Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    Poetul Vladimir Vîsoțki sau „omul revoltat” împotriva paradisului promis!

     

    În anii `90, am aflat sporadic de poetul rus Vladimir Vîsoțki, prin câteva reviste culturale și de la emisiuni TV, în general poetul a devenit cunoscut în România după anul 2000, când în platforma Youtube s-au înregistrat numeroase filme, cu acest celebru cantautor din perioada sovietică. De altfel, Vladimir Vîsoțki a fost ignorat de editurile și revistele literare oficiale din URSS. Primul său volum de versuri a fost publicat postum, abia după moartea poetului în 1980, cu titlul ”Nerv”, și la noi a fost tradus la Editura Univers. Vîsoțki, născut în 1938, a fost un poet și cantautor iubit enorm de publicul din fosta URSS, deși nu era publicat, dar putea să-și afirme talentul în numeroasele concerte organizate pe cuprinsul țării sovietelor. A scris și cântat la chitară peste 600 de poezii originale, cântecele sale devenind adevărate șlagăre și folclor pentru locuitorii de diferite naționalități din URSS. Chiar am vorbit anul acesta cu un bătrân basarabean, care a trăit în sudul Rusiei, la Soci, care a participat la un concert a lui Vîsoțki în localitatea sa și la final a reușit să-l întrebe pe poet de ce nu este publicat de editurile și revistele sovietice, iar acesta i-a răspuns privind la el cu ochii umezi: – E bine că pot și așa să vă spun poeziile mele, prin cânt! „Vladimir sau zborul întrerupt” este cartea scrisă de soția sa, actița franceză Marina Vlady, pe care o publică la Fayard în 1987, și este un un izvor bibliografic despre complicata viață a poetului și despre izolarea sa de către regimul sovietic.

    Ca să înțelegeți iubirea de care s-a bucurat Vîsoțki din partea popoarelor din imensul lagăr sovietic, în 1980 la Olimpiada de la Moscova, românii când au urmărit la televizoarele alb-negru exercițiul de gimnastică al Nadiei Comăneci s-a putut observa cum aproape întreaga sală s-a ridicat în picioare și s-a golit aceasta apoi de public spre surprinderea comentatorului Cristian Țopescu. Acesta a explicat că publicul a aflat de moartea unui mare poet rus Vladimir Vîsoțki și a plecat să-l conducă pe ultimul drum. Poetul a murit pe 25 iulie 1980 în urma unui infarct miocardic. La înmormântarea lui Vladimir Vîsoțki de la Moscova au participat aproape un milion și jumătate de oameni spre disperarea miliției și a agenților KGB. De ani buni citesc poezii de Vîsoțki și urmăresc pe Youtube înregistrările cântecelor sale. În anii `80, Marina Voica a interpretat la TVR un cântec pe versurile lui Vîsoțki, intitulat ”Prieten drag”. Vîsoțki a fost un poet cantabil și complex, care a îmbinat lirismul clasic cu modernsimul limbajului. Lirica sa a pendulat între tradiție și avangardă. Versurile poetului sunt străbătute de un filon viguros mistic și profetic, dar și de o critică accidă a întocmirii lumii actuale. Vladimir Vîsoțki se trăgea dintr-o familie mixtă. Mama era ucraineană, iar tata rus (de origine evreiască). El s-a născut la Moscova, unde a urmat și facultatea de teatru. În urma unui sondaj ВЦИОМ (VtsIOM) petrecut în 2012, Vîsoțki s-a clasat pe locul doi în topul ”Idolii secolului XX”, fiind precedat doar de Gagarin. Deși ignorat practic total de oficialitățile sovietice, Vîsoțki a exercitat o influență enormă asupra „oamenilor obișnuiți” din Uniunea Sovietică. Absolvent al Conservatorului de Artă Dramatică din Moscova (1961), a fost obsedat de Puşkin a cărui operă se spune că o ştia în mare parte pe dinafară. Întreaga cariera de actor de teatru și-a realizat-o pe scena teatrului Taganka din Moscova. Rolul lui Hamlet interpretat de el este și astăzi considerat ca unul dintre cele mai reușite spectacole ale teatrului Taganka. A devenit un ”love story” public și căsătoria sa cu actrița franceză Marina Vlady, care a umplut primele pagini ale tabloidelor occidentale, dar a hrănit și zvonistica despre celebrul cuplu în țările comuniste est-europene. Poeziile lui Vîsoțki, de la ”Balada navei eșuate” la ”Vânătoarea de lup”, reușeșc să încarce cititorul cu emoția și tensiunea profetică a revoltei umane împotriva destinului implacabil. Asistăm la o irumpere a ancestralului uman în fața chingilor imanentului și a preajmei sociale, construite pe un eșafodaj politic sufocant. Iar în ”Cântec pentru un prieten”, poetul developează secretele unei prietenii adevărate care rezistă doar dacă este pusă la grea încercare. Coarda sensibilă și cea fizică unește sufletele. Vladimir Vîsoțki a fost și un critic subtil al regimului sovietic perceput ca o închisoare a popoarelor. Poetul rus este suis generis, în sensul lui Albert Camus, un ”om revoltat”, care respinge toate utopiile și profețiile politice ale imanentului, ce îneacă setea de transcendent și adevăr a omului. Utopia este o falsă soluție a rezolvării problemelor umanității.

    Într-o poezie a lui Vîsoțki ,”Ale paradisului mere de aur”, care a devenit șlagăr în fosta URSS, se critică într-o manieră lirică originară orice propunere de utopie politică, socială, religioasă sau culturală. Poetul consideră ”raiul promis” o ”îngrozitoare închisoare”. Este revolta existențială a ”omului profund” față de promisiunile de mai bine ale celor care diriguiesc lumea (sau universul?), spunându-ne retoric și ritos că ”ne slavează”. Cunoscutul slogan ”Binele cu forța” este de fapt în realitate o utopie și o anticameră a distopiei îngrozitoare. Cei care vor să fure din rai ”merele de aur” sunt condamnați la moarte sigură prin împușcare ”în cap” de paznicii ”paradisului” promis, care de fapt este o ”închisoare brutală”. Cei care profețesc și controlează ”paradisul” au ajuns să se folosească chiar de Christos, care ”rãstignit, ne privește cu milã/E târziu pentru toți sã-ntelegem cã am fost mințiți” și de Sfântul Petru, ”apostolul cel pur/Are lacrimi în ochi, îi deplânge pe noii veniți”. Refuzul eliberării prin transcendent duce la disperarea ”omului revoltat”. Nu mai este petnru umanitate nicio portiță de scăpare într-o lume în care Hristos și apostolii sunt doar ”actori” într-un scenariu negru scris înainte și propus apoi ca utopie asumată și obligatorie. Atacul liric al poetului la URSS a fost evident, dar acesta transgresează regimurile și istoria. Poezia este un manifest liric al ”omului revoltat” devenit ”omul disperat”, lipsit de dreptul la eschatologie și adevărata libertate. În fața profeției mincinoase a unui ”paradis ceresc” sau la un ”rai terestru” propus, omul nu are nicio șansă. Viitorul lui este un zid mare în față și un ”glonte” în cap din partea celor care gestionează ”merele de aur”. Poezia este foarte actuală pentru lumea contemporană, care reinventează o nouă entelehie într-o diversitate de forme, în realitate o singură propunere, un singur decret, o singură voce și o uniformitate socială înspăimântătoare. Până la urmă ”salvarea” e doar visul celor care cred în puterea dragostei. Aceasta, iubirea, este cea care unește sufletele care nu se vor întâlni niciodată, nici în paradisul terestru și nici în cel promis. Propoziția lui Marin Preda din ultimul său roman scris este tot actuală: ”Dacă dragoste nu e, nimic nu e”. În poezia ”Ale paradisului mere de aur”, poetul rus Vîsoțki ne expune liric drama și tragedia ”omului modern”, fără ieșire și fără scăpare, în fața construcției utopice a „paradisului” promis – după ce, în sensul lui John Milton a devenit ”paradisul pierdut” – un fel de perpetuum mobile pentru umanitate. Vladimir Vîsoțki este unul dintre cei mai importanți poeți ai secolului XX, deși nu a luat nici premiul Nobel pentru literatură, dar nici premiul de stat sovietic VI Lenin. Universul liric al poetului rus era incompatibil cu ”raiul” propus, fie el sovietic ori al economiei de piață. Poezia ”Ale paradisului mere de aur” este varianta lirică a prozei ”Minunata lume nouă” de Aldous Huxley, dar parcă mai dură și fără nicio speranță de ieșire din imanentul sufocant. Umanitatea pare fără ieșire din angoasa distopiei. Desigur, doar dragostea poate sparge tiparele de închisoare ale lumii, dar și iubirea ne transmite poetul este de fapt o reîntoarcere și o zbatere a visului promis, ”Și gonesc înapoi, calc pe flori niciodatã strivite/Sã v-aduc draga mea, dragii mei, mere din paradis”. Poezia lui Vîsoțki a fost despre sufletul oamenilor simpli. Era un strigăt de durere, un țipăt în maniera lui Munch. ”Nu sunt un admirator al cântecului de varieteu şi nu mi-ar plăcea să aflu că în timpul concertelor mele publicul se distrează. Vreau ca publicul să trudească odată cu mine, să se îndârjească odată cu mine. Fără doar şi poate, din dorinţa aceasta s-a alcătuit stilul meu. Cântecul meu este aproape un strigăt” spunea Vîsoțki. Poetul se considera vocea ”națiunii tăcute„, a acelora care și-au pierdut nădejdea, iar salvarea sufletească vine doar prin poezie și iubire. Poeții sovietici Voznesenski sau Evtuşenko nu-l considerau în realitate poet pe Vîsotki, statutul de poet i-a fost în schimb acceptat de prietenul său Bulat Okudjava, care era și el cantautor. Consider că poezia lui Vîsoțki, încă nu a avut ”ultimul cuvânt de spus” în istoria literaturii universale. Poezia lui Vîsoțki inspiră și azi poeții lumii, cu revolta sa provenită din vocea răgușită și inconfubndabilă, care s-a transmis în frământările existențiale ale versurilor originale despre obscurul și neclaritatea unei lumi, care nu poate fi mântuită și a sufletului unui ”om revoltat” care se salvează prin vis.

    Ionuț Țene

     



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5