Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Premieră la Teatrul ,, Mihai Eminescu’’ ,,Farmazonul din Hârlău”


Premieră la Teatrul ,, Mihai Eminescu’’
Farmazonul din Hârlău

Întemeietor dar şi clasic al teatrului românesc, Vasile Alecsandri înfăţişează prin una din dimensiunile fundamentale ale dramaturgiei sale tipuri comice generate de o epocă de mari prefaceri ,distribuite în cînticele comice, vodeviluri şi comedii propriu-zise, realiste prin savoarea şi naturaleţea limbajului, biciuitoare de moravuri prin spiritul de observaţie, reconfortante prin perspectiva recuperatoare şi blând-înţelegătoare a înţelepciunii moralistului. Geniul lui Caragiale rămâne îndatorat în parte acestei experienţe de pionierat care a beneficiat şi de aportul unor mari actori – pe scenă şi pe ecran Alecsandri rămânând în continuare un contemporan al generaţiilor ce se succed – aceasta şi datorită unor contribuţii regizorale care îl menţin în actualitate; fără contribuţia lui Lucian Pintilie e de presupus că D-ale carnavalului a marelui Caragiale ar fi rămas centrată în zona operelor minore; fără contribuţia lui Ion Sapdaru e sigur că Farmazonul din Hârlău de Alecsandri ar fi rămas un text cvasinecunoscut în zorii unui nou mileniu, considerat lipsit de originalitate, perimat şi neatractiv, edificat pe scheletul previzibilelor farse ce au nutrit misterele medievale şi commedia dell’ arte.

În prefaţa ediţiei de Opere complete (Socec, 1875), autorul consemnează că ,,pe la 1840, guvernul, voind să dea probe de încurajare teatrului naţional, numi un comitet compus din C. Negruţi, M. Cogălniceanu şi V. Alecsandri care se văzură obligaţi a deveni autori fără voie, precum deveniseră directori fără voie, şi se puseră pe lucru, traducând, localizând, compunând un şir de piese ce fură bine primite”; desigur, succesul s-a datorat şi faptului că erau toate scrise într-un stil simplu şi conform atât cu gradul de educaţie literară a publicului, cât şi cu talentele începătoare ale noilor amatori de scenă.

Primele producţii teatrale pe care le semnează în această postură Vasile Alecsandri la vârsta de douăzeci de ani ,dintre care aproape un sfert îi petrecuse în Franţa, sunt Farmazonul din Hârlău (Înfăţoşată pentru întăiaşi dată la deschiderea Teatrului Naţional din Iaşi, luni în 18 noiemvrie 1840) şi Modista şi cinovnicul (Înfăţoşată pentru întăiaşi dată la Teatrul Naţional din Iaşi sâmbătă în ianuarie 1841); pentru fiecare din cele două comedii, autorul subliniază că e prelucrată, semnând doar cu iniţiale; peste câteva decenii, Alecsandri se va arăta dezinteresat de aceste prime experienţe scriitoriceşti a căror originalitate e, în mod evident, discutabilă: ,,Simţirea de paternitate literară nu e dezvoltată în mine până la gradul de a mă orbi asupra meritelor acestor producţii dramatice; prin urmare, nimicirea lor nu m-ar face să mă îmbrac în negru”. Ambele piese menţionate sunt considerate de critica de specialitate comedii uşoare ce valorifică preponderent comicul de situaţii şi în compoziţia cărora se percepe schema unui model străin transplantat în perimetrul românesc prin efortul de a da identitate locală unor personaje implicate în conflicte superficiale şi fără semnificaţie deosebită. Aceste limite – explicabile prin tinereţea autorului suprapusa primei vârste a teatrului românesc – nutresc maliţia călinesciană desfăşurată după trecerea unui veac:

,,Farmazonul din Hârlău, prelucrare, urmează de aproape un model străin, căci intriga aduce bufonerii clasice. Pestriţ, prostălăul provincial, vine să se însoare la Iaşi cu Aglăiţa, fata slugerului Gînganu. Însă are obligaţia de a se prezenta într-un timp dat. De această clauză profită pictorul Leonil, care cu ajutorul lui Titirez îl încurcă pe Pestriţ, îl proclamă farmazon, îl supune unui ritual de fantezie pînă ce trece termenul hotărât şi Aglăiţa devine soţia lui Leonil. Comicul e copilăresc şi veselia factice şi singura localizare izbutită e a numelor”. La acelaşi nivel de receptare se situează şi Al. Piru – cunoscut emul călinescian: ,,…Leonil, tânăr pictor, împiedică împreună cu Titirez pe rivalul său Pestriţ să se însoare cu Aglăiţa
(…) întârziindu-l, cu ritualul admiterii în corposul farmazonilor să se prezinte socrului la ceasul hotărât”.

Adevărat profesionist al scenei, regizorul Ion Sapdaru nu se arată incomodat de aceste interpretări simplificatoare şi porneşte la drum hotărât să descopere în text şi alte valenţe care vor constitui liniile de forţă ale spectacolului botoşănean: ,,Personal, nu-l consider un text slab, iar actul 2 este de-a dreptul savuros (…) Comedia capătă valenţe groteşti prin felul cum îşi închipuie bonjuriştii ceremonia de primire în loja masonică (…) O poveste scrisă cu mult nerv şi umor’’.

Pentru a da viaţă scenică acestei comedii care a împlinit 170 de ani, regizorul s-a întors mai întâi, cu înţelegere dar şi cu exigenţă, asupra textului, supus unei operaţii discrete dar eficiente care să-l salveze de trecerea timpului prin estomparea formelor lexicale marcate prea evident de culoarea istorică şi locală, aceasta, la rândul ei, fiind remaniată printr-un proces de dilatare în timp şi spaţiu – în acord cu raportarea modernă şi contemporană a românilor faţă de experienţa europeană şi globalizatoare: tânărul zugrav (pictor) Leonil devine în viziunea lui Ion Sapdaru fotograf, scenografia lui Gelu Rîşca sugerează o Moldovă ce a depăşit patriarhala izolare, costumele Alinei Dincă consonează cu pitorescul epocii în timp ce coloana sonoră (Ion Sapdaru) şi coregrafia (Victoria Bucun) pledează pentru un sănătos şi tineresc cosmopolitism lipsit de complexe provinciale. A fost mai apoi preocuparea regizorală pentru accentuarea ritmului acţiunii – în acord cu perceperea actuală a timpului; s-a renunţat la pauzele dintre acte, planul scenic orizontal este completat cu axa sa verticală, gestica şi mimica devin mijloace prioritare şi permanente de comunicare. In ceea ce priveşte trama comediei, Ion Sapdaru a intuit magistral două dimensiuni pe care textul se poate dezvolta sporindu-şi valentele şi atractivitatea: şi-a fixat toată atenţie pe actul al doilea în dorinţa de a sugera că : 1. parodierea unui ritual de iniţiere poate fi chiar calea prin care acesta supravieţuieşte; 2. din perspectiva proaspătului farmazon, experienţa e benefică şi are un rol formator, călăuzindu-l spre recunoaşterea propriului statut; 3. actele ratate nu sunt lipsite de efecte în plan existenţial; mai apoi, regizorul a îmbogăţit lista de persoane prin aducerea în scenă a altor trei personaje din două dintre comediile aceluiaşi autor pentru ca: 1. să marcheze spiritul unei Moldove hotărâte să se sustragă tradiţionalismului îndătinat; 2. să aşeze o pată de culoare savurată de spectatori , specifică unei societăţi plurietnice în care râsul e o formă a coabitării paşnice.

Succesul spectacolului – asupra căruia nu poate pluti vreo îndoială – este asigurat şi de distribuţia care are marele merit de a ilustra o lume unitară formată totuşi din indivizi inconfundabili; prestaţiile interpretative semnate de Gheorghe Frunză, Sorin Ciofu, Mihai Donţu, Bogdan Horga, Cezar Amitroaiei, Marius Rogojinschi, Gina Pătraşcu … conduc spre o astfel de constatare şi recomandă publicului o reuşită a scenei botoşănene.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 40 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5