Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Primus inter pares (Cel dintâi între egali)

Primit pentru publicare: 30 ian.2016
Autor: Prof. Haralambie HOLIC, Iași
Editor: Ion ISTRATE
Publicat: 31 ian.2016

 

                Primus inter pares

(Cel dintâi între egali)

 

H-Holic,Gh-Burac [640x480]O foarte sensibilă carte de amintiri – Raportul de seară– reprezintă fundalul ideatic și emoțional al oricăror considerații despre personalitatea profesorului Gh.Gh. Burac. A răsărit dintr-o familie înnobilată cu toate valorile gospodăriei țărănești în evoluție, din zona noastră: o casă cu rogojină și laiță, cu scoarțe și macaturi, un trecut cu orfani și văduve, cu părinți înălțați prin puterea lor, cu întoarcerea tatei din război, cu frați și surori, ghidușii și necazuri, cu amintiri de la vie , cu imaginea mamei care făcea mereu din noapte zi.

Iată-l în pragul școlii, cu buchiile învățate de acasă, cu ochii plini de inteligență și căutători de adevăr, întâmpinat de ,,Doamna”, (Olga Lebădă, cea care a lăsat o duioasă amintire satului.) asemeni lui Fănuță, memorabilul școlar din povestirea lui Ionel Teodoreanu ,,Prăvale-Baba”. Nu se așează în banca întâi ,,ca fiul primarului”, ci se așează în fruntea clasamentului de valori de unde pornește către Gimnaziul de la Săveni; un mare curaj pentru el și generația lui să înfrunte realitățile de atunci. Pagina gimnaziului este cenușie în perioada de cumplită sărăcie a țării – seceta, foametea, drumurile istovitoare către Săveni, învățământ fără manuale, încă puțină încredere a țăranului în valorile școlii și, mai ales, într-o instituție care abia se născuse. ,,Fănuță – cel din ,,Prăvale-Baba” – alias Gh. Burac înfruntă și aceste silnicii, terminând cu felicitări.

O așezare ascunsă între dealuri și păduri, de la nord/vestul Dorohoiului, a scris o pagină aurită în istoria ținutului nostru – Șendricenii. În toată perioada interbelică și puțin după aceea, Șendriceniul a însemnat, pentru tineretul studios din colțul nostru de țară, păstrând proporțiile – un mic Heidelberg – orașul german al frumoaselor studenții din Evul Mediu, evocat de poetul Heinrich Heine în lucrarea ,,Heidelbergul de-altădată”. Adolescentul Gh. Burac însoțit de alți câțiva colegi de gimnaziu, Vasile V. Lebădă, Eugen Nechilciuc, frații Petrică și Paul Luțuc, poposesc în fața porții monumentale cu valoare de simbol, de la Școala Normală de Băieți ,,Alexandru Vlahuță” din Șendriceni. Greu de spus dacă aspiranții din fața porții conștientizau că pe acolo au ieșit, înaintea lor, serii de străluciți dascăli care au înălțat satele noastre. Conceptul fundamental al școlii era că învățătorul trebuie să aibă o înaltă etică profesională, conștient de misiunea sa. Acolo s-a cultivat un înalt sentiment național-patriotic. Nu mai era directorul C-tin Iancu, dar se concentraseră, ca într-o eprubetă, niște nume care au împletit disciplina cazonă cu arta didactică, Petru Scripcă, Octav Guțic, Gh. Romândașu, Mihail Stoica, D. Surmei, Ilie Romanescu, încât au construit profilul dascălului cu o regoare deosebită față de tot ce înseamnă activitatea didactică. Numai tenacitatea și inteligența normalistului Gh. Burac îl ajută să fie la înălțimea exigențelor acestor inflexibili pedagogi. I-am cunoscut, după câțiva ani, la Dorohoi. Mai toți veneau de prin școli de băieți și vocabularul lor nu prea avea inflexiuni și pentru auzul feminin. Școala i-a oferit un orizont cultural solid, o ținută morală exemplară în lumina căreia s-a condus toată viața, o disciplină a muncii care l-a înălțat și un superior simț al datoriei față de menirea celui din fața catedrei. Cu profilul învățătorului ideal, tânărul Gh. Burac părăsește Școala de la Șendriceni și se avântă în vâltoarea vieții.

Începuturile sale ca învățător coincid cu procesul de culturalizare din țară, în plină desfășurare. Tineri ca el sunt așteptați prin cele mai ascunse așezări omenești. Satul românesc a făcut saltul din medievalism prin două fenomene fundamentale: învățământul de masă și electrificarea, amândouă coincidente cu evoluția învățătorului Gh. Burac. Luptător tenace, a purtat torța învățăturii printr-un lung șir de sate: Mitoc, Avrămeni, Dobârceni, Lehnești, un scurt intermezzo prin structurile de cultură de la Săveni și, în sfârșit, Vlăsinești. Fiecare etapă din acest drum a însemnat câte o carte deschisă spre cunoaștere. Viața își manifestase complexitățile ei și într-unul din aceste popasuri își întâlnește tovarășa de viață, pe distinsa Valentina Negu, cu care a armonizat o familie din cele de album. Cu tenacitatea deja cunoscută își urmărește autodepășirea, traversând etapele studiilor universitare, ale gradelor didactice cu rezultate strălucite și, iată-l, împlinit ca profesor de Limba Română, la Școala Gimnazială de la Vlăsinești. Era în anul 1968.

Cu o bună experiență ca director, a preluat conducerea școlii de la un alt mare meșteșugar într-ale învățământului, învățătorul C-tin Trufin. Harnic, tenace și informat prof. Gh. Burac desfășoară o laborioasă muncă între predarea Limbii române și obligațiile de director și face din Școala Vlăsinești un fanion al zonei. Populația școlară din comună impune construirea a încă unui local de școală și îl pune pe directorul Gh. Burac la grea încercare, de care nu s-a dat în lături ci i-a pus în valoare capacitatea de organizare.

Înscrise în traiectul istoric al țării, serii după serii de absolvenți vor părăsi satul și se vor angaja prin muncă calificată în compexul proces de modernizare, trecând de la civilizația rurală la cea urbană. Un fenomen cum s-a văzut rar în istorie, într-o așa de scurtă fereastră de timp. Fiecare din cei care au trecut prin școală în această etapă, poartă cu sine măcar o câtime din ce a putut oferi dascălul Gh. Burac. Astfel, dascălul s-a irosit în menirea lui. Îi cunosc casa. Cum și-a organizat cariera, metodic și exact, tot astfel și-a organizat și căminul în care gustul pentru frumos al Valentinei i-a dat strălucire. Prin capacitate de organizare prof. Gh. Burac a dovedit că și în mediul rural se poate amenaja un cămin cu toate atibutele civilizației. I-a plăcut să fie și a rămas în centrul cetății, angajându-se în viața publică. Nu-l știu să fie vizitat de vreun viciu, în afară de lozurile în plic și, dacă cei din jur caută un model, îl au în persoana prof. Gh. Burac.

Într-o perioadă când alții se mulțumesc cu ce au ajuns, profesorul Gh. Burac își pune din nou capacitatea intelectuală și forța de muncă în slujba cetății, oferind satului său și culturii câteva nestemate: o monografie istorică și alta folclorică a comunei, o monografie a școlii și alta a bisericii, o carte de evocări, ,,Lumini ce nu se sting”, o alta ,,Raportul de seară” în care titlul parcă se întreabă arghezian ,, – Ce-ai cu mine, timpule ?”. Și, când ne-am așteptat mai puțin, iată-l la vârsta patriarhilor, sintetizând totul prin cuvintele lui Nicolae Iorga – o viață de om, așa cum a fost. La mulți ani, neobositule coleg!

Iași, 30 ianuarie 2016

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5