•           Mai toate studiile de psihologie recente susțin necesitatea de a trăi în prezent, fără nicio conexiune cu trecutul. Ce-a fost a fost, a murit, s-a șters, viața e aici și acum. Perfect! Viața e aici și acum, secvențele temporale fulminante ori catastrofale ale vieții noastre sunt o realitate de care trebuie să ne scuturăm… Cât adevăr e într-o atare aserțiune? A trăi în prezent înseamnă, în ultimă instanță, a ucide ori a ignora memoria? Mă îndoiesc! Cred mai curând că raportarea la prezent prin prisma istoriei pe care-ai parcurs-o în regim propriu, asumat, te ajută să-ți evaluezi și să-ți accepți etapele deja parcurse, înțelegându-ți viața fără cosmetizări și istericale inutile, asigurându-ți șansa de a măsura mai bine deciziile care se impun. Poți astfel să-ți cântărești defectele, calitățile, volumul energetic, capacitatea de a trudi întru ascensiune socială, disponibilitatea spre fair-play, inedit, aventură, frivolitate, vicii etc. Reperele personale pulsează viu – suferind transformări similare oarecum cu ale corpului fizic, în drumul lui de creștere, împlinire, stagnare și regresie –, fiind cristalizate, alterate, diluate și, uneori, deposedate de consistență. La fel e cu istoria unei firme, a unei organizații ori companii. Îi cunoști traseul și evoluția pentru a identifica posibilele elemente perturbatoare și calea de a le contracara. Cu ani în urmă, de pildă, în ruralul german, am pășit într-o fermă de familie. Genul acela integrat, cu locuința situată în centrul de lucru, care presupunea creșterea animalelor, abatorizarea, prelucrarea cărnii și vânzarea produselor în măcelăria de sub balconul unde se-ntindeau la soare nepoțeii. Deasupra magazinului trona imperial anul 1793, apoi o înșiruire de nume, care nu-mi spuneau nimic.                            
•         –  1793, ce reprezintă? o întreb nedumerit pe Ecaterina Ulm, cea care mă introdusese în povestea germană.
•         –  E anul înființării fermei, cei enumerați mai jos sunt liderii familiei, care au condus afacerea în perioada menționată. Probabil la început produceau doar pentru consumul propriu, apoi în împrejurimi au vândut surplusul doritorilor. 
•        –  Istoria i-a ținut captivi cu fire nevăzute.  
•        –  Da, însă așa-zisa captivitate înseamnă asumarea activă a unui anume tip de viață.
•        –  Și, într-un fel, stropul de libertate, care le-a asigurat în timp prosperitatea.
•        –  Permanent însă și-au măsurat roadele muncii și-au continuat acest mod de viață pentru că erau mulțumiți continuând tradiția.
•        –  Are memorie tradiția?
•       –  Desigur, dacă avem un pic de deschidere, constatăm că au memorie și obiectele neînsuflețite, care captează energia posesorului.
•          –  Și se defectează ori merg de minune în alte mâini, iar aici nu intră neapărat dexteritatea ori nepriceperea.
•          –  Deja valsăm într-o zonă stranie, ușor de demontat de puterea logicii.
•          – Se rostogolește voios din hăul subconștientului, care ne-asaltează mintea cu fagurii descăpăciți ai memoriei.
• – Vezi să eviți cumva roiul de albine jinduind la căpăceală! râse ea amuzată.
• – Mierea a fost tentantă mereu pentru orice muscă, nu degeaba-și păstrează aromele peste
• timp.
•             …La un an după ce pendulase între două lumi, țăranul s-a întors în Iași. N-avea vreo treabă directă, personală, era pe post de șofer într-o acțiune caritabilă. 2023, octombrie – 14 gemea sub povara lungă a verii, care încă trebăluia auriu, nestingherită de sărutul aspru al toamnei. Pelerinii de la moaștele Sfintei Parascheva – din lăuntrul, dar și din afara granițelor țării – descătușau tihnit puterea credinței, însă țăranul nu pătrunse în inima orașului. A intrat ca și anul trecut pe strada Albineț, a tăiat zona Sărărie, atent la craterele pe care Primăria Iașului continua să le protejeze dintr-un atașament loial față de ,,memoria” infrastructurii rutiere, a atins giratoriul de la Biblioteca ,,Mihai Eminescu”, coborând ușor pe Păcurari, pentru o primă escală în cartierul Alexandru cel Bun, lângă malul stâng al Bahluiului, în vecinătatea comunei Miroslava. A oprit bolidul chiar lângă Policlinica ,,Arcadia”, în afara carosabilului, apoi a traversat strada. Căutând un chioșc să-și ia o apă plată, a descoperit că mai erau locuri în parcare, dar bolidul se simțea mai în largul lui pe solul lutos. Zona era înțesată de o mulțime pestriță, care aștepta la cozi șerpuinde să mănânce mititei, să bea bere sau vin fiert, ori să urce în scrânciobe de carnaval. Își aminti de hramul satului. Nicio diferență. Atâta doar că, uneori, în zona rurală bunul gust era ceva mai prezent. Dar, bine, aici era în Iași, iar metropola Moldovei are noblețe și când umblătorii viermuiesc cu maieul plesnind deasupra pântecului revărsat. 
•         –  Ce te miri așa? Ai fi vrut să vezi scobitori ca-n Coreea de Nord? îl întrebă spiridușul care, de când află că se unduiește către Iași, îl săgeta nervos de parcă se-nrudise cu trupele Hamas-ului.
•          –  Hai, las-o moartă, îi zise țăranul strunindu-și bolidul spre Vaslui.
•          Pe dealurile Bârnovei, într-un spațiu prietenos, găsi centrul medical care se ocupa de pacienții cu boli cronice progresive. Cum sistemul medical de stat ignoră nevoile oamenilor ajunși pe treptele de jos ale funcționalității fizico-psihice – cu paralizie, depresie severă, demență etc. –, nefiind centre de recuperare care să-l susțină gratuit pe pacientul care-a cotizat pentru zilele de neputință, a venit ,,privatul” să suplinească lipsa de empatie a guvernanților. Firește, contra cost. 777 de lei pe zi. Până la urmă, o măsură bună, mai ales dacă sânul familiei a murit, s-a zdrențuit ori e secătuit de vlagă. Dar de unde scoți atâția bani?!!
•            Deși simplu cărăuș, țăranul și-a amintit imediat de femeia care odihnea epuizată în salonul cochet. O întâlnise odinioară, când timpul era etern, iar umbrele amurgului nu prinseră viață. Cu părul lung, bogat, desprins din rotunjimea soarelui în creștetul cerului, Margareta era genul de fetișcană care te contamina cu o seninătate și un dinamism, care te-mpingeau în leagănul copilăriei. În făptura ei nu era nimic trucat – vreun calcul feminin, vreo seducție pusă la cale într-o formă veche sau nouă. Părea oarecum asexuală, iar asta simplifica lucrurile. Fluxul energiei se păstra natural în granițele prieteniei. Pe vremuri era sufletul senin al unei petreceri. Țăranul și-o amintea ca fiind printre puținele femei frumoase pentru care nu încercase vreun impuls erotic. Capitalul de inocență te ducea mai degrabă spre zona de monahie. Poate că asta i-ar fi fost calea, de vreme ce nu s-a căsătorit niciodată, iar concubinajul îi era străin. Dar cui îi păsa, când AVC-ul o transformase într-o legumă?
•          Părea că l-a recunoscut când a intrat în salon. Țăranul însă nu era sigur de asta. Trecuseră aproape trei decenii de când o întâlnise la un chef, în care el se combinase cu o cunoștință comună. Acum era palidă, însă cu același zâmbet inocent. Dar nu putea rosti decât două, trei sunete, fiind incapabilă să rostească vreun cuvânt monosilabic. Partea dreaptă a corpului îi era paralizată. Își muta cu stânga mâna opusă, golită de viață. Sub pantalonii negri se zăreau niște denivelări ciudate, pe care țăranul nu le înțelegea. Ioana, cea care-l rugase s-o însoțească până la Margareta, i-a spus că-i vorba de un scutec pentru adulți.
•           –  Trebuia să mă fi prins și singur, îi zise jenat țăranul.
•          Ioana, care avea studii medicale, i-a făcut Margaretei un masaj în zonele moarte. La un moment dat, simțind mici furnicături de viață în mâna dreaptă, apoi în picior, a cerut să vină un medic. Nu era niciunul, doar un asistent tânăr, extrem de îngrijit, cu profil de halterofil, care-și măsura atent fiecare cuvânt. 
•           –  A mișcat puțin mâna și piciorul, e bine să aduceți un kinetoterapeut, sunt șanse să se amelioreze situația, rosti cu entuziasm Ioana.
•          Halterofilul păru descumpănit:
•           –  Știți, eu nu pot să spun nimic, doamna doctor se ocupă de pacienți, ea i-a decizia cea mai bună.
• – Păi sun-o, vreau să vorbesc cu ea!
• – Nu se poate, doamnă, Doamna doctor e în timpul liber și nu poate fi deranjată! îi spuse
• halterofilul cu un glas mustrător, dar care se căznea să fie politicos.
•           Era un mod ,,îngrijit” de a-ți spune că, o dată ajuns într-un astfel de centru, pacientul trebuie să rămână viu, dar fixat cât mai mult timp în grădina de legume. Firește, dacă are cine cotiza în contul său. Ivit din cenușa timpului, ,,Salonul nr. 6” al lui Cehov își garnisise pereții cu ecranul gigantic al unui televizor, care nu putea risipi aroma de artificial scăldat în lăcomie. Nici cinismul. 
•            –  Mai are posibilitatea de a se bucura de un astfel de confort douăzeci de zile, preciză Ioana.
•             –  Dar cum a ajuns aici?
•              –  Un preot inimos a făcut o campanie de colectare de donații și a reușit să-i plătească spitalizarea pentru o lună de zile.
•              –  Și apoi?
•               –  Sper să-și revină, că n-are pe nimeni în afară de o mamă cu probleme de sănătate, trecută de 80 de ani. Dac-ar fi îngrijită în familie ar avea mai multe șanse de recuperare…
•                –  Dar statul? întrebă țăranul uluit.
•                –  În România astfel de oameni nu există, sunt niște consumatori inutili, care nu produc nimic și nu-ți livrează votul la alegerile electorale!
•                Pe drumul de la întoarcere n-au avut puterea să mai lege un cuvânt. Fiecare părea frământat de o suferință mistuită de o lumină nouă, care le măturase tot ce era tenebros în albia personală. Ioana uitase că se căsătorise mai mereu cu eșecul, iar țăranul, care de mai mulți ani suia (adesea) deznădăjduit muntele vieții cu poveri de care nu se putea scutura, digera senin esența acceptării.
•          În urmă cu trei săptămâni, Margareta era profesoară la un liceu.

Gruia Cojocaru