Primit pentru publicare: 23 nov.2014.
Autor: Ion N.OPREA

Postat: 23 nov.2014.

Adevărata obârşie a poporului român

Un neamţ, J. Klaproth, despre populaţia geo-dacă-românească cu nume diverse în întreaga lume

Din lucrarea sa Popoarele de rasă blondă din Asia de mijloc, J. Klaproth dedică un capitol acestora, scriind: “…o fâşie lungă cuprinsă între Don şi Oceanul Pacific; ea este mărginită la sud de Caucaz, Marea Caspică, Djihhoum sau Oxus, Hindonkouch, Himalaya, China şi Muntele Alb, care desparte Coreea de Ţara Manachourienilor; la nord cuprinde ramificaţiile  meridionale ale prelungirii orientale a Uralilor, care traversează stepa kirkiză până la Irtiche, Munţii Micului Altai, cei ai Sayansk, care ajunge la Marea Ohotsk”.

În continuare, ne atenţionează autorul volumului Adevărul despre obârşia poporului român, în textele lui Klaproth vom întâlni denumirea indo-germanice în loc e indo-europene, dată acestor popoare care au roit din spaţiul Carpatic, şi se precizează de ce: în vremea antică a roirilor spre Orient, nu veţi întâlni la nici un cronicar menţionarea unui popor german în zona carpato-dunăreană ci numai geto-daci, strămoşii românilor, blonzi şi cu ochi albaştri, germanii fiind identificaţi doar în secolul I î. Hr., pe vremea lui Cezar  şi ei roind spre vest însă, tot din spaţiul Carpatic.

Într-adevăr, referindu-se la migrările popoarelor de rasă blondă spre apus, J. Klaproth plasează aceste popoare în rândul celor indo-germanice,, care, cu milenii în urmă, au migrat în Asia din spaţiul carpato-dunărean-pontic european, deosebit de important şi semnificativ fiind faptul că el îi întâlneşte şi analizează pe geto-dacii europeni ajunşi cu milenii în urmă în Asia sub diferite denumiri, dar nu pomeneşte niciodată că ei ar fi, cumva, măcar, o mlădiţă a tracilor, fapt socotit de A. Deac, un lucru foarte bun că nu pomeneşte nimic despre traci ca popor, nici că daco-geţii n-au fost o mlădiţă a tracilor.

Reţinând atitudinea, socotită total ştiinţifică, Valeriu Popovici promite că într-un capitol aparte va explica cum tracii, ca popor, n-au exista în antichitate, de fapt ei erau o populaţie geto-dacă-românească.

Şi, A Deac scrie: „În Asia, Klaproth vorbeşte mereu, în multe părţi ale întinsului continent asiatic, despre prezenţa ramurilor geto-dacice ce s-au desprins cu milenii în urmă din acel trunchi puternic, existent realmente în cursul mileniilor în spaţiul Carpatic. În  concepţia lui este foarte clar că geto-dacii, în anumite părţi, se mai numeau  şi sciţi, alani, massageţi, persani, arsacizi, yue-tchi…

…Aceste neamuri geto-dacice, cu timpul, în anumite regiuni orientale şi-au mai schimbat şi ele doar numele, dar populaţia a păstrat, în linii generale, bogăţia de civilizaţie materială şi spirituală şi de limbă moştenită de la strămoşii lor, pe care s-a croit şi cea  creată de ea însăşi pe parcursul secolelor şi datorită influenţelor primite prin legăturile neîntrerupte, multiple cu populaţiile cu care au venit în contact.

Primii locuitori al Asiei Centrale, cunoscuţi în istorie, din cartea lui Klaproth, erau de rasă indo-germană, adică aşa-zisa rasă indo-europeană, subliniază A. Deac care, referindu-se la strămoşii perşilor, constată şi scrie explicit: Parţii sunt un popor din tulpina indo-germanică care locuiau la sud-estul Mării Caspice şi care erau de aceeaşi rasă cu geţii, massageţii şi alte popoare confundate de antici sub denumirea vagă de Sciţi.

Monarhia Arsacidă, în vederile lui Klaproth, „era centrul unui vast sistem politic, care în Vest era în raport cu romanii, în timp ce spre Est era în contact cu imperiul chinez”. El scrie: Arsacizii, când ei au supus această parte de lume, veneau din europa şi făceau parte dintr-o puternică naţiune, dispersată de la malurile Dunării până în ţinuturile cele mai îndepărtate ale Asiei de Sud, aceste popoare erau DACII, nume naţional al Arsacizilor, pe care l-au dat tuturor supuşilor lor. Cu trei secole înaintea erei noastre, Ungaria (din Europa), şi Bactriana din asia purtau tot numele de DACIA şi această denumire, foarte uşor de recunoscut, dar adesea modificată în idiomurile care s-au succedat în Europa şi Asia, serveşte încă la desemnarea indo-germanilor şi a descendenţilor vechilor perşi.

Aşadar, continuă A. Deac, parţii, strămoşii perşilor şi apoi a iranienilor de astăzi, aveau originea lor îndepărtată fibră  din mlădiţele geto-dacilor, plecate din spaţiul carpato-dunărean-pontic şi care, după aprecierile lui Klaproth, şi-au denumit noile aşezări din centrul Asiei cu numele Dacia.

În susţinerile sale, A. Deac trimite şi la savantul francez M.J. Saint Martin care în lucrarea sa Istoria  Arsacizilor, în două volume, apărută în 1850, trage concluzia că “din spaţiul carpato-dunărean-pontic, adică din Dacia strămoşilor noştri,  în vremuri îndepărtate, au  plecat spre răsărit  masive grupuri de oameni, din trunchiul poporului geto-dac, având un nivel de cultură  materială şi spirituală înaintat, care ajunşi  în ţinuturi străine şi-au creat formaţiuni politice statale puternice, înfloritoare, cuprinzând uneori o  vastă arie geografică, state care purtau uneori chiar denumirea de Dacia şi care au dăinuit sute de ani”.

Originea parţilor şi a arsacizilor , spune  Saint Martin, iar A. Deac îl repetă,  trebuie căutată la sciţi, care  nu sunt decât o altă denumire a geţilor. Dar cărui neam din această numeroasă populaţie aparţineau ei? Ţinuturile situate la nord-estul Persiei şi la Pontul Euxin (Marea Neagră, nota autorului) până la Dunăre şi cu Munţii Traciei (Balcanii), au fost, dintr-o epocă foarte îndepărtată, locul de baştină al popoarelor scitice; de aici, la diferite epoci, ele s-au răspândit în toată Europa şi mai departe încă; de aici au pătruns în Asia occidentală, Egipt, India şi au ajuns până în China. Toţi autorii antici sau moderni, greci, latini, arabi, persani, chinezi şi alţii ne conduc  să  admitem acest fapt.

„În ţinuturile cele mai îndepărtate ale Asiei, neamurile geto-dacice de la Dunăre şi-au menţinut multă vreme numele de geţi, de daci sau luându-şi  numele neamului după acela al conducătorilor lor, întemeind acolo puternice regate, unele dintre acestea purtând chiar numele de Dacia”, scrie şi Klaproth în lucrarea la care ne-am raportat, p. 355-356. În  acest sens şi exemplificând: Astfel, sub dinastia Arsacizilor şi din marea familie a Cusanilor al căror nume era acela de daci, s-a constituit  un imperiu puternic şi  înfloritor în teritoriile Asiei Centrale şi de Sud,  tocmai în perioada  ascensiunii Imperiului roman. Un asemenea  imperiu al  arsaciilor cuprindea Persia, Armenia, Bactriana (numită şi Dacia), Massageţia, ţinuturile din jurul Caucazului şi din nordul Mării Negre şi care a dăinuit 500 de ani”.

Tot Klaproth, în lucrarea intitulată Asia Poliglotă, scrie că „în Asia, la nord de Transokania, se vede ţara massageţilor sau a geţilor îndepărtaţi, care erau de aceeaşi rasă cu parţii, alanii şi geţii din Europa. Era tot un popor indo-german”.   Scriind şi subliniind cele de mai sus, ba şi întorcându-se la ce mai  spusese anterior – am subliniat mai înainte textul în care autorul afirmă clar apartenenţa massageţilor, a parţilor, a alanilor la marea familie a geţilor – profesorul român, A Deac, se întreabă, pentru noi cititorii, “atunci, când s-a demonstrat mai înainte că din spaţiul  carpato-dunărean au roit spre răsărit strămoşii noştri, geto-daci, de ce în enciclopedii şi dicţionare româneşti se scrie că sciţii, parţii, alanii, massageţii, sarmaţii etc. sunt de sorginte iraniană?„, iar autorul, Valeriu D. Popovici-Ursu adaugă explicit la bibliografia volumului  drept mai deplină clarificare, retrimiţându-ne nu numai la J. Klaporth, cu a sa Asia poliglotă: „De reţinut că singurul Atlas geografic românesc depistat care  menţionează pe o hartă ţara messageţilor în partea superioară a Asiei, este cel din anul 1926, intitulat Atlas pentru Istoria popoarelor vechi, de Vasile T. Dumitrescu, completat de Andrei Niţulescu, publicat la Editura „Cartea Românească”, Bucureşti”.

Se şi reaminteşte că tot  neamţul Klaporth afirmă câ în timpul lui Cyrus, suveranul persan, mort în 529 î. Hr., messageţii „locuiau la est şi la vest de Marea Caspică” şi că „Cyrus a întreprins două campanii împotriva lor, una la est şi una la vest”. Şi documentează profesorul Popovici: în prima campanie Cyrus a câştigat bătălia luându-l ca ostetec pe Spargapise, fiul reginei massageţilor Tomiris, iar în a doua campanie, după o mare bătălie pierdută, Cyrus îşi pierde viaţa pe malurile fluviului Araxes. Citându-l pe Herodot, este reamintit avertismentul pe care însăşi regina Tomiris i l-a adresat lui Cyrus asupra soartei ce-l aştepta, a celei care este şi întemeietoarea Tomis-ului, Canstanţa de azi, nu de grecii din Milet, cum scriu unii (F.G. Bergmann, Les Scythes…,1860,  p. 51).

Despre cei care au fost strămoşii noştri, Klaporth are şi alte argumente. Referindu-se la Ammianus Marcelinius, el scria că „Alanii erau acelaşi popor care în vechime era cunoscut sub numele de massageţi” şi remarca cum „împăratul Julian, într-un discurs adresat trupelor sale afirma „Pompei a luptat cu albanii şi cu massageţii, pe care îi numim în prezent alani” şi pe care îi caracteriza că ‚sunt aproape toţi frumoşi, de statură înaltă, cu părul blond, ochii lor deşi înspăimântători, au totuşi blândeţea” lor. Identificând pe alani cu albanii din sudul Munţilor Caucaz, Klaporth susţinea că populaţia respectivă ar fi dat şi numele munţilor Alvi – Alpi, p. 180.

Despre roirile strămoşilor noştri din spaţiul Carpatic nu numai spre est, ci spre occident este citat Clemence Royer care scrie că „celţii, germanii,  chiar latinii provin din orientul Europei, eu o admit, eu o cred. Din  contră, toate legendele, toate tradiţiile arienilor istorici din Asia îi fac să vină din occident”, adică din Europa. „De  o parte  cât şi de cealaltă ne conduce a căuta leagănul lor comun către Dunărea de jos, în acea Tracie pelasgică, a căror limbă n-o cunoaştem”.

Aceleaşi sublinieri le face un alt istoric, Virchow, care, într-un articol, Popoarele primitive ale Europei, tradus din franceză şi publicat în Revista Ştiinţifică din 4 iulie 1874, scrie „Celţii care au populat actuala Franţă au venit de la Marea Neagră, suind în susul Dunării”, secvenţă relevată şi de G Gheorghe (Getica), este completată şi  de Jean Laumonier care, în cartea sa La nationalite francaise, vol. II, afirmă: „Ceea ce este fără nici o îndoială este originea orientală a celţilor’ (p. 180) şi mai direct – „Românul sau Dacul modern este adevăratul Celt al Europei orientale” (p.188).

Celţii bruni, cărora etnografia le arată provenienţa din Dacia până în Armorique (Bretania) şi Irlanda, Galii blonzi!… toate aceste popoare  care vorbesc dialecte indo-europene, au păşit din  Orient spre Occident – în aşa măsură încât ei au fost împinşi până la Rin şi Atlantic, de Germani şi de Slavi, scrie Andre Lefevre într-o altă lucrare – Les races et les langues.

Aceleaşi susţineri le are Gustave Fougeres şi colegii în Primele civilizaţii (Paris, 1926) – „Chiar mai mult decât Grecii, Latinii nu-şi cunosc originea pentru că viaţa lor istorică n-a început decât în secolul al VIII-lea (î. Hr.) şi că tradiţiile lor troiene le-au fost sugerate de către Etrusci şi Grecii din Cumes. Însă ei n-au putut nici învăţa nici crea limba lor în India. Ceea ce denotă că ei au venit cu limba lor din locul unde au roit, adică din spaţiul carpato-dunărean. Atât ca poziţie geografică, cât şi din punct de vedere al contribuţiei ei la popularea Europei, în neolitic, la cultura şi  civilizaţia Europei, România se găseşte cu nouă milenii în centrul Europei. România a fost întotdeauna în „Centrul lumii” şi, cu toată evidenţa, în centrul Europei, în zona ai cărei locuitori figurează ca strămoşi în analele civilizaţiei, grupare care a jucat rolul de fondatoare a umanităţii istorice”.

Susţineri faţă de care, în Getica (p.117 ş. u.), G. Gheorghe concluzionează: Celţii, plecaţi de la Dunărea de jos, din spaţiul Carpatic,au dus cu ei obiceiurile, limba şi cultul religios.