Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Poezia elementelor. Elena Angheluţă Buzatu: ”Spre ţara de dincolo de dor”

Popovici,VasilePrimit pentru publicare: 29 mai 2016
Autor:  Prof. Vasile POPOVICI – poet, scriitor, critic literar, membru LSR  – filiala Iaşi
Publicat: 29 mai 2016
Editor: Ion ISTRATE

 

 

Poezia elementelor

Elena Angheluţă Buzatu: ”Spre ţara de dincolo de dor”

 

Volumul de versuri Spre ţara de dincolo de dor al poetei de pe continent american, Elena Angheluţă Buzatu, debutează cu exuberanţa ce-i defineşte sinele, eul poetic  şi cu un optimism original, particular, ca o individualizare a poetei ca peronalitate, cu poemul Clipe magice: „pădurea mea de-argint/cu sclipiri de nea pe frunte/de dimineaţă m-ai trezit/cu-al tău freamăt neobişnuit/tremurai de încântare/în al tău nou veşmânt sub soare/până la cer îţi înălţai ale tale coroane/pline de steluţe sclipitoare”. Ca ploaia din „Ferestrele timpului să ude bacovian şi divin optimismul poetei, ca o revigorare de panaceu: „… şi plouă acum cu stropi mari pe pământ/steluţe fragile sclipind de mulţumire/e răspunsul naturii în faţa iubirii/pogorâtă din Cerul cel Sfânt“.

Natura, în eul creativ al poetei, ne apare feeric în toate ipostazele temporale. Aş aminti câteve poezii precum: Clipe magice, Elegia pădurii, Reverenţă, Pădure mută etc.

Volumul de versuri Spre ţara de dincolo de dor poate fi pus în pagină şi sub forma capitolelor: Natura, Iubirea, Dorul, Timpul, Viaţa, Lumea nevăzută a gândurilor ş.a.

Poetă a anotimpurilor, Elena Angheluţă Buzatu îşi revarsă eul liric, precum o apă ieşită din matcă ce-şi revarsă învolburarea peste grinduri, evidenţiind frumuseţile fiecărui anotimp într-un mod particular, personalizat, cu prestanţă şi pertinenţă, trăind intens extraversiunea sinelui asupra elementelor, numite de Anaximandru „apeiron” – aer, apă, foc, pământ, dând conotaţii semasiologice puterii cuvântului, iar tropii, ca figuri de stil, întregind sentimentul ontic asupra celor ce ne înconjoară, încercând transfigurarea unei lumi răsfrântă, nebună, nebună, fără leac, schilavă şi schizoidă, în alta platonică, ideatică, francă, virtuală, pură.

Din întregul volum, în afara temelor majore pomenite, se detaşează ciclurile anotimpurilor: toamna, iarna, primăvara, vara. Fascinaţía, feeria primăverii ne apare, printre altele în Poem floral: ,,Dis de dimineaţă/îmi luminează faţa/un ochi de lumină/ce se strecoară subtil/printre două ramuri de pin/ ca o pulbere de aur/în luna lui florar/printre frunzele scăldate/de lumină inundate/câte-un colţ de cer apare/în forme trunchiate/imagini ce apar şi dispar.” Victor Hugo spunea că ,,Primăvara este o sărbătoare imensă la care participă toate elementele naturii.” Poeta are o specială predilecţie pentru pădure. Ea, pădurea, e locul de zbenguială al vârstelot tinere, dar şi locul în care cei şapte pitici sălăşluiau împreună cu Albă ca zăpada, iar Scufiţa roşie, ducându-i de mâncare bunicii, avea mari necazuri cu lupul cel rău şi hapsân. Tot în pădure trăia şi Zgripţuroaica, şi Muma pădurii. Făt-Frumos, încălecat pe pegasul năzdrăvan, străbătea pădurea, grăbindu-se să ajungă la împăratul acela, să-i ceară de soţie pe fata lui, dar şi jumătatea de împărăţie cuvenită, dacă Făt-Frumosul trecea peste toate încercările.

Acum, pădurea nudă este vitregită de mirajul estival: linişte adâncă, pădurea e mută/şi-ţi auzi gândurile cum strigă/de te uiţi în jur speriat/să vezi dacă vreun vecin le-a ascultat/întrebări … răspunsuri ce nu vin imediat”

Despre toamnă, Jim Bishop are o zicere cu valoare de maximă, de postulat: „Toamna poartă mai mult aur în buzunar decât toate celelalte anotimpuri la un loc, iar George Sand: Toamna este un andante melancolic şi graţios care pregăteşte admirabilul adagio al iernii”. Înserez câteva poeme din ciclul „Toamna”: „ Trec, dar sunt, Suflet mânat de dor, Glas de toamnă, Galben cu frunze, Alaiul toamnei, Culori mirifice Glasul toamnei îi procură poetei reflecţii nostalgice:

,,Toamna pentru mine înseamnă/foc de tabără afară/cântec, dans şi voie bună/şi mai ales căldură/multă căldură/nu căldura sufocantă a verii/pe o care o mai stingi din când în când/cu răceala berei/ci acea căldură a viei/cornucopia gliei/toamna cea bogată, de noi toţi aşteptată/ce ne-adună la poveşti de clacă/cu acel – a fost odat…’’ 

Venirea iernii e părerea de rău, e regretul , ce se aşterne peste întinderi şi suflet: „… curând iarna te va acoperi cu mantia-i albă/caldă şi uşoară de zăpadă/stele vor sclipi peste tot/şi-n cer sus şi pe pământ jos/sufletul, un fulg uşor/se va ridica în zbor/dincolo de nori”. (Elegie pădurii), iar în poemul ,,Prima zăpadă,,  poeta încearcă că creioneze un pastel alecsandrin: ,,petale albe/curg din ceruri dalbe/c-aşa a fost scris în calendar / nimic, Doamne, nu e la întâmplare/curg şiruri albe, albe/din ce în ce mai dese/de parcă ar fi baloane/umplute cu zăpada/ce din înalturi se cerne/şi vântul le poartă/într-o parte şi-n alta”

Mi s-a părut sapienţial şi într-o filozofie personală poemul ,,În oglinda timpului,, în care poeta, reflectând  asupra existenţialităţii, îşi pune marile întrebări la care nu mulţi sunt cei ce au găsit vreun răspuns, şi nu mulţi vor afla de unde venim, dacă venim, unde ne ducem, dacă ne ducem, dacă noi suntem noi ori visul unor entităţi de dincolo de noi: Când ai căzut/în oglinda timpului/cum te-ai văzut?/pe cine-ai dat vina?/pe standarde, pe etichete, pe prejudecăţi/pe gura lumii/sau pe tine însuţi?/urcior de lut -/vas de cinste sau de ocară/după cum ţi-a fost dat de soartă -/urciorul nu merge de multe ori la apă/sau poate niciodată/depinde de norocul ce ţi-l poartă/de-l umpli cu apă/o dată/ai mare grijă să-ţi ajungă/pentru viaţa toată.”

La cumpăna timpului, ne-am cunoscut virtual, iar clipa, clipa aceea a fost o binecuvântare, de parcă ai găsit o comoară, care săpând, trebuie să o aduci sus, la cuprafaţă.

Am cunoscut-o pe Elena Angheluţă Buzatu sub diferite ipostaze: Elena Angheluţă Buzatu-omul, profesorul, prietenul, scriitorul (prozator, poet), patriotul, care ar acoperi lumea cu sentimentul dăruirii totale, sfidând moartea.

Poeta încearcă să învingă viaţa, deşi ,,Nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri,, cum spunea cronicarul Miron Costin în ,,Letopiseţul Moldovei de la Aron Vodă încoace”

            Sub semnul confesiunilor literare, Elena Angheluţă Buzatu este ca un meşter Manole care evadează din cotidian şi obscur, conştient de jertfa supremă pentru a zidi/crea ceva dincolo de prezent şi de noi. Optimismul robust, debordant, pozitivismul cumpătat, sănătos, îi dă poetei o putere inefabilă de a trăi, dar nu oricum, ci sub zodie stelară, dându-i scop şi noimă: ,,s-ar putea să ai dreptate/pe partea aceea veselă/ici o scânteie în inimă/colo un mers pe sârmă/apoi dar ce este viaţa/fără niciun pic de foc în inimă?/odată în viaţă/unul singur a îndrăznit/sufletul a scormonit până ce comoara a găsit” Conştientă că ,,Fugit ireperabile tempus,, poeta se străduie să lase aici cât mai puţine lucruri neterminate.

            Plină de sensibilităţi, poeta are sentimentul nealterat faţă de locurile natale, faţă de patrie şi obârşie, faţă de limba vorovită de mama, de tata, sub legământul de credinţă faţă de sine şi Demiurg. Eul liric aspiră spre desăvârşire, împlinire, iubire, cu gândul poate la Baudelaire care afirma că ,,iubirea este adevăratul fard al femeii.”

            În ,, Zborul dragostei” poeta are o conotaţie personală: ,,zborul dragostei înaripate/cu ciocuri căscate/spre cer înălţate/săruturi furate/tulburând ape”.

            În ,,Tăria aisbergului – miracolul” poeta face elogiul iubirii despre care Mihai Eminescu afirma:  „De aproape două mii de ani ni se predică să ne iubim, iar noi ne sfâşiem.”ca Barry Neil Kaufman să conchidă lapidar: „A iubi înseamnă să fii fericit de ceva: fără condiţii, fără judecăţi, fără aşteptări.”

            Poeta Elena Angheluţă Buzatu, în stilul personalizat, caracteristic, incconfundabil, se confesează: ,,câteodată/mă mir de minunile iubirii/ca de adâncurile divine ale genunii/cum se aruncă asupra nordului/cu căldura lipicioasă a tropicului/doar, doar o topi tăria aisbergului/în clinchete picurate de gheaţă/ce auzul îl răsfaţă/chihlimbar auriu/în cristale, cognac viu/sau cu fineţea de mătase a limbilor de foc/ce pielea lemnului o-nvăluie/ca într-un joc/purificând tot ce-ntâlnesc în cale din cenuşa fierbinte readucând la viaţă/o biată inima de gheaţă/miracolul iubirii – topirea aisbergului”.

            Mi s-au părut inedite ideile din ,,Cu Dumnezeu de vorbă:  ,,Alzheimer/ne paşte pe fiecare sau ne loveşte doar la întâmplare/unu din zece, unu din cinci, sau unu din doi/adică pe unul din noi/forţarea minţii, a materiei cenuşii/să-şi aducă aminte, ceva nou să înveţe/e una din poveţe/din toate felurile de mâncare să mănânci peşte/omega trei îmbogăţeşte şi mintea înţelepţeşte/şi-apoi o iei aşa tipitil, un, doi, trei/şi fugi în jurul cozii, sau pe-alei/măcar de trei ori pe săptămână, mişcare să faci, e bună/dar mai bună decât toate, e rugăciunea/ te-ajută în viaţă/ să mergi pas la pas cu El,, iar în ,,Rugăciune,, dă identitate noţiunii: ,,ce e rugăciunea/decât o clipă cât eternitatea/uitând de tine însuţi şi-n toată simplitatea/s-asculţi cum îţi vorbeşte Divinitatea/şi-orice decizie luată/în acest fel/te-ajută în viaţă/să mergi pas la pas cu El.” În tot ce face, ce gândeşte, poeta, cu acea comprehensiune, este convinsă că „Nihil sine Deo” (Nimic fără Dumnezeu) ar trebui, sau mai bine zis, trebuie să fie credinţă de bun creştin.

            Bună cunoscătoare a Teoriei literaturii cu privire la prozodie, poeta foloseşte cu pricepere şi pertinenţă tropii, fără acea metaforizare supărătoare, sintaxa poetică şi lexicul neintelectualizat, dar intelectual, convingându-ne de o cultură solidă, vastă. Poeta se defineşte şi prin abordarea motivelor universale: spaţiul, timpul, natura, dragostea şi iubirea, visul.
            Poeta şlefuieşte cu pricepere fiecare vers, ca un bijutier care ştie îmbina diamantele într-o diademă.
Discipolul lui Socrate şi învăţător al  lui Aristotel, Platon (427-347 î.H), marele filosof al antichitţii, afirma: „Poezia este o răsfrângere a eului gânditor asupra lumii” iar Goethe, în Anabasis – „Trăim în lume pentru a ne uni”. Poeta, este austeră, riguroasă cu sine însăşi, având revelaţía de catharsis a artei în general şi a poeziei în special.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 39 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5