Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

Repere în educație: Familie vs. societate

Repere în educație: Familie vs. societate

„Dacă vrem să schimbăm lumea, trebuie să schimbăm familia” – Virginia Satir. În acord total cu această afirmație, putem spune că societatea poate fi schimbată exclusiv prin operarea unor schimbări la nivelul familiei. Dar oare de unde vine puterea familiei în ceea ce privește dictarea bunăstării unei societăți? Ce are ea atât de special? Ce acțiuni educative demarează pentru formarea personalității copiilor?

Familia este primul univers, prima „lume”, prima „societate” în care copilul trăiește. După viața intrauterină, unde bebelușul se bucură de confort, căldură și liniște, pășește într-o altă „lume” în care totul este diferit. El învață că va conviețui cu alte persoane (părinți, colegi, bunici, etc.), că spațiul lui este și al altora (mama, tata, frate, soră, etc.) și că există niște reguli morale și comportamentale pe care trebuie să le respecte în acest nou context de viață.

Ușor, ușor, părinții încep, pe rând și împreună să țese mentalitatea copilului. Această îndeletnicire se trage dintr-o funcție de bază pe care familia o deține: funcția socializatoare (Burtoiu, Arsene, 2013, p.76). Ea susține faptul că membrii unei familii au ca sarcină permanentă, adaptarea copilului la viața socială. În acest sens, aceștia exercită o gamă largă de influențe personale (credințe, valori, comportamente) în scopul formării unui exponent social corespunzător. De la stilul vestimentar și bunele maniere, până la principii morale și norme de comportament în societate, părinții scaldă învățămintele în subiectivism. Dacă, de pildă, pentru ei, mâncatul cu tacâmuri este obligatoriu, practicându-l în toate contextele (acasă, la restaurant), vor transmite și copilului același comportament. Dimpotrivă, dacă pentru părinți tacâmurile apar ca ceva nefolositor și încurajează mâncatul cu mâna în majoritatea contextelor, același lucru va face și copilul.

Dar nu neapărat ce spun părinții este atât de important, ci mai ales ce fac ei. Etapele de dezvoltare dictează anumite abilități. În perioada copilăriei mici, spre exemplu, experiențele senzoriale sunt superioare celor cognitive. Cu alte cuvinte, copilul nu percepe atât de pregnant ca în alte etape de dezvoltare, sfaturile, predicile. Cu toate acestea, el percepe semnificații ale comportamentelor celor din jur, observă cum „dacă vorbești frumos, mama te ia în brațe” și, astfel, învață simțind. Implementate în mod repetat, ele devin puncte de referință și consolidează modele de interacțiune la nivel de societate. Aceste tipare sunt dificil de restructurat la perioada adultă, dat fiind repertoriul experiențial care există în spatele lor.

În acest fel familia reușește să construiască caractere, ce ulterior se vor a fi șlefuite în școală, prin educație.

Schimbările aduse de feminism, actualmente, într-o societate a consumului, a limitat mult din acțiunile educative ale părinților. Timpul pe care-l petrece azi un copil în instituții educative (școli, afterschool-uri etc.) este mult mai mare, decât cel petrecut în cadrul familiei. Prin urmare, influențele parentale se lovesc de cele educaționale, de cele mai multe ori apărând confuzia sau ciocnirea de principii.

Cu toate acestea, arondarea omului într-o familie este o experiență semnificativă, căci ea are loc în plină dezvoltare a instanțelor psihice. Copilul e hrănit de părinți cu idei, valori, comportamente la fel cum o floare e hrănită de grădinarul ce-o plantează, o udă și o sapă. Caracterul, ca latură relațional-valorică a personalității, se dezvoltă și prin observarea și interiorizarea comportamentelor persoanelor reprezentative din viețile noastre. Modul în care părinții se raportează la alte persoane, la viață în general, viziunea pe care o au despre lume, vor reprezenta repere atitudinale pentru copil.

Reamintind citatul Virginiei Satir, schimbarea societății vine prin schimbarea familiilor, a mentalității lor, a principiilor și valorilor transmise transgenerațional.

Educația nu se rezumă doar la bune maniere. Ea este un stil de viață. Este acel ritm de zi cu zi, pe care ni-l impunem în dezvoltarea noastră. Pornim cu o structură de rezistență, pe care se va așeza, în timp, alte comportamente, valori și modele sociale. Cât de pregătite sunt familiile să-și asume responsabilitatea unei astfel de construcții?

Bibliografie
Apostu, I., (2016). Familia românească. Evoluție socială și provocări contemporane. București: Tritonic.
Boncu, Ș. (coord.), Turliuc, M. N. (coord.). (2016). Relațiile intime: atracție interpersonală și conviețuire în cuplu. București: Trei.
Bruckner, P. (2011). Paradoxul iubirii. București: Trei.
Burtoiu, N., Arsene, A. (2013). Introducere în psihologia familiei și a relațiilor de cuplu. Craiova: Sitech.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5