După cum este ştiut, pentru a-şi păstra independenţa şi suveranitatea, România, în perioada interbelică, a încheiat alianţe cu ţările care aveau acelaşi ţel. Scopul declarat al acestor alianţe a fost strict defensiv, cu rol de descurajare, mai mult decât executiv. Derularea evenimentelor dintre 1939 – 1940 demonstrează acest caracter declarativ, care a întreţinut iluzia securităţii colective. Pactul de înţelegere şi colaborare a celor patru puteri, încheiat la Roma, la 15 iulie 1933, reprezenta o încălcare grosolană a Cartei Societăţii Naţiunilor în prevederile căreia îşi puseseră speranţa asigurării integrităţii teritoriale toate statele ameninţate.

Datorită poziţiei strategice, şi a resurselor ei economice, România a făcut parte dintre obiectivele expansiunii Germaniei hitleriste. Din aceste considerente, Reichul nazist a sprijinit toate tendinţele revizioniste ale statelor acolite lui, tendinţe care puneau în primejdie frontierele României Mari. În aceste condiţii, mişcarea antirevizionistă din România, cât şi din celelalte ţări din centrul şi sud-estul Europei, vizate de politica revanşardă a statelor revizioniste, a căpătat noi dimensiuni, în formă şi conţinut, devenind o largă mişcare de masă, cu un vădit caracter antifascist. Astfel, în România intensificându-se mişcarea antirevizionistă, în rândurile căreia s-au înrolat, pentru apărarea fruntariilor ţării, muncitori, ţărani, intelectuali, inclusiv o categorie largă de oameni politici. Presa a informat opinia publică românească despre marile acţiuni antirevizioniste care aveau loc în diferitele centre ale ţării, prin care se exprima hotărârea că, orice încercare de revizuire, va pune poporul român în stare de energică apărare.

Faţă de primejdiile revizioniste crescânde, politica externă a fost orientată spre un sistem de alianţe pentru asigurarea păcii şi a securităţii europene, în concordanţă cu interesele vitale ale poporului român. Continuitatea şi permanenţa acestor orientări sunt relevate de răspunsul guvernului Gheorghe Tătărescu, la mesajul regal citit, în Parlament, la 17 februarie 1934: „Politica noastră externă, având ca ideal pacea şi intangibilitatea pe veci a graniţelor ţării, nu poate cunoaşte nici schimbări, nici şovăiri. Lozincile ei rămân aceleaşi: respectul tratatelor, respectul alianţelor şi stabilirea de legături amicale, cu toate naţiunile, fără deosebire” 

Un prim succes notabil al politicii externe româneşti şi a celorlalte state ale Micii Înţelegeri a fost semnarea noului pact de organizare (16 februarie 1933), la Geneva. Declaraţia Consiliului permanent al Micii Înţelegeri, adoptată la Praga (30 mai 1933), în spiritul noului pact de organizare, preciza că problema revizuirii frontierelor ţărilor semnatare nici nu se putea pune. Bazându-se pe acest principiu, semnatarii nu admiteau nici revizuirea frontierelor altor state, soarta teritoriilor fiind considerată ca atributul exclusiv al statelor respective. Numai factorii constituţionali responsabili şi parlamentele, în virtutea dispoziţiilor conferite de lege, aveau drept să se pronunţe cu privire la teritoriul lor. Se constata că evocarea problemei revizuirii nu făcea decât să învenineze raporturile reciproce dintre state, ”aţâţând speranţe irealizabile şi făcând astfel să crească obstacolele în calea normalizării relaţiilor dintre state”.

Larga mişcare protestatară înregistrată faţă de Pactul de la Roma şi mai ales eforturile Franţei, pentru păstrarea blocului antirevizionist şi a pactului Societăţii Naţiunilor, au determinat renunţarea la articolul 2 al pactului în patru, care prevedea revizuirea tratatelor. S-a menţinut, însă, articolul 3, care stipula egalitatea în drepturi a Germaniei cu celelalte state în problema înarmării. Referindu-se la politica marilor puteri occidentale, inaugurată prin Pactul de la Roma – care a constituit preludiul München-ului -, Nicolae Titulescu a calificat-o drept complot la adresa păcii şi un pericol pentru independenţa ţărilor mici, declarându-se adversar deschis al acestei politici. În cele din urmă, datorită poziţiei Micii Înţelegeri, a protestului opiniei publice democratice mondiale şi a contradicţiilor dintre cele patru puteri semnatare, pactul nu a fost ratificat. El a constituit însă o încurajare pentru statele revizioniste, pentru creşterea revanşismului fascist german.

Cu acelaşi scop, al contracarării politicii revanşarde şi revizioniste, s-a constituit în februarie 1934 Înţelegerea Balcanică, ca sistem de alianţă defensivă între România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia. Cu ocazia semnării documentelor, la Atena, în 9 februarie 1934, Nicolae Titulescu argumenta legitimitatea statelor semnatare pentru realizarea unor organisme care să le apere integritatea teritorială contra tendinţelor revizioniste ale unor state: „De la noile tratate de pace, graţie unor exagerări şi a unei violenţe blânde făcute asupra anumitor dispoziţiuni nevinovate, s-a creat pentru o anumită categorie de state un regim bizar şi special. Chestiunea frontierelor lor poate fi discutată oricând între patru ochi sau în public […]. Din moment ce frontierele pot fi ameninţate, în timp de pace, este legitim ca ele sa poată fi garantate fără să se poată vorbi de preparative de război”.

În consens cu politica externă a statului român s-au desfăşurat puternice acţiuni de masă, care exprimau profundele sentimente patriotice şi conturau starea de spirit antirevizionistă a poporului român. Astfel, la 29 mai 1933, au fost organizate mitinguri antirevizioniste la Bucureşti, Ploieşti, Iaşi, Constanţa, Sighet, Braşov, Oradea. O profundă impresie a făcut, în cadrul mitingului de la Bucureşti, desfăşurat la Arenele romane, scrisoarea adresată de Nicolae Iorga, în care se atrăgea atenţia că existau în Europa forţe „care voiesc întoarcerea unui trecut de apăsare naţională. Le trebuie hotare pentru a căror înlăturare au murit douăzeci de milioane de oameni […]. Proiectele de schimbare vor întâlni la graniţele puse în discuţie un front de baionete şi o nezdruncinată hotărîre”. 

În august 1933, în întreaga ţară, au avut loc manifestaţii de cinstire a eroicelor lupte de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. La acele întruniri s-a subliniat hotărârea şi voinţa de a lupta, cu arma în mână, dacă frontierele ar fi fost în pericol, „dacă se va încerca o tulburare a păcii, dacă se va încerca o nouă agresiune nedreaptă ca şi cea din 1914 – atunci România este gata să-şi îndeplinească datoria de a apăra pacea, de a apăra dreptatea, de a apăra tratatele”. 

În condiţiile unei puternice activizări a forţelor naţionaliste europene, care militau pentru revizuirea tratatelor de pace, a avut loc organizarea, Ligii antirevizioniste române (la 15 decembrie 1933), grupare patriotică care, de-a lungul anilor 1933-1940, a activat şi contribuit la lupta împotriva uneltirilor revizioniste. În conducerea organizaţiei s-au aflat personalităţi marcante ale vieţii politice, ştiinţifice şi cultural-artistice, ca prof. univ. Gheorghe Ţiţeica, prof. dr. Dumitru Burileanu, dr. Voicu Niţescu, prof. dr. Dragomir Hurmuzescu, dr. Iuliu Moldoveanu, prof. Silviu Dragomir, prof. dr. Ioan Cantacuzino, prof. dr. Gheorghe Marinescu, prof. Constantin Moroianu ş.a. În actul constitutiv al Ligii s-au precizat obiectivele activităţii sale, între care erau menţionate: „dezvoltarea simţămintelor de solidaritate şi de rezistenţă românească. […] Să organizeze în ţară şi în străinătate propagandă intensă pentru menţinerea şi asigurarea păcii pe baza respectării tratatelor şi în cadrul intereselor statului român pe veci unit. Să lucreze pentru întărirea legăturilor politice şi sufleteşti cu statele şi popoarele amice şi aliate care se străduiesc de asemenea pentru menţinerea tratatelor ce le garantează drepturile lor istorice şi integritatea lor teritorială. Să combată propaganda şi acţiunile de orice natură, tendenţioase din ţară şi de peste hotare asmuţite fie de state, fie de organizaţii de orice fel, în vederea revizuirii tratatelor de pace. Să informeze permanent opinia publică din ţară şi din străinătate asupra acţiunilor subversive şi mijloacelor cu care lucrează contra statului român şi a unităţii lui politice şi naţionale şi, prin aceasta, contra păcii însăşi”.

Un moment important s-a petrecut la 17 martie 1934, la Roma, unde Mussolini, Gömbös şi Dollfuss au semnat acordurile ce puneau bazele unui bloc revizionist în Europa Centrală. Coordonatele politicii externe a celor trei state vizau, în special, promovarea intereselor şi planurilor economice. În luna mai 1934, prim-ministrul maghiar Gömbös a declarat că „revizuirea tratatului de la Trianon constituie principalul punct al programului său de guvernare”. La Roma şi Budapesta, discursurile revizioniste dobândeau o consistenţă sporită şi erau îndreptate împotriva statelor din Europa răsăriteană.

Împotriva acestor puncte de vedere s-au înregistrat o serie de luări de poziţie pentru a se continua politica de apărare a tratatelor de la Versailles, „pentru menţinerea Cartei Europene neschimbată, şi pentru ca revendicările nerealizabile să nu dezlănţuie un nou război, care ar cufunda omenirea într-o situaţie şi mai gravă ca cea din trecut”. În acelaşi sens au fost reconsiderate şi relaţiile româno-sovietice, care au cunoscut o perioadă de ameliorare şi normalitate în primii ani ai deceniului patru. Stabilirea, la 9 iunie 1934, a relaţiilor diplomatice, între România şi Uniunea Sovietică, a avut implicaţii asupra evoluţiei României şi a organizării sistemului militar defensiv, accentul pregătirilor militare fiind pus în principal pe apărarea frontierei vestice a ţării.

La 9 ianuarie 1934, Marele Stat Major român a înaintat Ministerului Apărării Naţionale un studiu care accentua asupra necesităţii luării de măsuri concrete, corespunzătoare noilor condiţii politico-strategice europene. Documentul menţiona că România, deşi nu avea interesul să provoace un conflict, nu va putea evita de a fi provocată. Singura garanţie contra provocării era însă „permanenta şi completa pregătire pentru război”. 

La 21 februarie 1934, pe baza unei analize pertinente a situaţiei materiale a armatei, a forţei sale combative şi a capacităţii de luptă, în contextul schimbărilor intervenite, în raportul strategic european, Marele Stat Major s-a adresat Consiliului Superior al Apărării Ţării cu solicitarea de a se trece la adoptarea unor măsuri urgente pentru reorganizarea şi înzestrarea armatei. Raportul a fost analizat în şedinţa din 9 martie 1934, în prezenţa regelui Carol al II-lea şi s-a hotărât întocmirea, de urgenţă, a unui studiu complex asupra cerinţelor de dotare, a surselor de aprovizionare, a mijloacelor materiale şi financiare necesare pentru o astfel de acţiune. Obiectivul central al politicii de apărare a fost consolidat prin alianţe politice şi militare regionale – Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică. Convergenţa opiniilor politice româneşti privind securitatea naţională a constituit puntea care a asigurat stabilitate şi continuitate în perioada interbelică. Într-o acţiune asemănătoare s-au înscris şi relaţiile politico-militare statornicite la nivelul înţelegerilor convenite.

Sub raport conceptual şi principial, convenţiile politico-militare încheiate de România, ca membră a celor două alianţe defensive, au fost corecte. Voinţa de a duce la îndeplinire prevederile acestora nu s-a manifestat politic decât numai ca exerciţii reuşite de diplomaţie. Fragilitatea alianţelor a dus la eşecul lor politic. Lipsa armatei şi a conducerii militare s-a manifestat pe deplin. Angajamentele de neutralitate au scos din cauză, pe rând, statele semnatare, au izolat ţara, care în etapa următoare a căzut victimă.

Aceste slăbiciuni, de altfel, intrate prioritar în atenţia serviciilor secrete ungare, servicii care au concluzionat că, dintre toţi semnatari, România se înconjurase şi se „fortificase la toate hotarele, iar siguranţa sa era la cel mai înalt nivel dintre statele Micii Antante”. Documentul mai analiza şi relaţiile de apropiere cu Rusia sovietică, relaţii dublate cu garanţiile şi prietenia Franţei. Relaţiile ungaro-române s-au înrăutăţit, în special, datorită mişcărilor revizioniste ungare îndreptate împotriva României. Ataşatul ungur de la Bucureşti recunoştea că pilda românească, de curtoazie faţă de Franţa, era calea înţeleaptă de promovare a relaţiilor paşnice dintre state. În mediile militare, Ungaria era apreciată ca cel mai mare inamic al Micii Înţelegeri, deoarece ea îşi îndrepta pretenţiile spre toate ţările din jur. Din această, pricină ataşaţii unguri urmăreau orice mişcare şi întâlnire a militarilor din ţările învecinate şi nu numai. Din acest considerent, se sugera urmărirea întâlnirii avute de Göring cu reprezentanţii Iugoslaviei. Apropierea relaţiilor româno-sovietice a disponibilizat forţe româneşti, care au fost dislocate, în opinia unor specialişti militari unguri, pentru sporirea efectivelor grănicerilor de la frontiera româno-ungară. În realitate însă, era vorba de planul de dislocare a trupelor pus în aplicare de către Marele Stat major român, care se întemeiase şi pe acea vremelnică apropiere de U.R.S.S. Ungaria se interesa de efectivele româneşti destinate, de coaliţia Micii Antante, împotriva lor, după cum un major interes prezenta poziţia sovietelor într-un război îndreptat împotriva Cehoslovaciei. Într-un asemenea context, devenea extrem de utilă cunoaşterea posibilităţilor de manevră a armatei române şi de rocada forţelor de pe direcţia Mureş, pe direcţia Someş. Preocupările ungurilor se îndreptau şi spre organizarea diviziilor române şi tăria celor 3 sau 4 regimente din organica acestora. Interes prezenta şi concepţia de întrebuinţare în bătălie a tancurilor, avioanelor şi a trupelor mecanizate, după cum şi sistemul şi posibilităţile de aprovizionare era important.

Analiza informaţiilor cuprinse în document dovedeşte că raportorul cunoştea realităţile şi manifesta îngrijorare faţă de pericolul pe care-l reprezentau relaţiile militare, create de România. Evaluarea acestora era, în principiu, corect apreciată, numai că planurile de operaţii aveau un caracter exclusiv defensiv. Reacţiile ofensive planificate în cadrul alianţelor erau concepute numai pentru scoaterea din cauză a Ungariei, în cazul că aceasta ar fi atacat una sau mai multe dintre ţările semnatare ale pactului militar. Conţinutul acestui material dezvăluia preocuparea ungurilor faţă de poziţia dobândită de România, după parafarea celor două înţelegeri militare, şi extinderea garanţiilor sale de securitate, prin acordul franco-sovietic. Pactul balcanic, pe lângă protecţia spaţiului românesc în relaţia sa cu Bulgaria, era perceput de către unguri şi ca o posibilitate permisivă de transportul a materialelor de război din Franţa, prin via Salonic, ca urmare a bunelor relaţii româneşti cu Turcia şi Grecia. Din motive inexplicabile, ministrul apărării de atunci, generalul Glazt, deşi avea rezoluţia primului ministru Gheorghe Tătărescu, nu a pus în aplicare decât cu mare întârziere planul. Despre aplicarea acestui plan, generalul Antonescu va întreba în 1937/1938, când a acceptat funcţia de ministru al apărării, în guvernul Goga, şi îi va cere socoteală regelui, în 1940.

Fidelă concepţiei de securitate colectivă

România a promovat, pe toate canalele diplomatice, relaţii bazate pe prevederile tratatelor de pace. Credinţa că politica de pace a României corespunde unanim nu unei idei de partid, ci unei „concepţii naţionale a ţelurilor noastre în lume”, a fost exprimată de Grigore Gafencu, în şedinţa Senatului din 5 decembrie 1934, şi susţinută ulterior în acţiuni ale diplomaţiei. Cercurile politice româneşti îşi întemeiau declaraţiile pacifiste pe realitatea tratatelor şi pe faptul că România promova raporturi de bună înţelegere şi cordialitate cu vecinii şi cu alte state, din dorinţa de menţinere a păcii şi de colaborare. Deci, se încerca a se promova „nu o politică de provocare, ci o politică de pacifism”. Discursurile parlamentare urmau acest curs pacifist, cu susţinere guvernamentală şi populară, contribuind astfel la formarea unei adevărate conştiinţe naţionale. Pe măsura evoluţiei situaţiei politico-militare din Europa spre război, fruntaşii partidelor avertizau, pe tonuri şi în moduri diferite, asupra pericolului acţiunilor revizioniste promovate de Germania şi susţinătorii ei. Senatorii, deputaţii, miniştrii, consilierii regali şi militarii erau preocupaţi de evoluţia belicoasă din Europa şi căutau soluţii politice pentru apărarea integrităţii teritoriale şi menţinerea suveranităţii statale.

Anul 1934 poate fi considerat ca unul de referinţă, în care s-a marcat trecerea la o nouă abordare conceptuală şi sistematică a problemelor complexe ale apărării naţionale a României. Hotărâtoare au fost evenimentele de pe plan extern – ascensiunea agresivă a naţionalismului şi militarismului german şi înarmările statelor revizioniste – iar pe plan intern, necesitatea de a se trece de la principii teoretice la acţiuni practice, determinantă fiind intransigenţa cu care şeful Marelui Stat Major, generalul Ion Antonescu, a responsabilizat clasa politică cu privire la rămânerile în urmă privind pregătirile pentru război. Misiunea generalului de a reorganiza armata şi de a ameliora pregătirea ei de război s-a materializat într-un Plan de activitate, aprobat inclusiv de regele Carol al II-lea, prin care se reglementa ordinea de urgenţă a lucrărilor pentru pregătirea acţiunilor pe frontul de vest.

A rămas memorabilă, pentru acele împrejurări, aprecierea făcută în Parlament de către primul ministru Gheorghe Tătărescu, potrivit căreia echilibrul rupt al armatelor din Europa nu ne îngăduia răgazul unei amânări pe plan militar, fapt pentru care eram „datori să punem armata pe primul plan al preocupărilor noastre”. Măsurile propuse de specialişti militari se refereau la lucrări de efectuat în 3 (trei) urgenţe. În urgenţa întâi, se avea în vedere Frontul de Vest. Pentru a satisface nevoile de înzestrare ale armatei, guvernul Tătărescu a lansat un împrumut de stat la nivel naţional în valoare de două miliarde de lei. Împrumutul s-a bucurat de o largă susţinere şi s-a realizat într-un timp foarte scurt. Rezultatul subscrierii la împrumutul înzestrării era considerat de Carol al II-lea nu numai o manifestare explicită de solidaritate, dar şi o dovadă a posibilităţilor materiale pe care puterea se sprijinea în opera de redresare a ţării.

Col. dr. Constantin Moșincat,
Oradea