Primit pentru publicare: 21 Ian. 2022
Autor: Col.( r) prof.  Ioan GRĂDINARU
Editor: Ion Istrate
©Ioan Grădinaru, © Revista Luceafărul (www.luceafarul.net)

  Conferința de Pace de la Paris a dezbătut la 10 octombrie 1946, în cea de-a 37-a ședință plenară, proiectul Tratatului de Pace cu România, lucrările fiind prezidate de reprezentantul Uniunii  Sovietice, M. V. Molotov, care a evidențiat, efortul armatei române în războiul dus alături de Națiunile Unite, subliniind că ,,noi toți recunoaștem că e necesar și just a rezolva, prin Tratatul de Pace, chestiunea Transilvaniei de Nord, într-un mod care să corespundă intereselor vitale și dorințelor poporului roman”.

         O dată cu încheierea lucrărilor Conferinței de Pace de la Paris, la 15 octombrie  1946, forumul de la Paris al celor 21 de state aliate și asociate și-a înaintat recomandările Consiliului Miniștrilor de Externe al marilor puteri, care și-a desfășurat lucrările la New York între 4 noiembrie și 11 decembrie 1946.   

          Definitivarea  Tratatului de Pace dintre România și puterile aliate și asociate a avut loc în timpul lucrărilor  Consiliului Miniștrilor de Externe ai celor patru mari puteri de la New York. La 13 noiembrie 1946 a fost înaintat Consiliului miniștrilor de externe reunit la New York memoriul intitulat ,,Observațiile guvernului român privitoare la Tratatul de pace cu România” din care reținem câteva  solicitări  :

• reducerea la 1/3 și nu 75% a compensațiilor pentru pagubele cauzate bunurilor Națiunilor Unite pe teritoriul român (aliații au bombardat România );
• problema recunoașterii cobeligeranței ;
• efortul militar, pierderile uriașe în oameni și materiale ;
• 2 ani de secetă, capacitatea economică a României secătuită și solicita să i se lase resursele unei vieți de stat normale ,etc.

         La 1 februarie 1947, Consiliul de Miniștri al României a ascultat informarea ministrului de externe Gheorghe Tătărăscu cu privire la conținutul Tratatului, definitivat de către Consiliul Miniștrilor Afacerilor Externe ai celor patru mari puteri.  Luând  cunoștință cu prevederile acestuia, în forma sa finală, Consiliul de Miniștri a hotărât să-l semneze.  Cu prilejul acestei ședințe, președintele Consiliului de Miniștri, dr. Petru Groza, sublinia : ,,Tratatul, cu părțile lui luminoase și cu părțile lui umbroase, este un act ce trebuie acceptat”.

          Reprezentantul politic al Franței la București, Jean Paul Boncour, a remis președintelui Consiliului de Miniștri al României invitația guvernului francez pentru a participa, la Paris, în ziua de 10 februarie 1947, la ceremonialul semnării Tratatului de Pace.

         Delegația desemnată pentru a-l semna a fost formată din GH. TĂTĂRĂSCU, vicepreședinte și ministrul afacerilor externe – șeful delegației, LUCREȚIU PĂTRĂȘCANU, ministrul justiției, ȘTEFAN VOITEC, ministrul educației naționale, generalul adjunct de divizie DUMITRU DĂMĂCEANU, ministru subsecretar de stat la Ministerul de Război, fiind însoțită de miniștrii plenipotențiari Edmond Ciuntu și Eugen Filoti, precum și de miniștrii României la Londra, Paris și Berna.

         Semnarea Tratatului de Pace dintre România și puterile aliate și asociate a avut loc la 10 februarie 1947, la Paris, în Palatul Ministerului Afacerilor Externe.  Solemnitatea a fost deschisă de către ministrul afacerilor externe al Franței GEORGES  BIDAULT, însoțit de ambasadorii  S.U.A., U.R.S.S. și Marii Britanii.  Apoi, s-a trecut la semnarea tratatelor. Statele aliate și asociate au semnat Tratatul de pace cu România în următoarea ordine : U.R.S.S., Marea Britanie, S.U.A.,Franța, Australia, Bielorusia, Canada, Cehoslovacia, India, Noua Zeelandă, Ucraina și Africa de Sud.  La orele 16.12 s-a încheiat ceremonia semnării Tratatului de către delegația României.

          Referitor la aceasta, ziarul norvegian  ARBEINDERBLADET din 11 februarie 1947, avea să scrie că Tratatul de Pace semnat ,,Nu este un acord  între învinși și învingători, ci mai cu seamă între învingători.  Întârzierea redactării tratatelor ( … ) se datorează dificultății pe care învingătorii o aveau pentru a se înțelege între ei.  Cele cinci state  învinse  cărora li s-au prezentat conturile războiului au avut rolul de spectatori în marea luptă diplomatică”.

         În luna august 1947, Parlamentul țării , reunit în ședință solemnă, a ratificat  în unanimitate Tratatul.  Cu acest prilej, ministrul afacerilor externe, Gheorghe Tătărăscu aprecia : ,,Tratatul încheie un capitol din istoria noastră și totodată, el începe un altul. El înseamnă un sfârșit și în același timp un început”. Și avea, bineînțeles dreptate.

                  Acum, la scurgerea a trei sferturi de secol de la semnarea Tratatului de Pace, să ne oprim, fie pe scurt, asupra acestuia, cu precădere asupra unor prevederi , clauze care au avut un impact negativ asupra evoluției viitoare a României. 

          Tratatul era format dintr-un preambul general și opt părți : Frontiere, Clauze politice, Clauze militare, navale și aeriene, Retragerea forțelor aliate, Reparații și restituiri, Clauze economice, Clauza relativă la Dunăre, Clauze finale, cu un total de 40 de articole.

          Partea a treia din Tratatul de Pace  ,, CLAUZE MILITARE, NAVALE ȘI AERIENE”, reprezenta prin privațiunile sale, instrumentul prin care Armata României postbelice era practic desființată ca organism militar.  Erau limitate la valori cu totul derizorii armamentele terestre, navale, aeriene, dar și fortificațiile (care, de fapt, aveau o menire strict defensivă), cuantumurile lor fiind stabilite pentru a face față ,, strict la cerințele îndatoririlor cu caracter intern și de apărare locală a frontierelor”.

          Astfel, România era autorizată să dispună de următoarele efective și mijloace de luptă:

1. armata de uscat ( inclusiv trupele de grăniceri ), cu un efectiv de 120 000 de oameni ;
2. marina : 5 000 de oameni și un tonaj de 15 000 t, nici o mină marină sau torpilă de tip fără contact, nici o torpilă umană, nici un submarin, nici o vedetă torpiloare, nici un vas de asalt ;
3. artileria antiaeriană :  5 000 de oameni ;
4. aviația militară, inclusiv aeronautica navală : 8 000 de oameni și 150 de avioane, din care cel mult 100 vor fi de luptă, dar nici un bombardier.

         România nu avea voie să fabrice avioane civile de concepție germană sau japoneză, măsură  care în practică s-a tradus prin desființarea fabricilor pentru  producerea  aeronavelor de orice fel.

          Prevederile restrictive stipulau că în efectivele stabilite intra personalul unităților combative, al serviciilor și de comandament. Era, de asemenea, interzisă  ( prin articolul 13 ) instruirea militară de orice fel a populației, chiar și pentru autoapărare.

          Tratatul prevedea restricții, în viitor, de tipul :  interzicerea dreptului României de  a poseda, a construi sau a experimenta arme atomice, proiectile autopropulsate sau dirijate, precum și dispozitive pentru lansarea acestora etc.

          Greu lovită era industria care producea  echipamente militare. Astfel, articolul 15 prevedea că România nu va menține instalații pentru fabricarea acestora și nu va păstra, nu va produce sau nu va dobândi în alt mod material de război.

          Măsurile restrictive s-au repercutat negativ asupra sistemului militar românesc, a personalului militar calificat, zeci de mii de ofițeri specialiști, maiștri militari, subofițeri, personal muncitor cu experiență din uzinele de avioane și armament, laboratoare etc. fiind eliberați din funcții, iar materialul uzinelor respective ( mașini-unelte, unele cu înalte performanțe ) a fost confiscat, sub motiv că era de proveniență germană, deci captură de război. Acest material a fost însă cumpărat din Germania, România plătind bani grei, uneori în bunuri, ca petrol și derivatele lui, cereale, lemn de construcții etc.

          La toate acestea s-au adăugat măsurile restrictive privind materialul militar excedentar, care urma să fie pus la dispoziția  guvernelor sovietic, american și britanic. Termenul de material de război cuprindea o gamă variată de mijloace de luptă : armament, instalații, aparatură, laboratoare, nave, avioane etc.

         Clauzele militare echivalau de fapt cu cererea de a se dezarma  o armată care a luptat pentru victoria Națiunilor Unite, România a adus o contribuție militară depășind efectivele prevăzute prin Convenția de armistițiu, aportul militar românesc fiind recunoscut de înalte autorități aliate.

          Partea a IV-a a Tratatului de pace prevedea, la articolul 21, evacuarea forțelor armate aliate din România, în termen de 90 de zile de la intrarea sa în vigoare, rezervându-se  U.R.S.S. dreptul de a menține pe teritoriul românesc trupe destinate să asigure căile de comunicație cu zona de ocupație sovietică din Austria. Articolul nu preciza nici efectivele pe care U.R.S.S. le putea păstra în România, nici căile de comunicație ce trebuiau să-i fie puse la dispoziție.  În vara anului 1958,conform unei înțelegeri dintre guvernul României si U.R.S.S., trupele sovietice au fost retrase de pe teritoriul român. 

          Despăgubirea persoanelor, organizațiilor și comunităților evreiești a fost votată fără ca delegația română să aibă posibilitatea să-și argumenteze propriile puncte de vedere.

          Reparațiile și restituirile au fost clauzele care au determinat refacerea economică a României iremediabil compromisă. Multe din aceste clauze au fost nedrepte și greu de executat. Clauzele economice, îndeosebi cele referitoare la despăgubiri au avut un caracter împovărător, iar unele din ele au fost apreciate ca nedrepte , jignitoare și ofensatoare.

                  Prin Tratatul de Pace semnat în urmă cu 75 de ani , la 10 februarie 1947, întreaga Românie a primit o grea lovitură și aceasta în pofida faptului că țara noastră a plătit, în cursul acestei mari conflagrații, un enorm tribut de sânge. România a luptat aproape 9 luni alături de trupele Națiunilor Unite împotriva forțelor Germaniei naziste și ale Ungariei horthyste, nu i s-a acordat statutul de cobeligerant, impunîndu-i-se, în schimb, plata unor enorme despăgubiri de război.

                             BIBLIOGRAFIE CONSULTATĂ  :

1. ROMÂNIA ÎN ANII CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL, volumul  III, Editat de Comisia Română de Istorie Militară, Editura Militară, București, 1989.
2. Antony Beevor, Al doilea război mondial, Editura RAO, București, 2015.
3. Ion Alexandrescu, Economia României în primii ani postbelici (1945-1947 ) , Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986.
4. Ștefan Lache, Gheorghe Tuțui, România și Conferința de Pace de la Paris din anul 1946, Editura Dacia, București, 1978.
5. Ziarul DRAPELUL, nr. 762 din 13 iulie 1947.