Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

SENTIMENTUL RELIGIOS LA ROMÂNI

SENTIMENTUL RELIGIOS LA ROMÂNI

cojocaru [200]

 

Autor, Alina Cojocaru

 Dacă suferinţa ori bucuria o percepem adesea într-o notă de similitudine, sentimentul religios –  deşi se focalizează pe o divinitate care, definitiv, s-a inoculat în mentalul colectiv – este asimilat/perceput într-un mod distinct de fiinţa umană. Dacă restrângem subiectul la spaţiul geo-spiritual românesc, observăm de-a lungul istoriei o puternică şi constantă aplecare spre religie, cu precădere spre ortodoxism. Exemple în acest sens sunt nenumărate, întărite nu doar de majoritatea oamenilor de cultură români, ci şi de istorici sau scriitori străini. De pildă, cronicarul polonez Martin Bielski, menţionează că, după formidabila victorie a românilor de la Podul Înalt, din 1475, ,,Ştefan cel Mare şi oastea sa au postit cu pâine şi apă timp de patru zile”, şi, pentru a-l preamări pe Dumnezeu, aceeaşi viteji, cu domnitorul în frunte, au mers desculţi la locul bătăliei pentru a aduce un omagiu celor care s-au jertfit întru păstrarea fiinţei naţionale.

La rândul său, Lev Tolstoi, în nuvela ,,Părintele Serghi” – evocând ajungerea eroului principal, prinţul Stepan Kasatski, în purgatoriul monahal, pe care, dezgustat de strălucirea găunoasă a lumii, şi l-a impus – pomeneşte de un anume stareţ al unei mănăstiri, care ,,era un scriitor renumit, de neam nobil şi ascet, adică se trăgea din călugării asceţi veniţi din Valahia, care se supuneau întru totul conducătorului şi învăţătorului ales de ei.” Fără îndoială, nuvela în sine, chiar dacă aparţine realismului, transfigurează realitatea, şi din acest motiv, privind superficial, n-ar trebui luată în calcul, însă dacă ne gândim că titanul rus a cunoscut direct viaţa românilor, trăind câteva luni în Bucureşti la jumătatea secolului XIX, realizăm că dimensiunea religioasă din Valahia, la care a făcut trimitere, n-a fost tocmai întâmplătoare.

În evoluţia umanităţii, religia a deţinut multă vreme rolul esenţial, prin faptul că, fiind singura entitate care asigura ,,ordinea în dezordine”, a contribuit în mod evident la crearea unor repere spirituale, fără de care omul, iremediabil, s-ar fi rinocerizat. Au fost şi excese, dar nu în ortodoxie!…

La noi românii, ca peste tot în spaţiul european, religia îşi pierde din forţa de penetrare a conştiinţei umane după cel de-Al Doilea Război Mondial. Motivele nu sunt, aşa cum s-ar crede, determinate de orientarea marxist-leninistă a societăţii socialiste, deoarece nimeni şi nimic nu poate ucide valorile spirituale ale omului. Dimpotrivă, prigonirea elitei religioase la începutul anilor ’50 ai secolului trecut, i-a făcut pe mulţi dintre români să-şi ferece capitalul de religiozitate într-un ungher nepervertit al spiritului.

,,Bine, dar din moment ce invoci împuţinarea sentimentului religios după anul 1945, în condiţiile în care, tot tu, afirmi că societatea socialistă n-a reuşit să înăbuşe comunicarea plenară cu Divinitatea, ce să mai înţeleg?!…”, m-ar putea întreba, justificat, cineva. Răspunsul ar fi următorul: nu sistemul politic de până în ’89 – sistem unde, cel puţin după 1964, se practica o toleranţă rece la adresa Bisericii, de vreme ce botezurile, cununiile religioase ori mersul la slujba de duminică nu era îngrădit – a diluat într-o anumită măsură sentimentul religios al românului, ci ritmul schimbărilor sociale care-l  forţa necruţător pe individ să fie ancorat în imediat, limitându-i totodată spaţiul şi timpul unei anume meditaţii transcedentale, care, fără să fi avut vreodată conceptualizare kantiană a rezistat în timp prin smerenia simplă şi onestă în faţa lui Dumnezeu. De aceea, cu cât viaţa omului obişnuit suferea mai multe metamorfoze, cu atât accesul la Dumnezeire devenea mai anevoios. Şi totuşi, paradoxal, dacă studiem fenomenul la scară europeană, observăm că ,,dialogul” cu Divinitatea era mai profund în plin socialism în Europa Răsăriteană – cu precădere în spaţiul românesc – decât în Europa Apuseană, acolo unde, teoretic măcar, nu existau piedici de niciun fel în exprimarea opiniei. Explicaţia e simplă, ţinând mai curând de găsirea în religie a unei protecţii ori refugiu în faţa unui sistem totalitar, iar cum fenomenul nu era valabil şi în vest, nevoia de Dumnezeire – care presupune un strop de efort, prin asceza asumată – era lesne  compensată de tumultul vieţii sociale, ce eliberează individul de povara sacralităţii. Aspectul poate fi uşor observat astăzi la noi, unde, din ’90 încoace, în aerul religios a rămas puţin din ideea de pioşenie şi evlavie în faţa Creatorului, dar în schimb afişarea ostentativă a cucerniciei şi-a făcut temeinic loc, mai ales printre aleşii neamului de la orice nivel. Cum aceştia nu sunt deloc puţini, iar mirajul ,,sticlei” dă bine în ochii electoratului ai senzaţia că toleranţa şi iubirea aproapelui şi-a croit un drum în inima mai-marilor zilei şi, prin aceasta, în sufletul tuturor. În realitate sunt doar tehnici de manipulare pe care până şi naivii le cam pricep…

Totuşi, ceea ce mă surprinde e că, deşi dintr-un elan heirupist, am purces la constuirea a mii de biserici în ultimii 20 de ani, acest fapt n-a sporit credinţa, ci dimpotrivă a slăbit-o, pentru că omul nu are neapărată nevoie de o sumedenie de aşezăminte cu un caracter religios pentru a trăi în lăuntrul sentimentului religios. Oare cei care, de pildă, se rugau în catacombele Romei antice şi-ar fi sporit credinţa într-un somptuos lăcaş? Cred că mai curând avem nevoie de repere morale şi capacitate de a ne elibera de angoase prin sacra lumină a religiei, iar pentru aceasta nu trebuie să intri numaidecât în templul iniţiaţilor, ci doar să-ţi trăieşti simplu şi onest viaţa.

            Oare nu greşesc? Sigur voi afla cândva!…   



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 39 de abonați

3 comentarii la acestă însemnare

  1. Alexandru Voinea spune:

    Subiect greu, însă prin abordarea matură ieşiţi din tiparele obişnuite. Asta stârneşte şi invidie, dar vă consolidează pana.

  2. Costel Haisuc spune:

    Gasim mult adevar in acest material al dv. Insa, BISERICA protejeaza cu sfintenie naivitatea noastra de credinciosi, uneori dictatoriala, felicitari d-nei prof.Cojocaru!.

  3. Gaftoneanu D.M. spune:

    ,,…Cred că mai curând avem nevoie de repere morale şi capacitate de a ne elibera de angoase prin sacra lumină a religiei, iar pentru aceasta nu trebuie să intri numaidecât în templul iniţiaţilor, ci doar să-ţi trăieşti simplu şi onest viaţa.”

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5