Autor: Gheorghe Median

          Încetul cu încetul, graţie strădaniilor unor împătimiţi ai studiului şi cercetării ştiinţifice, istoricul judeţului Botoşani se conturează în aspectele sale esenţiale. O ultimă şi extrem de valoroasă contribuţie în acest sens, o aduce preotul Ioan Canciuc, a cărui lucrare intitulată „Protopopiatul Dorohoi – Contribuţii monografice asupra aşezărilor, bisericii şi învăţământului”, a apărut, cu puţin timp în urmă, la Editura „Doxologia” din Iaşi. Este cel de al  treilea capitol, al unui proiect, având ca obiectiv istoricul proprietăţii, aşezărilor, bisericii şi şcolii din protopopiatele  judeţului Botoşani, primele două, purtând acelaşi titlu, privind protopopiatele Săveni şi Darabani, fiind publicate în anii 2005 şi respectiv 2009.

Cartea preotului Ioan Canciuc se încadrează, prin conţinutul şi specificaţia făcută în chiar titlul său, lucrărilor monografice, alăturându-se numeroaselor scrieri de acest gen apărute în ultimii ani la Botoşani. Ceeea ce o deosebeşte fundamental de toate celelalte, este ţinuta riguros ştiinţifică, pusă în valoare de vastul material documentar utilizat, de uşurinţa şi abilitatea colaţionării documentelor istorice, de claritatea expunerii şi nu în ultimul rând, de modul de organizare a materialului, acest ultim aspect, având darul de a oferi lectorului, imaginea clară a evoluţiei fiecărei aşezări, sub aspectele amintite, de la atestarea documentară până în prezent. Acest fapt nu este însă întâmplător, dacă avem în vedere că autorul, licenţiat în filologie şi teologie, este un reputat cercetător ştiinţific, autor a numeroase lucrări cu caracter istoric, numele său figurând printre autorii Dicţionarului toponimic al României – seria Moldova, elaborat de Institutul de Filologie „Al. Philippide” al Academiei Române, din Iaşi.

Lucrarea se constituie din 21 de micromonografii dedicate oraşelor Dorohoi, Bucecea şi celor 19 comune cu satele componente, cuprinse în Protopopiatul Dorohoi.

Ca şi în volumele precedente, autorul porneşte de la stabilirea coordonatelor fiecărei localităţi, făcând referire la aşezare şi vecini, la toponimie, pentru a  se referi apoi, la moşiile pe care au luat fiinţă acestea şi la două dintre instituţiile cu veche tradiţie în viaţa lor – biserica şi şcoala.

In spaţiul dedicat fiecărei aşezări, partea cea mai importantă, şi am adăuga, cea mai consistentă, este dedicată istoricului acesteia.  Excelent medievist, cunoscător în amănunt al culegerilor de documente privind evul mediu moldovenesc, în care se face referire la zona Dorohoiului, autorul relevă apariţia pe scena istoriei a fiecărei aşezări, nominalizând şi redând pasaje din documentele care o atestă documentar (urice domneşti, ipisoace, anaforale, acte de vindere-cumpărare, de danie şi moştenire etc.) amintind numele  primilor stăpâni ai moşiei pe care aceasta a luat fiinţă şi urmărind destinul moşiei în timp, marcat de treceri de la un proprietar la altul prin vinderi, cumpărări, împărţiri între urmaşi, confiscări, etc.

Intreprinderea unui asemenea demers nu este un lucru facil, cel care şi-l asumă trebuind, în mod obligatoriu, să aibă o îndelungată experienţă în acest domeniu, deoarece, în cazul multor proprietăţi – precum cea a moşiei satului Dimăcheni, pe care autorul o dă ca exemplu – refacerea parcursului lor istoric, „este o acţiune asemănătoare reconstituirii unui vas de către un arheolog care are doar câteva cioburi, dar nu ştie, cu siguranţă, dacă acestea au aparţinut aceluiaşi vas”.

Amplelor consemnări din perioada medievală – reduse în cea mai mare parte a monografiilor localităţilor botoşănene, la anul atestării documentare – le sunt adăugate, altele, la fel de interesante, din epocile istorice următoare, autorul reconstituind evoluţia în timp a moşiilor şi aşezărilor de pe cuprinsul lor, cu ajutorul documentelor specifice acestora: catagrafii, recensăminte ale populaţiei, dicţionare topografice, geografice şi statistice, lucrări cu caracter istoric sau toponimic semnate de autori precum Nicolae Iorga, Constantin Giurescu sau Iorgu Iordan şi nu în ultimul rând, utilizând presa timpului, cu precădere cea dorohoiană.

Trebuie remarcat aici faptul, deosebit de important, că autorul se opreşte în cazul aşezărilor, nu numai asupra celor existente, ci şi celor dispărute, fie prin înglobarea de-a lungul timpului în cadrul unora mai mari, fie în împrejurări mai mult sau mai puţin cunoscute, demersul părintelui Ioan Canciuc, constituindu-se într-o semnificativă contribuţie la istoricul Botoşanilor.

Făcând istoricul stăpânirii moşiilor satelor de la cea dintâi menţiune documentară, până la reforma agrară din anul 1921, autorul pune la dispoziţia cercetătorilor un material gata prelucrat, care poate constitui baza scrierii sau, în cele mai multe cazuri, rescrierii monografiilor comunelor botoşănene.

Nu putem încheia consideraţiile privind istoricul aşezărilor din Protopopiatul Dorohoi, fără a scoate în evidenţă minuţiozitatea cu care autorul a studiat documentele feudale, explicând toponimia aşezărilor şi mai cu seamă, fixând cu precizie când, unde şi cum a luat fiinţă fiecare aşezare. Ştiinţa cu care mânuieşte materialul documentar şi uşurinţa cu care face colaţionarea documentelor provenite din surse diferite şi ani depărtaţi unii de alţii, de decenii sau uneori de secole, modul convingător în care-şi susţine argumentele, fac din autorul cărţii de faţă, cel mai bun medievist botoşănean al momentului.

Cunoscută fiind autoritatea cu care stăpâneşte acest domeniu, pusă în valoare de volumele dedicate protopopiatelor Săveni şi Darabani, ne exprimăm mirarea, că părintele Ioan Canciuc nu a fost solicitat să colaboreze la recent reeditatul Repertoriu arhelogic al judeţului Botoşani. Ne permitem să facem această observaţie, deoarece în cartea părintelui Ioan Canciuc sunt nominalizate, cu atestările lor documentare, localităţi care nu apar în prima ediţie a Repertoriului ( Verbia, comuna Dimăcheni, 5 martie 1481, Şarba, comuna Leorda, 22 septembrie 1499, Măgura, comuna Ibăneşti, 21 martie 1607), iar unele localităţi sunt datate documentar mai devreme decât cele consemnate în Repertoriu ( Ibăneşti, 15 iunie 1431, faţă de 23 august 1456, Dimăcheni, 20 decembrie 1437, faţă de 30 martie 1615, Corlăteni, 13 decembrie 1421, faşă de 15 iunie 1431) şi nu sunt singurele.

În volumul de faţă, autorul face, în măsura în care documentele îl servesc,  istoricul aşezămintelor religioase din fiecare localitate. Spaţiul acordat acestui subiect este mai restrâns, dar, ca şi în cazul aşezărilor, cititorului îi sunt prezentate, cronologic, aceste aşezăminte, de la prima biserică construită, până la cea sau cele existente în zilele noastre, cu ctitorii lor, cu transformările pe care le-au suferit de-a lungul timpului, şi desigur, cu cei care au slujit în acestea de-a lungul timpului. Trebuie remarcat aici, faptul că, pe cuprinsul protopopiatului, se află câteva monumente de arhitectură religioasă, bine cunoscute, pe care autorul le aminteşte, fără a insista asupra lor, între care ctitoriile domneşti ale lui Ştefan cel Mare din Dorohoi –Biserica „Sf. Nicolae”(1495) şi Mihail Sturza din Mihăileni -Biserica „Sf. Nicolae” (1839-1842) şi bisericile de lemn cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”de la Brăeşti  (1747) şi Cerviceşti (1787).

Demn de subliniat aici, ni se pare faptul că autorul a ţinut să nu omită pe niciunul dintre slujitorii bisericilor, preoţi sau diaconi, strădania depusă în acest scop, fiind, în opinia noastră, nu numai o contribuţie importantă la istoricul bisericii botoşănene, ci şi un omagiu adus acestor adevăraţi stâlpi de lumină ai satelor, a căror contribuţie la educaţia, nu doar sub aspect religios a sătenilor, a fost deosebită.

Partea finală a fiecărui capitol al lucrării este dedicată şcolii. Şi aici, autorul se detaşează de ceilalţi autori de monografii, şi nu numai, reuşind, ca urmare a studierii unui vast material de arhivă, să depisteze documente care ilustrează evoluţia învăţământului, de la primele şcoli înfiinţate, pâna acum. Documentele citate în carte, probează faptul că, înainte de legea instrucţiunii publice din anul 1864, în localităţile arondate Protopopiatului Dorohoi de astăzi, luaseră fiinţă şcoli săteşti, cele mai cunoscute fiind cele de la Pomârla din anul 1838 –prima şcoală sătească din Moldova- şi Hilişeu, din anii 1850-1856, de pe moşiile lui Anastasie Başotă şi respectiv Scarlat Vârnav. Autorul adaugă acestor prime şcoli rurale alte două, care au luat fiinţă în anul 1858 (Cordăreni) şi 1859 (Cotu Miculinţi), pe baza prevederilor hrisovului domnesc al lui Alexandru C. Moruz voievod din 24 mai 1803, care prevedea înfiinţarea şcolilor în satele şi târgurile ale căror moşii erau în stăpânirea Mitropoliei, episcopiilor, mănăstirilor şi ale boierilor, care voiau să întemeieze târguri pe moşiile lor.

După adoptarea legii instrucţiunii publice din anul 1864, au fost înfiinţate scoli primare în numeroase localităţi rurale printre care Cristineşti, Cerviceşti, Broscăuţi, Bucecea, Hilişeu- Horia, Hilişeu-Crişan, Lozna şi Văculeşti. În anul 1865 acestea şi-au început activitatea, şi graţie minuţiozităţii cu care autorul cărţii a studiat fondurile arhivistice, ştim şi numele primilor învăţători ai acestora. Mai mult decât atât, pentru o perioadă de câteva decenii, preotul Ioan Canciuc consemnează şi numele celor care le-au succedat acestora, fapt care, ca şi în cazul preoţilor, se constituie într-o importantă contribuţie monografică la conturarea istoricului instituţiilor asupra cărora s-a oprit.

Nu putem să nu amintim aici faptul că, dincolo de documentarea în biblioteci şi arhive, înaintea acesteia chiar, părintele Ioan Canciuc a făcut o minuţioasă documentare pe teren, străbătând fiecare localitate şi discutând cu toţi cei care-i puteau oferi informaţii despre trecutul apropiat al acesteia. Multe dintre datele privind satele dispărute sau cele înfiinţate după 1921, ori în legătură cu preoţii şi învăţătorii care au activat în ultimele 7-8 decenii, au fost culese pe această cale, fapt de care trebuie să ţină cont toţi cei care scriu sau intenţionează să scrie lucrări monografice.

Sub toate aspectele din care poate fi analizată, cartea preotului Ioan Canciuc se relevă ca o apariţie editorială cu totul deosebită. Ea este opera unui erudit, a unui cunoscător în cele mai adânci detalii ale domeniului studiat, a unui mânuitor plin de har al cuvântului. Textul încărcat de date şi de numeroase citate din documente medievale, este, paradoxal, uşor de parcurs, informaţiile inedite relative la trecutul moşiilor, bisericilor şi şcolilor, având darul, de a menţine continuu treaz, interesul cititorilor.

Un ultim aspect asupra căruia dorim să-l evidenţiem îl constituie ţinuta grafică a cărţii şi ilustraţia fotografică, ambele de o calitate ireproşabilă.

Toate acestea, ne îndreptăţesc să afirmăm, că noua carte a părintelui Ioan Canciuc, este un veritabil eveniment editorial, o operă remarcabilă, care-l aşază pe autor în galeria restrânsă a  preoţilor cărturari botoşăneni şi, desigur, în cea a personalităţilor de prestigiu ale acestui judeţ.