Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Popoarele arice din care ne tragem au introdus în Europa beneficiile civilizaţiei

Primit pentru publicare: 2 sept. 2014.
Publicat de Diana Agheorghiesei, 3 sept.2014.

 

AOprea,I-Nutor: Ion N. Oprea

Popoarele arice din care ne tragem au introdus în Europa beneficiile civilizaţiei

 

Încă din timpul lui Vasile Pârvan, dar se mai susţine şi astăzi de către istoricii români că în neolitic ar fi existat  o migrare a populaţiei dinspre Asia în Europa  a aşa-zişilor indo-europeni, teză infirmată cu tărie de E. J. Rapson (editet by), The Cambridge history of India, At the University Press, Cambridge, , 1922, vol. I, p. 61.

Cel care a combătut primul teza migrării din Asia spre Europa, în mileniile III-II î. Hr.,  a fost geologul belgian J. J. D-Omalius d-Halloy, fără ca ideile sale să fie receptate ştiinţific. De abia în 1864 el a depus un memoriu la Societatea de Astrologie din Paris şi, după discuţiile purtate în cadrul Societăţii s-a ajuns la concluzia că, într-adevăr,  nu existau dovezi clare pentru a proba o migraţiune din Asia către Europa, în epoca arătată. Valeriu D. Popovici-Ursu, în cartea sa Adevărata obârşie a poporului român, prezintă două din argumentele belgianului care îi susţin teza emisă, p. 33: a) dacă europenii ar fi originari din Asia, mitologia şi poezia lor veche ar trebui să menţioneze elefantul şi cămila, ceea ce nu este cazul, susţine şi S. Reinach în L-origine  des Aryens, p. 34, citat de Gabriel Gheorghe în Studii de cultură şi civilizaţie românească II, Fundaţia Gândirea, Bucureşti, 2005, Elemente arhaice în spiritualitatea populară românească, p. 9-11 şi b) Arienii sunt descrişi ca înalţi, voinici şi în principal blonzi. Ori, deşi s-a pretins că în Asia ar exista astfel de oameni, blonzi, cât s-a tot cercetat, nu au fost găsite asemenea persoane, locul lor fiind în centrul Europei, după cum  susţine şi d-Halloy care se pronunţă: cred că aceste popoare (arice n.n.) sunt aici din cea  mai îndepărtată antichitate…

Din discuţiile care au continuat între savanţi, în cadrul Societăţii de Antropologie de la Paris, până la urmă, spune autorul volumului despre Adevărata obârşie a poporului român, „tema originii asiatice a arienilor n-a mai găsit nici argumente serioase, dar mai ales, nici partizani redutabili”.

Dovadă a atestării habitatului primitiv al  Arienilor în Cetatea Carpatică şi apoi plecarea lor de aici spre alte ţinuturi sunt multe, autorul detaliindu-le. Descoperirea  a trei sanctuare, la Timişoara  şi Căscioarele în România şi unul în Basarabia – Republica Moldova, sunt presupuse ca cele mai vechi din Europa, 5000-4500 de ani î. Hr. Vechi de la 5300 î. Hr. au fost datate cele trei tăbliţe de pământ ars, găsite în anul 1961 de către dr. N. Vlassa la Tărtăria în Transilvania, pe care s-a identificat scrierea pictografică şi ideografică, considerată ca prima scriere în lume, înaintea celei  sumeriene.   De văzut în acest sens, cartea Pietrele dacilor vorbesc de Paul MacKendrik, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, p. 13 şi dr. L. Iosif Cueşdean cu România  inima vechii Europe, Editura Solif, Bucureşti, 2006, p.20, dar şi cartea Istoria adevărului istoric a lui A. Deac, p. 64 şi articolul lui Nicolae Vlassa din Dacia, Cluj 1961, p. 400 şi Magazin istoric nr.3, martie 1972, Bucureşti.

Se presupune, susţine Valeriu D. Popovici, că sacerdoţii din Transilvania, care cunoşteau  scrierea şi care au emigrat spre Mesopotamia , Irakul de azi, după evenimentele de la Marea Neagră, au transmis-o localnicilor care, în timp, au perfecţionat-o ajungându-se  la scrierea cuneiformă de mai apoi. Sunt etalate concluziile cercetătorului I. Moldoveanu care punctează astfel semnificaţia scrisului de la Tărtăria: 1. născută în Carpaţi, pe valea Mureşului, la Turdaş şi Tărtăria, cea figurativă cât şi alfabetică, scrierea aparţine poporului daco-getic, strămoşilor românilor de astăzi;  2. inscripţia tăbliţei rotunde de la Tărtăria este dovada că limba română s-a cristalizat acum opt milenii, în faza getică, protolatină, arhaică; 3 tăbliţele de la Tărtăria  clarifică problema monoteismului geto-dac şi semnificaţia lui Zalmoxe, numele getic arhaic al sacerdoţilor daci, al fiecărui Pontifex Maximus, închipuit de unii, ca zeu; 4. se adaugă şi argumentul că încă de pe atunci la noi în Carpaţi exista o organizaţie politică statală, deci cu cinci milenii înainte de Burebista şi nu de acum două mii de ani , cum cred unii istorici.

În Geto-dacii ne vorbesc, Editura Miracol, Bucureşti, 1994, p. 41-42, Iordache Moldoveanu opinează că în limba veche a geto-dacilor cuvântul Tărtăria  însemna  locul de înţărinări, adică cimitirul. El crede despre tăbliţele în cauză ca fiind scrise odată, în acelaşi timp, dar prezintă trei feluri  de scriere: tăbliţa cu ţapul  şi spicul – o pictogramă; tăbliţa dreptunghiulară – cu o gaură în mijloc, închipuind Soarele arzător, cu un cap de lup şi un copac uscat, un amestec de pictograme şi ideograme, anunţând, prin forma lor, semnele scrierii fonetice, silabo-alfabetice.

Şi explică Valeriu D. Popovici-Ursu, la întrebarea care i s-a pus, de ce oare s-au folosit în acelaşi timp, trei feluri de scrieri, Iordache Moldoveanu este de părere că scrisul „reprezintă treptele parcurse de evoluţia lui, prevestind viaţa unui om  din tinereţe şi până la înhumare”.

Referitor la argumentele sale despre semnificaţia scrisului geto-dac şi organizarea social-statală, I. Moldoveanu face trimitere la dreptul public şi subliniază: pentru existenţa unui Stat se cer trei condiţii, toate îndeplinite pe valea Mureşului încă de pe atunci, acum opt milenii  – un teritoriu determinat de cultura Turdaş-Tărtăria; o populaţie care era organizată administrativ; exista un basileu, un lider sau conducător,  care unea alte teritorii ale neamului, cu ritualuri proprii şi credinţă într-un zeu suprem şi care au conceput scrisul pictografic şi ideografic.

Că în Centrul Europei s-a descoperit scrisul stau mărturie şi alte tăbliţe, cu o scriere asemănătoare celei de la Turdaş şi Tărtăria, sunt descoperirile  de la Grădesniţa, în Bulgaria de astăzi,  şi la Vincea, în Serbia. Textul tuturor tăbliţelor rotunde  se citeşte de jos în sus, în sensul invers al mersului limbilor unui ceasornic, pentru primordialitatea scrisului românilor faţă de civilizaţiile sumeriene şi a celor din Creta fiind citat renumitul sumerolog  Boris Perlov care l-a publicat în scrierile sale, în acest sens cartea Secretele Terrei – Istoria începe în Carpaţi, de Paul Lazăr Tonciulescu şi Eugen Delcea, Editura Obiectiv, 2000, fiind un argument.

Cercetările făcute între anii 1966-1968 pe grindul  Grădiştea-Coslogeni au  dus la identificarea  unei aşezări de tip Hamangia, aparţinând neoliticului mijlociu, mileniul V î. Hr., denumită Cultura Coslogeni, materializate şi prin ceea ce a scris ing. Romeo Antonescu şi păstrat la Muzeul Arheologic din Călăraşi.

Din săpăturile efectuate pe 1200metri pătraţi s-au găsit 50 de complexe constând din locuinţe, suprafeţe rituale pe care erau depuse figurine  amorfe, apoi cuptoare, morminte etc. De remarcat este existenţa unor cuptoare metalurgice prin care se puteau atinge temperaturi înalte până la 1200 grade Celsius. Astfel, s-au găsit forme de turnare şi obiecte, scule din bronz şi mai  târziu din fier.

Referitor la dezvoltarea metalurgiei, reamintim ceea ce spunea academicianul Emil Condurachi care aprecia: “…Bogată în zăcăminte de metal preţios (aur şi argint) sau aramă – necesară pentru  fabricarea de aliaj cu cositorul, a bronzului – ţara noastră a constituit încă  din epoci foarte îndepărtate, un centru de prelucrare a unor piese  din aur, argint sau bronz, ce merită întreaga noastră atenţie, atât din punct de vedere tehnic cât şi artistic”.

Se făcea referire la descoperiri arheologice, despre care şi Valeriu D. Popovici sublinia: „Într-adevăr, cele două piese care pot fi înscrise într-o necesară şi aşteptată Istorie a tezaurelor din România sunt după toate datele de care dispunem idolii de aur de la  Moigrad (jud. Sălaj) – datând  încă din mileniul  IV î. Hr., în plină epocă neolitică, deci cu mult înaintea începutului epocii metalelor”.

Făurite într-o vreme când pe cuprinsul României înflorirea culturii ceramicii pictate, piesele din acest tezaur, în aparenţă simple ca decor, denotă o tradiţie de prelucrare şi cunoştinţe înaintate, precum şi interesante interferenţe cu arta  ceramică a vremii, este de părere Radu Stan Cărpianu, în Enigma insulei…, Bucureşti, 1990, p. 36.

Sfârşitul mileniului IV şi începutul celui de al trei-lea mileniu este momentul plecării arienilor din Carpaţi spre Mesopotamia şi India, revine cu precizările Valeriu D. Popovici-Ursu. O dovadă care atestă habitatul  primitiv al arienilor  ca fiind Cetatea Carpaţilor şi apoi plecarea lor spre alte ţinuturi, spune el, o constituie Cartea a şaptea din Manava-Dharma-Sastra, cu recomandările pe care „Dumnezeu unic, etern şi infinit” face regelui privitor la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească teritoriul  pe care şi-l va alege ca ţară pentru poporul său.

Nu susţinem  că Cetatea Carpatică ar fi fost aleasă ca leagăn primitiv  al populaţiilor arice la recomandarea zeităţii supreme, totuşi coincidenţa – cu cele cuprinse în Cartea a şaptea – este prea mare ca să nu fie semnalată, atrage atenţia şi Gabriel Gheorghe care insistă să ţinem seamă.

Aceste recomandări din Cărţile Sfinte sunt de o deosebită importanţă  pentru a atesta civilizaţia la care ajunseseră strămoşii noştri, încă înainte de roirea lor spre India. Faptul că aveau cunoştinţă de mijloacele de apărare ale comunităţii lor, nu numai cele naturale, ci şi prin construcţii şi şanţuri de apărare inundate cu apă, vine să confirme realizările pe care vi le-am prezentat mai înainte. De  remarcat era şi faptul că, încă de pe atunci, ei foloseau arcul ca mijloc de vânătoare şi apărare.

Ipoteza  că arienii au migrat din spaţiul carpato-dunărean-pontic  spre   Iran şi nordul Indiei este susţinută şi de alţi mulţi autori, Benfey, F. Spiegel, M. Muller, Clemence Royer, Chatterji, Nicolae Miulescu, V. Gordon Childe ş.a.

Motivul plecării strămoşilor noştri spre alte teritorii, susţine autorul  care ne vorbeşte despre adevărata obârşie a noastră, se explică nu prin dorinţa de cuceriri de spaţii geografice sau pentru jafuri, cum a stat în firea altor multe popoare, ci din motive vitale de hrană, datorate situaţiei din spaţiul carpatic după catastrofa întâmplată cu apariţia Mării Negre.

Datorită exploziei demografice de după eveniment, şi a faptului . că pe atunci, pădurile ocupau  cam 80% din suprafaţa teritorială şi terenurile agricole nu mai făceau faţă alimentaţiei oamenilor ca şi păşunile pentru animale, strămoşii noştri au roit în toate direcţiile pentru supravieţuire.

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5