Poezia religiosă – expresie a formulei sufletești
Autor, Cristina SAVA

Factorul istoric al schimbărilor şi transformarilor sociale și-a pus amprenta asupra dezvoltării specificității sufletului societăţii, însă semnificativ a rămas faptul, că acesta nu poate fi incrimat nici de apogeul, nici de declinul culturii, ci mai degrabă, va constitui baza materială. Tudor Vianu, în lucrarea sa, Filozofia culturii, observa polemica unor gânditori în jurul raportului dintre cultură şi civilizaţie și afirma că: „ (…) Nu trebuie să dorim distrugerea civilizaţiei pentru a obţine cultura, trebuie cel mult să dorim completarea ei”(i) . În aceeaşi ordine de idei, filozoful menţiona în cadrul noţiunii de cultură necesitatea ca prim element a ideii de voinţă culturală, care implică necesitatea dovedirii unei anumite emoţii a sufletului. Acestui element i se alătură şi cel intelectual şi sentimental, care constă dintr-un postulat optimist, „că temele culturale ale omenirii nu sunt istovite, că omenirea mai are încă sarcini mari înaintea ei şi că sufletul omenesc stăpâneşte mijloacele de a se apropia de aceste ţeluri”.
Dacă am vorbit de cultură și voință culturală, se impun, câteva consideraţii privind locul valorii în sistemul cultural – genus proximum şi trăsăturile diferenţiale care o deosebesc de celelalte noţiuni – diferentiae specificae, aprofundate de Tudor Vianu, în cercetările sale filozofice, remarcând şase categorii de valori culturale, care privite în ansamblul lor, fiecare dintre ele au o finalitate intrinsecă, ceea ce conturează ideea, că valorile sunt ireductibile și de natură iraţională. În ce priveşte valoarea religioasă, în variatele ei forme sacre – bunătatea şi puterea divină, caracterul ei slăvit, perfect, omniprezent şi providenţial – aceasta este considerată valoare personală şi spirituală. W. Wundt demonstra că „acea însuşire sufletească fundamentală a sufletului a cărei activitate ar consta nu numai dintr-o însumare continuă de senzaţii, dar şi dintr-un progres continuu, reprezentând adaosul pe care spontaneitatea sufletului îl aduce elementelor lui de provenienţă externă”, constituie o „sinteză psihică” a vieții sufletești. În aparenţă, misticul pare să facă parte din aceste valori, acesta „se cufundă în sine însuşi pentru a se regăsi într-o lume de valori mai apropiată de aceea a sacrului, prin spiritualitate şi prin ecoul ei amplificativ”. Omul religios, căutător al „sacrului”, la contactul cu toate aceste valori religioase, simte că i se deschide calea către divinitate. Poetul creştin, ca om religios, prin punerea în practică a valorile religioase dobândeşte o valoare nouă. Dacă poezia e deschisă spre idee, concepţia despre poezie poate fi considerată în cuvintele criticului Al. Cistelecan(ii), „nivelul ideal, al esenţelor”. Poezia, în revelaţia divină, a precedat noul sens religios şi a ilustrat caracterul integrativ al valorilor religioase. Acestea, la rândul lor, integrează şi unifică, în solitudinea lor, valorile cuprinse de conştiinţa omului. Cuprinderea binelui, a adevărului şi frumosului adâncesc lumea „sacrului”. În concluzie la cele afirmate, TudorVianu subliniază: „orice filozofie practică este în esenţa ei religioasă. Din oricare se pot extrage implicaţiile ei în direcţia sacrului.”
Valoare religioasă este indisolubil legată de atitudinea religioasă, acea latură sentimentală, emoţională corespunzătoare nevoii de acceptare a credinţei, care diferențiază omul ştiinţific de omul religios, acesta din urmă recurge la o maximă atribuită lui Tertulian, credo quita absurdutum, pentru a-și manifesta acel tremendum facinans și trebuie înţeleasă ca o reacţie naturală a sufletului faţă de lumea înconjurătoare. Acest fapt implică dezvoltarea demnităţii şi recunoaşterea importanţei ei în cuprinsul culturii umane. În sfera atitudinii religioase sunt înscrise adevărul şi frumosul trecute prin prisma judecăţii de valoare, conducând la cultivarea sentimentului de relativitate, lipsă de dogmatism, modestie, calităţi în care se reflectă conştiinţa religioasă. Valoarea atitudinii religioase poate fi văzută ca un produs natural, iar supranaturalul şi Absolutul acționează ca un mysterium fascinans care înconjoară lumea creată cu „magicele chei pe care le poartă în sine fiinţele umane, modele originare ale cunoaşterii şi afectivităţii”(iii) , în opinia criticului Iulian Boldea. Afirmaţia Fericitului Augustin, după care, credinţa precedă raţiunea, fides praecedit rationaem, legitimează idea de credinţă a omenirii în posibilitatea de autodepăşire în fiecare situaţie, un principiu de bază al activităţii culturale
Rolul producției poetice este acela de a menţine atmosfera generală de cultură prin contribuţiile originale. Manifestarea expresiei poetice poate fi considerată „emanaţie a părţii celei mai intime a subiectivităţii creatorului”, altfel spus, o expresie a sufletului, producând comunicarea, în sensul socializării, cât şi bucuria, în momentul înţelegerii mesajului transmis. Întrepătrunderea între factorul etnic şi factorul creştin a fost temeiul complexei „mişcări gândiriste, în care şi-au făcut loc diferitele spiritualisme occidentale ale vremii, printre care existenţialismul creştin şi expresionismul”(iv). Pe fondul schimbărilor istorice petrecute, formula sufletească şi tipologia psiho-spirituală au avut locul bine definit în spaţiul naţional, după cum notează Z. Ornea: „socotirea religiei ortodoxe ca fundamentală pentru desăvârşirea fizionomiei moral-spirituale a poporului român, istoricităţii negarea conceptului de etnic”. Radu Dragnea(v) nota referitor la această problemă: „Literatura este, la noi, ortodocşii, un reflex artistic al Logosului mistic, încarcerarea verbului în artă, de pe urma practicei milenare a Cuvîntului în cele religioase”(vi) . Poeţii gândirişti scriu o poezie puternic influenţată de spiritul religios, deşi “ortodoxismul” este la ei doar un element convenţional, nu unul de structură, ceea ce i-a îndreptățit să-și canalizeze imaginația și sensibilitatea în vederea descoperirii unor toposuri privilegiate, prin care să se poată exprima existența autentică a spiritului național. Simbolurile religioase, tot mai frecvente în poeziile lor devin reprezentări iconografice, căpătând sensuri morale, general-umane, eliberate de orice umbră de misticism. Temele sau motive amalgamate, specifice traiţionalismului: autohtonia nealterată la peisagistica satului natal, solidaritatea ancestrală cu satul copilăriei idealizat din perspectiva timpului, cultul strămoşilor, al sentimentelor religioase, folclorul şi etnicitatea, refuzul civilizaţiei citadine, motivele lirice creştin-ortodoxe care ajung dominante și denotă o fervoare a credinţei în harul dumnezeiesc coborât asupra făpturii de lut, singurul crez ce-i oferă tărie morală. Nichifor Crainic vedea în artă ceva similar credinței: „misterul religios, înveșmântat în cele mai strălucitoare forme ale artei, reprezintă aceeași tendință de a evada din contingențele noastre umane, în sferele superioare, în ordinea cealată, a frumuseții dumnezeiești.”. Dincolo de acest punct de vedere ideologic, se realiza un dublu raport care marca apariţia ortodoxismului: religiozitate-popor ţărănesc şi religiozitate-artă. Criticul Cornel Moraru sublinia ideea că spiritul creaţiei folclorice a însemnat, „forţa germinativă a universului desprinsă din Cuvântul sacru din illo tempore”(vii) . Poezia se scria ca o necesitate interioară, mai ales din nevoia compensării vidului existențial, determinat de vitregiile istorice și sociale.

Note:
i)Tudor Vianu, Filozofia culturii, Editura Publico”, Bucureşti, 1945, p.29.
ii) Al. Cistelecan, Poezie şi livresc, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1987
iii) Iulian Boldea, Simbolism, modernism, tradiţionalism, avangardă, Editura Aula, Braşov, 2002, p.132.
iv)D. Micu, Gândirea şi gândirismul, Editura Minerva, Bucureşti, 1975, p.645.
v) Radu Dragnea, Mihail Kogălniceanu, Ediţia a II-a întregită şi prelucrată: Bucureşti, 1926.
vi)Z. Ornea, Z. Ornea, Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea, Editura Eminescu, 1980, p.376.
vii) Cornel Moraru, Lucian Blaga, Convergenţe între poet şi filozof, Editura Ardealul, Târgu-Mureş, 2005, p.193.