Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Poşta redacţiei din 11/07/2014

lumina lina_0002 [compress]

 

În data de 11/07/2014, la poşta redacţiei, a sosit revista ,,Lumină Lină” – revistă de spiritualitate şi cultură românească, anul XIX, nr. 3, iulie-septembrie 2014, apărută la New York – director: Theodor Damian.

 

Provocarea demonilor (Predică la Duminica a V-a după Rusalii)
Autor: Pr. Prof. univ. Dr. Theodor Damian
-Articol care deschide revista ,,Lumină Lină” anul XIX, nr. 3-

Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale,
nu se aprinde de mânie, nu ţine la socoteală răul,
nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
Pe toate le suferă, pe toate le crede,
pe toate le nădăjduieşte, pe toate le rabdă.
Dragostea nu cade niciodată.
(I Corinteni 13, 5-8)

În viaţa de fiecare zi suntem, vrând nevrând, în relaţii de iubire cu cei din jurul nostru, la diferite niveluri. Şi atunci când iubim pe cineva suntem cu foarte multă grijă cum ne purtăm, ca nu cumva acea persoană să ne întoarcă spatele. Este cumva aproape paradoxal, ciudat lucrul acesta, că noi suntem cei ce iubim, şi nouă ne pasă dacă cei pe care-i iubim ne întorc spatele sau nu. Deci stăm cu frică iubind, ca nu cumva să supărăm pe cei pe care îi iubim, ca nu cumva să ne abandoneze. Care ar fi însă calea pe care am aştepta-o noi şi pe care, într-un fel sau altul, am considera-o naturală? Ar fi aceasta: dacă noi iubim pe cei din jurul nostru, pentru că îi iubim, ar trebui ca ei să fie cu grijă faţă de noi ca nu cumva să ne supere în vreun fel oarecare şi să ne micşorăm iubirea faţă de ei, şi să nu mai beneficieze de acest mare dar al dragostei pe care noi li-l oferim. Ori, lucrurile stau tocmai invers, adică, aşa cum am menţionat, noi suntem cei care iubind ne temem ca ei să nu ne abandoneze, să nu ne întoarcă spatele şi facem tot posibilul, în măsura iubirii, pentru a fi foarte atenţi cum ne purtăm cu ei.

Primul caz reflectă relaţia noastră cu Dumnezeu. Noi suntem cei care îl iubim pe Dumnezeu, cel puţin aşa pretindem, sau pentru a fi mai indulgenţi şi mai pozitivi cu noi înşine, suntem cei care dorim să Il iubim pe Dumnezeu. Poate mai şchiopătăm, poate că uneori nu mai ştim, poate că alteori ne încurcăm, dar totuşi, important este că vrem să îl iubim; în ce măsură reuşim, asta este o altă problemă. Îl iubim pe Dumnezeu însă cu frică şi cu cutremur, şi asta pentru că nu ştim dacă iubirea noastră este adecvată, aşa cum o aşteaptă El de la noi, ne temem ca nu cumva, mâniindu-L prin neadecvarea iubirii noastre, să nu îşi întoarcă spatele la noi şi să ne abandoneze. Pentru că dacă ne este greu să fim abandonaţi de cineva în relaţiile noastre inter-umane atunci cu atât mai grav şi greu ne este să fim abandonaţi de Dumnezeu.

Şi cu cât mai mare este iubirea, cu atât mai mare este şi frica de abandon.

Sunt multe lucruri pe care le-am putea dezvolta ca tematică de meditaţie liturgică astăzi, pentru că această pericopă este deosebit de bogată în învăţături duhovniceşti. Am putea să vorbim de pildă despre crearea lumii văzute şi a celei nevăzute, am putea vorbi despre căderea îngerilor, despre felul cum, în general, Dumnezeu se milostiveşte spre lumea creată, cum este prezent în creaţia Sa. Însă, pentru că dialogul dintre Iisus şi demoni este atât de interesant, propun să ne oprim asupra lui în meditaţia de faţă.

Ideea despre iubire şi abandon apare în contextul Sf. Evanghelii care s-a citit astăzi. Ni se relatează acolo că Mântuitorul trecea din sat în sat şi la un moment dat a întâlnit doi oameni cuprinşi de demoni şi aceştia au ieşit în calea Lui şi au început să strige. Interesant în această relatare este deci dialogul dintre Mântuitorul Hristos şi cei doi demonizaţi. Mai precis, dialogul dintre demonii care erau în acei doi oameni şi Mântuitorul Hristos.

În primul rând observăm că demonii L-au întâmpinat pe Domnul cu aceste cuvinte: „Ce este nouă şi Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu?” Iată o întrebare nelalocul ei, am putea zice. Cum îndrăznesc demonii să spună: ce este între tine şi noi, sau ce cauţi Tu aici, sau ce vrei de la noi? Cum poate îndrăzni cineva să vină în faţa Mântuitorului Hristos cu o asemenea întrebare, cu atât mai mult cu cât demonii ştiau cine este Iisus Hristos pentru că ei înşişi îl numesc Fiul lui Dumnezeu. Deci cu toate că îl mărturisesc public, căci Mântuitorul era cu apostolii în jurul Său, nu se sfiesc să îi ceară socoteală întrebându-L ce caută acolo, ce are cu ei, mai precis ce are comun cu ei.

Cuvintele acestea sunt pline de semnificaţie teologică. În plan inter-uman vorbind, când zicem cuiva: ce ai cu mine, sau ce este între mine şi tine, este un lucru foarte grav, pentru că noi avem de a face unii cu ceilalţi, pentru că este ceva comun între noi şi ceilalţi. Întrebarea: ce ai cu mine, pare banală, dar de fapt este foarte gravă, pentru că toate ne sunt în comun, toate ne leagă. Nimic nu este care să nu ne lege, chiar şi lucrurile prin care noi ne manifestăm identitatea noastră, particularităţile persoanei noastre; suntem deosebiţi unii de ceilalţi prin darurile date nouă de Dumnezeu. Unul este posesor al unui talant, altul este posesor al altui talant, şi dacă prin aceasta ne dobândim identitatea şi particularitatea, totuşi, prin acestea ne şi legăm unii de ceilalţi, întrucât, prin aceste daruri suntem meniţi să slujim unii celorlalţi. Deci nu este niciodată justificat să ne separăm de cei de lângă noi, cerându-le socoteală cu cuvintele acestea, aparent banale: ce ai cu mine, ce este între mine şi tine, ce ne leagă unul de celălalt? Dacă în relaţiile inter-umane nu se poate concepe aşa ceva, cu atât mai puţin în relaţia noastră cu Dumnezeu. Putem noi vreodată să îi spunem lui Dumnezeu: ce este comun între mine şi Tine? Cineva ar putea zice: putem – căci într-adevăr ce poate fi comun între mine şi Dumnezeu? Putem fi noi la fel ca Dumnezeu? Este Dumnezeu la fel ca noi? îndrăznim să spunem că Dumnezeu este un simplu om? El este aşa de departe, aşa de mare, aşa de Sfânt, atotputernic, nemuritor, etc, iar noi suntem atât de mici şi de păcătoşi, vulnerabili, dependenţi şi muritori. Totuşi, pe de altă parte, în acelaşi timp, ştim că suntem sfinţi, cum îi numeşte Sf. Ap. Pavel pe creştini, că suntem făcuţi după chipul lui Dumnezeu, că suntem „chipul slavei Sale celei negrăite, deşi purtăm rănile păcatului” cum frumos zicem într-o rugăciune la slujba înmormântării, că ne leagă dragostea desăvârşită a lui Dumnezeu pentru noi şi a noastră pentru El. Deci noi, pe de o parte putem să îi spunem lui Dumnezeu – ce este între mine şi Tine – dar pe de altă parte nu putem să îi spunem. Dar demonii?

Au ei vreo justificare să spună Mântuitorului Hristos, lui Dumnezeu – ce ai comun cu noi? Aparent au o justificare, dacă ţinem cont de faptul că la început ei au fost fiinţe luminoase, care au stat în apropierea lui Dumnezeu şi care au căzut din poziţia aceasta privilegiată din mândrie. Când Lucifer şi îngerii săi s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu au fost aruncaţi de la faţa Sa. Deci îngerii răi, adică demonii, trăiesc în permanenţă tragedia abandonului din partea lui Dumnezeu. între ei şi Dumnezeu într-adevăr nu mai este nimic comun, de aceea îl întâmpină pe Mântuitorul cu întrebarea: ce este între noi şi Tine?

Dar ei mai pun o întrebare: Pentru ce ai venit aici înainte de vreme? Oare ce vor să spună cu aceste cuvinte? Noi ştim de la Sf. Ap. Pavel din Epistola către Galateni (4,4) că Mântuitorul a venit în lume la plinirea vremii, adică atunci când a socotit Dumnezeu că este momentul potrivit pentru întrupare. Ştiau demonii mai bine decât Dumnezeu când trebuia să vină Mântuitorul în lume să se întrupeze? Cum să îi spună ei că a venit înainte de vreme? Ei au fost cei care au rânduit din eternitate întruparea Fiului lui Dumnezeu sau Dumnezeu a fost Cel care ştia când va rândui întruparea Fiului Său? Iată o întrebare deasemenea de nelalocul ei. Sfinţii Părinţi, încercând să interpreteze cuvintele acestea din Sfânta Scriptură spun că demonii se refereau la două lucruri. în primul rând se refereau la venirea Mântuitorului Hristos în lume, după cum credeau ei, demonii. Ei aşteptau ca Mântuitorul să vină la sfârşitul veacurilor, atunci când va fi sfârşitul lumii, nu înainte. Pentru că Mântuitorul venind înainte de sfârşitul lumii, a dat lumii o şansă să cunoască adevărul, să meargă pe calea adevărului şi să iasă din ispitele şi din căile diavolului. Ei voiau ca Dumnezeu să îi lase pe oameni în neştire, în confuzie, să stea ezitând între calea cea dreaptă şi calea cea strâmbă, pentru ca la sfârşit, oamenii corupţi de tot fiind, Mântuitorul să vină doar ca judecător şi să trimită la dreapta pe cei ce au făcut voia Tatălui şi la stânga pe ceilalţi, eventual pe cei mai mulţi sau pe cât mai mulţi. în acest sens, Mântuitorul, din punctul lor de vedere, venise înainte de vreme.

Dar mai este un răspuns la această întrebare dat de Sfinţii Părinţi şi care se referă la oamenii necăjiţi în care demonii intraseră şi pe care îi chinuiau cumplit. Ei au intrat în cei doi oameni şi îi ţineau prin morminte şi prin locuri pustii şi îi torturau şi Mântuitorul venise când încă demonii nu terminaseră de torturat până la capăt. Deci Mântuitorul venise înainte de vreme şi i-a salvat, aşa cum salvase pe mulţi alţii, pe şchiopi, pe paralitici, pe alţi bolnavi înainte de momentul lor final.

Demonii se adresează Mântuitorului cu încă o întrebare, deasemenea deosebit de interesantă: „ai venit aici ca să ne chinuieşti?” Ce va fi însemnând cuvântul acesta? Oare demonii suferă? Ei care provoacă atâta suferinţă, ei care se bucură de acţiunile diabolice pe care le întreţin în lumea văzută a noastră, pot ei să sufere? Adică acela care se bucură de suferinţa altuia, poate el, la rândul lui să sufere? Oare demonii, fiinţe netrupeşti, izvor al oricărui rău care este în lume, pot şi ei să sufere, să aibă dureri, să simtă durerea despărţirii totale de Dumnezeu? Sfânta Scriptură ne dă un răspuns pozitiv, că într-adevăr şi demonii, oricât ni s-ar părea nouă de neobişnuit, şi ei suferă. Şi suferă pentru mai multe lucruri. în primul rând pentru durerea despărţirii eterne de Dumnezeu, a abandonului lor de către Dumnezeu. Sfântul Iacov, ruda Domnului, ne spune că şi „demonii cred şi se cutremură” (Iacov 2, 19). Deci se cutremură, se înfricoşează. Cel ce se teme, acela suferă. Pentru că frica aduce suferinţa. Când te temi de cineva, te temi să nu îţi facă un rău, te temi pentru că eşti vulnerabil, eşti mai slab decât celălalt, iar slăbiciunea implică suferinţă şi aduce cu sine suferinţa. Şi în ultimă instanţă, ne gândim şi la faptul că alungarea lor, ca îngeri, din rai, a fost nu spre fericire, ci o pedeapsă. Deci dacă este pedeapsă, este suferinţă. Dacă iadul nu ar fi pedeapsă (chiar şi pentru demoni), atunci ne-ar mai înfricoşa pe noi ideea de iad, ideea de a sălăşlui pururea despărţiţi de Dumnezeu în cazul în care nu ne mântuim?

Deci noi îl iubim pe Dumnezeu cu frica, cu grija că poate nu suntem la înălţimea aşteptării Sale, cu frica de a nu cădea din dragostea Lui, de a nu ne găsi abandonaţi, în cumplită suferinţă eternă, aşa cum e cazul demonilor. Frica menţionată aici, în cazul nostru, nu este o stare paralizantă, ci mai mult o necesară grijă cu privire la mersul nostru drept pe calea lui Dumnezeu. Progresul nostru pe această cale este ajutat, întărit de credinţa noastră statornică, de dragostea fierbinte către Dumnezeu, şi de nădejdea în harul Său călăuzitor şi mila Sa faţă de noi. Deci singura chezăşie ne rămâne tot dragostea, de semeni şi de Dumnezeu, dragostea care niciodată nu moare, aşa cum frumos ne încredinţează Sf. Ap. Pavel: „Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, dragostea nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu ţine la socoteală răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Pe toate le suferă, pe toate le crede, pe toate le nădăjduieşte, pe toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată” (I Corinteni 13, 5-8).



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5