estetic, duce la fixarea unor imagini originale. „Ineditele” reproduse din reviste în selecţia din Cronofagie apropie pe Nina Cassian de sensibilitatea generaţiei ce se afirmase în timpul războiului (Geo Dumitrescu, Constant Tonegaru), dar şi de prozeliţii acestei generaţii. Pentru a ilustra poezia satirică a epocii, poeta a publicat fabule cu o remarcabilă putere de invenţie, cu adresă contemporană şi cu o foarte subtilă ironie. Ce mai adecvată ca simbolism e cunoscută Critica de jos, gândită ca o fabula-scenariu. Dar fabulele nu se pot reţine decât într-o mică măsură, ca exerciţii de inteligenţă.

Dragostea nu e un laitmotiv, ci o condiţie a poeziei Ninei Cassian. Dacă s-ar face o condensare a sensibilităţii poetice exprimate de toate cărţile sale, senzaţia finală ar fi cea de dragoste. Dragostea e peste tot un dar al destinului; captarea emoţiei se face la un alt mod decât în stilul clasic; se învaţă acum meşteşugul unei alte alchimii, din care nu lipseşte ironia, tehnica contrastelor, uşoara prozaizare, degradarea voită a pitorescului din cuvinte, gestica uşor teatralizată a expresiei, umorul sec – procedee pe care, mai târziu, Marin Sorescu, renunţând aproape complet la emoţia caldă, le va duce mai departe. Poeta cultivă o dialectică simbolistă, în care pateticul e la limita dintre luciditate şi acel imperiu denumit de Eminescu „nu ştiu ce”, pe care ea nu-l neagă ci mai mult îl afirmă negându-l, în poemul auto aniversar intitulat Dialectica:

„Chiar dacă aş muri acum, în plină vară,
Dungile albastre de pe rochia mea
Ar curge în iarbă ca patruzeci de izvoare neliniştite,
Continuându-mă în timp.”

„Destinele paralele” (1967) reiau comentariul grav şi ironic ce constituie o coordonată a poeziei sale; e remarcabilă dexteritatea cu care Nina Cassian comentează teme artificioase, cu care traduce abstracţiuni şi noţiuni prozaice. Ea realizează un pamflet dureros la adresa civilizaţiei dezumanizante a secolului nostru, plin de „târguri de fete”, de „cimitire de câini”, de „exerciţii de decapitare”, în care omul a uitat poezia dragostei, a uitat de el însuşi, fascinat de obiecte şi de materiale scoase de sub controlul lui. Poeta caută o puritate primordială, „o vârstă bucuroasă de zăpadă/cu frigul convertit ornamental„, ca să ajungă din nou la dragoste, ca să-şi regăsească postura romantică, ca să iasă din ambiguitatea destinelor paralele.
____
Note:
^[1] MANU, Emil. (1978) Eseu despre generația războiului, București: Ed. Cartea românească