Primit pentru publicare: 18 oct.2014.
Autor: Ion N. Oprea

Postat de Ion Vasile: 19 oct.2014

Adevărata obârşie a poporului român

Alte descoperiri arheologice din neolitic care atestă creaţia strămoşilor românilor

În anul  1974, pe teritoriul Poloniei de azi s-a descoperit  aşa-numitul vas de la Bronacice, datat din anul 3.400 î. Hr. având incizate căruţe cu patru roţi între care se interpun linii cu aspect de copaci sau altele imitând apa, „vas care, spune  Valeriu D. Popovici-Ursu în volumul Adevărata obârşie a poporului român, p. 47, precede cu 200 de ani un desen  asemănător găsit în Sumer-Irak-ul de astăzi”.

„Vasul aparţine culturii ceramicii lineare şi este prima  dovadă a roţii în lume, creaţie a strămoşilor românilor”, explică cercetătorul.

În Ungaria de azi, spune dr. Napoleon Săvescu în Noi nu suntem urmaşii Romei, Ediţie revăzută şi adăugită, Ed. Axa, Botoşani, România, 2002, Începuturi, p. 17-18,  a fost descoperit primul căruţ făcut din lut ars, datat 2.700 –  2.400 î. Hr., iar marginile sale înalte atestă că strămoşii noştri îl foloseau la transportul produselor agricole.

Augustin Deac în Neoliticul românesc, autentică vatră a culturii şi civilizaţiei  europene, p.59, îl citează pe dr. Vasile Boroneant care, într-un studiu  publicat în anul 1989 referă că în comuna Hotărăni judeţul Olt printre alte descoperiri este şi o  statuetă care înfăţişează o femeie, îmbrăcată cu cojocel-bundiţă cu fustă şi cu catrinţă-fotă, toate împodobite cu motive geometrice, sunt practic identice cu cele pe care le poartă şi astăzi ţărăncile noastre, încă o probă a continuităţii strămoşeşti.

Este vorba de Cultura Vădastra, spune profesorul, iar „importanţa descoperirii este o replică dată tuturor celor care au contribuit la întocmirea dicţionarelor româneşti, sub egida Academiei Române care atribuie cuvântului fotă ca venind din limba turcă iar a cuvântului catrinţă din limba maghiară”.

„Din preistoria Daciei şi a vechilor civilizaţii”, semnată N. Portocală, apărută la Institutul de Arte Grafice „Bucovina: în 1932 este tratat în Capitolul II despre „Europa Centrală vatra tracică a civilizaţiei europene”, subliniindu-se, „Dacia mama aramei, bronzului şi fierului”, „Dacia prima metropolă geografică”, „Dacizarea Romei”, „Trecutul neamului nu este monopolul nimânui”, făcându-se dovada că fibula, spirala, cuiul, teracota, steagul dacic, tezaurizarea sau inventarele sunt operă de origine dacică străbună. Se arată că nu numai roata, plugul, căruţa cu două, trei şi patru roţi au apărut în Dacia pentru prima dată în lume, dar primul mesaj scris din istoria omenirii a fost identificat tot în România, la Tărtăria, că primii fermieri din Europa tot pe meleagurile noastre lucrau, când Anglia abia se separa de continent, devenind insulă

În  acest sens este citat şi ceea ce scrie cercetătorul Ernest Bârna în cartea Civilizaţia română sătească, Bucureşti, 1941, p. 20-21: “Prin însuşirile sale  de căpetenie, această civilizaţie a satelor noastre este străveche şi originală, plămădită odată  cu neamul acesta şi deplin realizată şi care s-a iradiat de pe meleagurile dacice de la noi în centrul şi sudul Europei, de la Nistru, şi peste acest fluviu până în Adriatica şi din Carpaţii Nordici şi până la câmpia Tessaliei”. În completare, profesorul Deac, întărind spusele cercetătorului Bârna, exprimă direct propria credinţă: „statueta descoperită – la Hotărăni – vine să ateste în plus prezenţa noastră, a românilor pe plaiurile olteneşti şi a portului ţărănesc de acum cinci milenii”.

Pornind de la poetul liric Pindar (518-438 î.Hr.), în lucrarea sa Lathinia şi Herodot în Istorii (cartea IV, cap. 52), se face vorbire despre păstorii daco-români care au făcut un du-te vino de la poalele Carpaţilor până în Crimea, ajungând  şi mai departe, pe coasta anatoliană a Mării Egee, pentru a asigura hrana turmelor de oi pe timpul iernii, pentru a cunoaşte traseele şi-au construit din timp indicatoare de orientare. Este vorba de acele numite troienele, nişte coloane pătrate din piatră, înalte de cca.  30 de metri de-a lungul coastei nordice a Mării Negre, deprinzând, prin aceasta, arta construcţiilor. De aceea, începutul celui de al treilea mileniu î.Hr. pentru păstorii daco-români, socotiţi nişte luptători şi constructori de fortăreţe-cetăţi, ei sunt socotiţi şi ca cei care au fondat până şi cetatea Troia.

„Troia era cetate tracică, vestul Bulgariei păstrează vestigii daco-romane, civilizaţia egipteană însăşi este creaţia geţilor, limba română este unica în Europa fără dialecte”, de aici şi „unitatea ei identică pe întreg teritoriul, fără nici un dialect particular”, scrie N. Portocală în capitolul IX al cărţii mai sus citate.

P.L. Tonciulescu în Dacii la Troia şi la…Ierusalim, Luca Manta în Priorităţi geografico-astronomice în Dacia, publicat în Renaşterea Daciei nr. 2, noiembrie 1992, dar şi Diana Bugajewski Turculeţ în Taina românilor, Editura Festiv Press, 2003, p. 78 din cap. VIII, despre Fundarea Romei, ultima scrie: “În urma săpăturilor arheologice actuale, întreprinse de un colectiv internaţional sub conducerea prof. M. Kofmann (Universiatea din Tubingen), s-a ajuns la concluzia: oligarhii troieni din timpul Iliadei ne erau nici greci, nici latini, ci luvieni, populaţie (aşa zisă n.a.) indo-europeană înrudită cu hitiţii ce ocupau întreaga coastă mediterană a Asiei Mici”, ca Horia C. Matei în Enc. Ant. să conchidă: „hitiţii, strămoşi ai românilor, plecaţi din plaiurile noastre în mileniile III-II î. Hr’.

Însuşi Nicolae Densuşianu în Dacia preistorică scrie: „Dacia, această ţară miraculoasă, dotată de la natură cu toate bunătăţile climei şi ale solului, a format pe drumul cel mare, dintre Asia şi Europa, primul pământ binecuvântat pentru descălecare şi  dezvoltarea vieţii morale şi industriale, a naţiunilor migratoare.

Dacia acestor timpuri întunecate apare ca o primă metropolă geografică ce a fost destinată, prin poziţia sa particulară, prin afluenţa populaţiei şi prin densitatea avuţiilor sale, a-şi extinde în epoca preistorică influenţa sa etnică şi culturală, de o pare spre sud, în peninsula Balcanică şi până dincolo de Marea Egee; de altă parte spre apus, pe calea cea mare şi lungă de comunicaţie pe Dunăre”.

1. Gheorghe în articolul „România ţărănească –indo-europeană comună” (Dacica), după ce citează din cartea profesorului american P. Mackendick cuvintele despre Complexul Sarmizegetusa Regia numindu-l „Sanctuarul şi cetatea de pe  platoul înalt al Sarmizegetusei… constituie punctul cel mai spectaculos din România şi sunt într-adevăr unice în Europa”, combate afirmaţiile unor istorici ai noştri care susţin că aceste edificii au fost făcute sub Burebista în ultimii 11 ani de domnie, când ele sunt mult mai vechi, înainte de începutul mileniului IV î.. Hr.  Un argument fiind şi faptul că la terasa a IX-a a Complexului s-a găsit o mare cantitate de cereale, datate la anul 3000 î.Hr. Din preistoria României este şi Craniul aparţinând unei femei pe care a existat cea mai mare  intervenţie chirurgicală din Europa, după cum a apreciat cercetătoarea Kathleen Mc Sweeney de la Universitatea din Edinburgh, Marea Britanie.

O descoperire a unui craniu  a unei femei de 35-40 de ani care a suportat acum circa 4700 de ani o operaţie complicată şi a supravieţuit aparţine arheologului Horia Ciugudean în comuna Livezile. Alba Iulia. În legătură cu aceasta, în Dacia Magazn nr. 50 din martie 2008, într-un articol Interviuri care fac istoria, prof. Mihaela Cândea reţine de la o echipă de arheologi scoţieni că în anul 2001 a fost încheiat un protocol de colaborare cu scoţienii de la universitatea din Edinburgh, prof. Clive Bonzal şi Kathleen Mc Sweeney care timp de câţiva ani au studiat scheletele umane descoperite în decursul săpăturilor din Valea Ampoiului şi zona Livezile, deci şi a craniului operat. Ei au confirmat că operaţia a reuşit şi pacienta a mai trăit. Este precizat că scheletele au fost analizate la Edinburgh şi expertizate ca făcând parte din populaţia locală, desprinsă din civilizaţia de tip Coţofeni, care a existat în regiunea respectivă. Tot  experţii scoţieni au făcut remarca faptului că cel care a realizat operaţia în cauză era un chirurg performant în Europa la vremea aceea.

Alte descoperiri sunt ciate în cartea Adevărul despre obârşia poporului român de Valeriu D. Popovici-Ursu inscripţia de pe un vas de la Radoveni, judeţul Ilfov, pe care a fost incizat  anul 11.403 de la un aşa-zis potop, vasul purtând anul 154 î. Hr., ceea ce înseamnă că evenimentul  a avut loc în anul 11.557 (vezi şi A. Deac, opera citată, dar şi revista Flacăra nr, 2 din 8 ianuarie 1983) . Acelaşi  an al potopului, 11557, rezultă şi din Calendarul lunar-solar consemnat pe un vas datat din mileniul  II î. Hr., expus la Muzeul Porţilor de Fier. În legătură cu acest vas, cercetătoarea Viorica Mihai consemnează că vasul ar fi fost executat la 10.099 de la aşa-zisul potop, ceea ce duce tot la anul 11557, data potopului.

Datarea aceasta  corespunde şi anului 12.500 î.Hr.,  care înseamnă rezultatul cercetărilor oceanografilor americani  William  Ryan şi  Walter Pitman. Pentru europeni, anul marelui potop înseamnă şi momentul creării Mării Mediterane, cum s-a mai menţionat.

Reamintim şi ceea ce în februarie 2007 scria revista Dacia Magazin în numărul 41, în toamna anului 2000 şi primăvara anului 2001, doi localnici din Grădiştea de munte, împreună cu alţi căutători de comori, veniţi de la oraş, găsesc 15 brăţări de aur în formă de spirală, care se stabileşte a fi fost dacice. Despre primele 10 se spune că ei le-au descoperit la câteva sute de metri de incinta  Sacră a Sarmizegetusei în locul numit Căprăreaţa. Că „erau depozitate într-o nişă  făcută din lespezi de piatră îmbinate două câte două, trei perechi sus şi două jos, despărţite între ele  de o lespede”. „Aceste brăţări, scrie revista, sunt atribuite marilor preoţi care slujeau la Sarmizegetusa şi care deţineau secretul spiritualităţii dacice”.

Despre ele, profesorul Popovici spune că încă dinaintea anilor 1970  un alt profesor, regretatul cercetător al lumii dacice Florin Medeleţ a studiat în amănunţime alte 25 brăţări dacice de argint descoperite în arealul dacic din Transilvania, asemănarea lor cu cele de aur fiind izbitoare. Se crede că au fost în aceleaşi ateliere realizate.

În afară de brăţările de argint s-au mai găsit mai înainte şi numeroase monede de aur – aurei romani, starteri balcanici, sau kosoni cu monograma gen Târsa Luncani, scrie cercetătorul Valeriu D. Popovici, p.51 – care aveau peste , 23,8 carate la aurei şi peste 23 carate la starteri şi cosoni. Compoziţia brăţărilor este în  jur de 22 carate, profesorul stabilindu-le provenienţa ca fiind din epoca lui Burebista, nu confecţionaţi în epoca romană nici din topirea de monede,  cum s-au pronunţat alţi specialişti.  Concluzia  are ca suport proba vechilor bârne din lemn găsite ca întărituri la Roşia Montană, tratate cu C14, cu o vechime din secolul I î. Hr.

Analizele de laborator, afirmă autorul, au fost făcute la Institutul naţional de fizică şi inginerie „Horia Hulubei”, cercetătorii ajungând la concluzia că „brăţările au fost confecţionate din aur aluvionar şi din aur de filon, din zona de la Sud-Est de Brad. Compoziţia lor este diferită de la una la alta, însă este omogenă pentru fiecare în parte, variind între 19 şi 22 carate”.