Nostalgia şi ataşamentul lui George Coşbuc  pentru plaiurile sale natale se reflectă în multe studii ale exegeţilor săi. Plecat la  Bucureşti, în 1889, unde viaţa era zgomotoasă şi trepidantă, poetul s-a simţit un dezrădăcinat. Pentru a-şi potoli dorul de casă şi de ai săi, de acolo din inima capitalei trimite celor dragi mai multe scrisori prin care îşi exprimă durerea  ce îl  apasă :  „m-am săturat de oraş şi mi-e dor de mama”. Fostului său coleg de clasă din Năsăud, Vasile Rebreanu, tatăl romancierului,  îi scrie printre altele : ,, mi-e  dor de Valea Someşului”. 

            Poetul visa şi se dorea acasă, la ai săi. Această dorinţă creştea şi se accentua tot mai mult cu cât trecea timpul, iar el nu se putea întoarce, căci era dat dezertor, fiindcă n-ar fi satisfăcut legea recrutării, cum susţin cei mai mulţi biografi ai poetului – cu excepţia lui I. Slavici şi G. Călinescu. De fapt s-a prezentat la recrutare, dar a fost declarat inapt pentru serviciul militar şi fiind declarat „fugar”,  nu se putea întoarce pe teritoriul ocupat de austro-ungari. Adesea se ducea vara până la stâlpul de la frontiera vremelnică de la Predeal şi privea cu tristeţe dincolo de munţi spre Transilvania.  De acasă, prins de dorul lui, tatăl său îi scrie cu ceva timp înainte de a se stinge :

                      ,, Dorite George !

          Eu acuma sunt bătrîn şi slab, ştie D-zeu că mai tîlni-ni-om laolaltă vodată. Iaca eu vreu să te întreb ceva :Ai de gînd să vii acasă vriodată sau ba. Dacă vrei să vii atuncia n-ai de făcut alta decît să te insinui de voie la miliţie şi spui iaca EU am fost absentat în rezervă, n-am ştiut că trebe să stau în activitate la miliţie, am înblat prin străinătate, n-am căpătat nici vo înştiinţare ca să mă prezentez la miliţie, acuma am auzit că sunt curentat (căutat ? n. ns.) prin Tiară, pentru aceia am vinit şi m-am insinuat aida, şi aşa n-ai să capeţi nici o pedeapsă, î(i) fi om liber, poţ trăi unde-ţi place. Dacă ai cuget să nu vi(i) acasă, atuncia te fereşte şi nu trece graniţa, ca să nu păţeşti ceva, că atunci ar fi rău“.

          Învăţătorul Ion Filimon din Năsăud spune în amintirile sale „că poetul a venit clandestin la înmormîntarea părintelui său în 1900, ba a mai servit şi cu bucate oaspeţii la praznic. Solgăbirăul, pe nume Bado Kâlmân, l-ar fi întrebat pe Filimon : ,,Asta nu-i feciorul popii ? Să plece de aici că altfel pun să-l aresteze !. Coşbuc ar fi fugit chiar în noaptea aceea din Hordou. Scena se repetă, aproape identic în 1903, când moare mama poetului. Cel care îi pregăteşte revenirile lui acasă este nepotul său, preotul George Coşbuc care, „cunoştea nume de localităţi şi oameni care(-i) înlesneau trecerea frontierei’’

              În anul 1908 a intervenit o amnistie colectivă şi poetul pleacă cu primul tren spre casă. Mai întâi se îndreaptă spre Năsăud. O zi întreagă a petrecut prin sălile goale ale liceului, printre amintirile copilăriei, alte zile a hoinărit prin zăvoiul din preajma Someşului, unde, ca atâtea generaţii de tineri, şi-a pregătit odinioară şi el bacalaureatul. Apoi s-a dus în satul lui, la Hordou, dar a stat puţin, fiindcă amândoi părinţii se stinseră din viaţă. Cea mai apropiată şi mai iubită a fost sora lui, Angelina, căsătorită cu preotul Constantin Pop din Feldru, la care venea în fiecare vară,  începând din anul 1908 şi până în  1914, uneori cu Alexandru şi cu  soţia sa Elena. Aici a găsit condiţiile cele mai bune de odihnă şi de creaţie. Coşbuc a trecut prin mai multe localităţi din ţinutul năsăudean,  unde avea rudenii sau prieteni : Leşu, Parva, Măgura Ilvei, Sângeorz-Băi, Rodna -Veche, Prislop şi chiar la Bistriţa şi pe Valea Bârgăului.

În comuna Leşu locuieşte la fratele său, preotul Leon Coşbuc. Între flăcăii de frunte din această comună era şi „cantorul diplomat” Petru Istrate, un fel de rapsod al satului, iubitor de poveşti şi prieten cu poetul. O dovadă despre popasul lui Coşbuc în Leşu este dedicaţia autografă dată acestuia cu acest prilej pe volumul de poezii „Fire de tort”.

În comuna Parva a petrecut câteva zile la nepotul său de frate, preotul Vasile Coşbuc. Ţăranii bătrâni din această comună (Ilie Strugariu, Costan Scurtu ş.a.) erau impresionaţi când poetul stătea de vorbă cu ei şi le povestea întâmplări din războiul nostru pentru independenţă. Soţia lui Vasile Coşbuc, preoteasa Valeria,  n. Rusu, îşi amintea cum într-o dimineaţă pe la orele 5 l-a găsit pe poet în camera rezervată lui, scriind o poezie, având în faţă cafeaua şi ţigara. Învăţătorul G. Ciocîrlă povestea cum îi plăcea poetului să se plimbe singur pe uliţele retrase ale satului; mergea cât mergea, apoi se oprea dintr-o dată gânditor şi-şi fixa privirea     într-un singur punct sau asupra vreunui peisaj încântător. Nepotului său Vasile, poetul îi aduce un gramofon — „lucru rar pe atunci — şi plăci cu cîntece româneşti’’. 

La Măgura l-a vizitat pe fostul său coleg de clasă Zaharie Bulbuc, care spune în amintirile sale că, ,,în şcoală, lui Coşbuc îi plăcea mai ales limba română, limbile străine, istoria şi geografia. Era un coleg foarte sociabil şi liniştit, uneori ironic. Improviza versuri scurte la adresa colegilor săi. În clasele a şaptea şi a opta de atunci ne-a predat limba română Ion Ciocan, care explica mult şi examina puţin. În aceste clase profesorii, aproape că nu-l mai examinau pe elevul Coşbuc, fiind convinşi de cunoştinţele şi talentul său’’. De aici, Coşbuc, însoţit de câţiva colegi şi de pedagogul Vasile Borgovan, pleacă la preotul Mălai din Rodna-Veche. 

            A revenit la Năsăud în1909, cu prilejul aniversării a 25 de ani de la terminarea liceului, apoi în 1910 se află la băile din Sângeorz-Băi, locul unde apele minerale şi liniştea din mijlocul naturii i-au atras şi pe Alexandru Odobescu, I.L.Caragiale, Ioan Slavici sau Nicolae Iorga. Coşbuc a fost cazat la vila Lăzăroaia şi într-o zi, stând la masă şi privind pe geam, a văzut trecând pe lângă vilă un car cu boi, care i-a inspirat poezia ,,Pocnind din bici pe lângă boi’’. 

           Itinerariul său nu s-a rezumat doar la localităţile amintite, ci a cuprins aproape întreaga Transilvanie, unde era aşteptat cu căldura sufletească pe care el nu şi-o putea închipui.  Venind acasă sau plecând la Bucureşti, Coşbuc s-a oprit la Dej  şi la Blaj la serbările Astrei, la Cluj pentru a se întâlni cu profesorul Haliţă şi cu poetul Emil Isac, căruia îi spune : ,,Vezi, dacă Ardealul n-a venit după mine la Bucureşti, am venit  să-l văd eu. Tare mi-a fost dor de aerul lui curat !’’

         După 1914, odată cu izbucnirea primului război mondial,   n-a mai călcat pe drumul întoarcerii acasă, căci la 9 mai 1918  George Coşbuc se grăbea să păşească pe bolţile veşniciei, chiar în anul Marii Uniri. A rămas însă opera lui prin care poetul se autodefineşte  : „ sunt suflet din sufletul neamului meu/ Şi-i cânt bucuria şi-amarul” . Şi atunci, dar şi acum, George Coşbuc a fost şi va rămâne o conştiinţă a neamului românesc.