Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    PRIN APROAPE, APROAPE! Interviu cu domnul inginer-poet, Toader Răduță

    PRIN APROAPE, APROAPE!
    Interviu cu domnul inginer-poet, Toader Răduță, realizat de profesorii Elizia și Vasile Lefter

    Filonul nesecat al tradițiilor vrâncene, coordonată majoră a preocupărilor soților Ela și Toader Răduță, ne-a proiectat emoțional în vâltoarea lansării de carte.
    _______

    1.La lansarea  de carte de la Muzeul Vrancei, Toader Răduță, îmbrăcat într-un costum popular vrâncenesc, recita câteva versuri din volumul „Șoptiri în amurg”: „Sunt fiul Vrancei/sunt muntean/din lutul Cozei plămădit…”
    E firesc să începem cu anii copilăriei, frumoși, dar grei. Povestiți-ne, vă rugăm!

    R.T. Copilăria… cea mai frumoasă perioadă a vieții. Din păcate realizăm asta mult mai târziu, după ce am pierdut-o, așa cum se întâmplă cu multe în viață, de pildă cu adolescența. Da, a fost o perioadă grea, dar superbă. Provin dintr-o familie de țărani, săracă, cu mulți copii. Am fost 10 frați, din care jumătate au dispărut la vârste fragede, doi dintre ei în perioada foametei, când Moldova a fost bântuită de o secetă istorică. Părinții au fost nevoiți a vinde cam tot, din casă și din bătătură. Nu și-au mai revenit, așa că am dus-o greu. Creșteam vite și cultivam pământul sărăcăcios, de munte. Transhumanța era o constantă a cozenilor, pe o rută permanentă între sat și ”deal”.
    Satul copilăriei mele, Coza, se întindea ca o potcoavă, în jurul Muncelușului, pe câțiva km,  pe malul drept al Putnei și de o parte și alta a nărăvașului pârâu Coza, a cărui debit creștea vertiginos în timpul ploilor de vară și la dezghețul din primăvară. Valea fiind îngustă, casele erau permanent în pericol, apele învolbuate rupând malurile albiei ba într-o parte ba în alta. Așa se face că aveam o înșiruire de cătune în lungul sinuosului curs al apei, legate prin punțile de lemn, spulberate mereu, la fiecare viitură. Drumul căruțelor traversa apa de tot atâtea ori câte cătune avea satul. Iarna era mai simplu, mergeam și noi și săniile, mari și mici, pe gheața ce țintuia firul de apă sub un pod continuu.
    “Dealul” era o zonă cu pășune și fâneață în special, unde gospodarii țineau vitele din primăvară până-n iarnă. Era o moștenire a neamurilor de oieri, adaptată în timp de majoritatea sătenilor, doar că aceștia erau împrăștiați pe toate povârnișurile frumoșilor munți ai Vrancei. “Dealul” nostru era  Cănele – o zonă mirifică, situată pe splaiul drept al Putnei, dincolo de Geamăna,  în vecinătatea Cascadei; un areal în sânul codrilor seculari, poienile trebuind a fi întreținute de grupul de săteni, care-și făcuse aici târle, din tată-n fiu, generații de-a rândul. Aveau și ceva teren arabil, cultivat în special cu porumb, cartofi, fasole și alte legume, necesare traiului de zi cu zi. Pomii înconjurau mica grădină, dar fructele, cu excepția prunelor, erau pe jumătate sălbatice. În fiecare toamnă, cultura trebuia păzită de atacul animalelor sălbatice, bursuci, urși și mistreți, cu ajutorul focurilor, câinilor și bineînțeles, a oamenilor care dormeau iepurește, alarmați de câinii de pază. Nu-i vorbă că și animalele erau supuse eceluiași pericol, dar ziua erau păzite, iar noaptea închise în adăposturi. Am trăit în acest spațiu, frate-geamăn, cam toată perioada copilăriei, cu excepția trimestrelor școlare, în compania familiilor de ciobani, a fluierelor și baladelor vrâncene, a buciumului, telefonul dintre Cănele și Porcu – alt cătun de târle, situat către apus, dincolo de Cascadă,  înainte de Gara veche de la Tișița, către Lepșa.
    Așa cum  aveam să scriu mai tărziu “Nu am avut decât un deal și-un sat/ dar nimeni nu era ca mine de bogat”…

    2.Ați simțit chemare muntelui, după depărtarea de spațiul mirific al Cozei?

    R.T. Normal, muntele era fratele meu cel mai drag. În sat el se numea Munceluș. Îl cunoșteam ca pe propriul buzunar, hoinăream povârnișul către sat, printre tufele de mesteceni și pini, păzind mieii și ieduții, culegând fragi și bureți. La deal se numea Cănele, Geamăna, Mociarul, Chiuzul, Porcu, Andreșoaia, iar mai în depărtare, Cheile Tișiței, Zburătura, Condratul, Dealul Negru… locuri bătute cu piciorul, fie cu oile, fie la cules de zmeură, mure și afine, ori la plantatul și întreținerea puieților – sursa mea de bani pentru școală, mai ales pentru liceu și facultate.

    Așa că “chemarea” este un lucru înnăscut, nu te poți debarasa de ea ca de o haină veche! Aici am fost “acasă” chiar și după ce domiciliul stabil din buletin a devenit Iașiul. Periodic ajungeam pe aceste meleaguri dragi, împreună cu soția și fetițele.

    3.Admiterea încununată de succes la Liceul Teoretic Vidra v-a schimbat traiectul vieții? Evocați, dacă vă face plăcere, câteva figuri de dascăli dragi din liceu, pe care i-ați simțit aproape!

    R.T. Păi, ruperea mea dintâi de locurile natale, a fost admiterea la liceu. Școala generală am terminat-o pe primul loc în toți anii, datorită mamei, care mi-a insuflat dragostea ei de carte și primului meu învățător, pe care-l port în inimă ca fiind “domnul Trandafir al meu”… Tot mama și-a rupt bucățica de la gură și a fost de acord să plec mai departe, “la școlile cele ’nalte”, ca o consolare pentru copilăria ei de orfană, când n-a putut urma mai mult de patru clase… Nu mai plecasem din sat decât pentru “poza de buletin”.  Așa că…“mă-întorc ca licean la mine-n sat/ dar parcă nu mai am prieteni/ și fără ei/ mă simt mult mai sărac”.

    Liceul de la Vidra a fost o altă lume… Eram “mare”, copilăria rămăsese o amintire, eram pe cont propriu și nu trebuia să dezamăgesc încrederea celor de-acasă, dar mai ales, trebuia să răsplătesc investiția făcută în mine, sacrificiile financiare; eram singurul “evadat” din sat și nu puteam să mă întorc decât “sub scut”… În plus, adolescența avea adrenalina ei uimitoare! Mai întâi a venit dorința reală de a fi “în frunte”, reușind să mă mențin în plutonul premianților. N-a fost simplu, pentru că a trebuit să mă bat pentru bursă, era singura mea șansă  de a putea urma cursurile până la final, așa că nu puteam neglija nicio materie. Dar adolescența mi-a adus și partea cea mai plăcută a ei – primele fioruri ale dragostei… Era ca o desprindere față de lumea reală, de preocupările cotidiene obligatorii, era un vis pe care-l trăiam “plutind cu capul în nori”, “visând la lună și la stele”… În fapt, tânjeam după ineditul și farmecul unei prietenii cu totul speciale, a unei irezistibile atracții, a mărturisirilor, a unor clipe de singurătate “în doi”… Și-a fost într-adevăr ceva unic, ce m-a marcat pe viață, în ciuda sfaturilor profesoarei de biologie, Ecaterina Plugaru, făcute, sunt sigur, doar pentru a nu ne uita precuparea pentru școală. Pe mine însă, iubirea m-a făcut să fiu și mai silitor, trebuia să dovedesc că merit atenția persoanei iubite, că puteam fi responsabil, pentru amândoi… 

    Adevărul e că iubeam aproape toate materiile, iar anumiți profesori “te obligau” să te ridici la pretențiile lor prin modul în care îți dezvăluiau cunoștințele, fiecare fiind profesionist în domeniu său. Cu toate acestea m-am simțit onorat și mândru pentru câțiva dintre acești minunați dascăli, cu care împărțeam nu numai orele de clasă ci și acele minunate reuniuni de sâmbătă seara, în sala de dans de la cantina liceului. 

    Am fugit de latină în clasa a IX-a, chiar dacă profesorul Corneliu Palaghian nu era “de speriat” (“mă figură, mă, da’ tu n-ai învățat pentru azi!”…  Refrenul liceenilor “Silva-silvae/La toamnă tataie”, deși până la urmă, nu s-a aplicat și pentru mine, m-a hotărât să trec la “reală” din clasa a X-a). M-am dedicat mai mult științelor exacte, însă “formațiunea” mea stelară, de “pește”, nu putea fi deformată.

    Limba și literatura română era în sufletul meu încă din clasele primare; învățasem pe de rost multe din isprăvile viteazului Gruia, la pieptul mamei, când încă nu știam a citi,  iar ea mă adormea recitându-mi câte și mai câte… Am descoperit taina buchilor pe la patru ani, iar mai târziu mi-a plăcut mult să citesc; pe lângă poveștile vârstei, l-am descoperit devreme pe Eminescu și Labiș. În clasa a X-a, modul de predare al profesorului de excepție, Vasile Lefter, m-a determinat, “realist” fiind, să particip la olimpiada de română; am avut și noroc, unul din cele două subiecte date “la alegere”, mi s-a potrivit “mănușă” – “Poetul meu preferat”. Am optat pentru Labiș; “Moartea căprioarei” mă impresionase de la prima citire, cu ani în urmă… Am scris lucrarea cu înfrigurare, copleșit de emoție, de compasiune față de ființa ce-avea să moară, ”la ceas oprit de lege și de datini”. Urcam cu eroul “printre târșuri” și mă vedeam la Cănele, locul copilăriei, unde admirasem de multe ori, ciute și cerbi în direct… Subiectul era pentru mine un supliciu, iubeam realmente aceste ființe. Nici nu știu cum au trecut cele două ore… Am finalizat lucrarea cu lacrimi în ochi, scriind “Mănânc și plâng. Mănânc!”…

    Probabil am convins, lucrarea fiind citită ca un exemplu de analiză literară, la o clasă de… umaniști. Când am aflat, emoțiile mi-au revenit ca în timpul scrierii – prietena mea era în acea clasă… M-am felicitat pentru ideea de a fi participat la concurs! Eu, fire retrasă, puțin sociabil, aveam acum  impresia că toți mă priveau altfel… La faza județeană subiectul nu a mai fost unul “de suflet” și am realizat că e nevoie de ceva mai mult decât credeam. Mai târziu, “Capul de rățoi” a lui G. Ciprian nu m-a încurajat, lucrarea mea, albă ca și a celorlalți colegi, ne-a adus un binemeritat doi! De la același dascăl și tot pe merit! Dar, ca în orice situație, a existat și o excepție, colegul Georgică Manole… În manual noi aveam un fragment din piesa “Omul cu mârțoaga”, iar la nota din final, era menționată și piesa buclucașă… A fost singurul care citise precizarea din dreptul “capului” în discuție – “piesă de idei”, suficient ca actualul binecunoscut scriitor (un Dan Barbilian al generației noastre) să primească un triumfător șapte! A fost momentul în care profesorul l-a lăudat și l-a îndrumat să citească consecvent “România literară”. Se vede că i-a prins bine!

    Momentul de cumpănă nu m-a împiedicat să apreciez atitudinea corectă a dascălului nostru și dăruirea cu care preda materia. Îmi amintesc cât de mult suflet punea în analizele pe care le făcea pentru noi. Avea un cult față de Eminescu și opera sa colosală. La “Atăt de fragedă”, în timp ce luam notițe, îl urmăream cum pășește printre bănci, transfigurat de mesajul poetic al capodoperei. Fără să vreau, îl vedeam pe el ca autor și pe scumpa lui soție, Elizia, în locul Veronicăi… Ce să fac, adolescența îmi aprindea imaginația, asociind subiectului simțăminte proprii, apărute vrând-nevrând… Pentru mine a rămas dascălul meu preferat, precum domnul Trandafir pe vremuri, în fapt Nicolae Danțiș, primul meu învățător… Mai ales că în cursul liceului l-am avut și diriginte și director, demonstrând competență și profesionalism, grijă față de condițiile din internat și cantină. Pasiunea pentru teatru a împărtășit-o din plin și elevilor cu aptitudi în domeniu. Viața ne-a adus aproape și după 40 de ani de la absolvirea liceului, când ne-am redescoperit cu emoție și mare bucurie. Ulterior ne-am intersectat în lumea scrisului, fiindu-mi critic și îndrumător, prefațându-mi primele două volume de poezii. 

    Ar fi nedrept să nu-l amintesc și pe profesorul de geografie, Constantin Dumitru, datorită căruia, câteva luni bune din clasa a XII-a, m-am pregătit la această materie, cu gândul să dau admitere la facultatea respectivă.

    Mihai Ionașcu, profesor de fizică, avea un mod cu totul aparte de a preda materia, o voce caldă și foarte explicită, mereu dispus în a lămuri orice neînțelegere, încât fizica părea mult mai accesibilă decât la prima vedere.

    Alexandru Moise, un profesionist sută la sută; istoria o visa precum rar găseai un altul, dar stăpânea și matematica foarte bine; avea un fel de a preda copleșitor; i-ar fi trebuit două ore să-și expună detaliile cele mai ascunse ale subiectului fiecărei lecții. Era singurul profesor al generației noastre care predase și în localul vechi al liceului, casa cu coloane… Metoda de ascultare era… tip loterie, deschidea catalogul după ce “bibilea” paginile câteva zeci de secunde, timp în care “asistența” era cu sufletul la gură, apoi brusc… găsea “condamnații” orei; rar mai făcea a doua… “tragere”.    

    Profesorul Alexandru Ungureanu, în ciuda faptului că, dacă te scotea la tablă și nu te descurcai după ce te ajuta cu sugestii repetate, îți spunea drept în față, dezarmant pentru unii, “dom’le, da’ n-ai citit nimic pentru azi, așa-i?”….  era destul de înțelegător: dacă îl rugam să ne ajute, deoarece în ciuda încercărilor, n-am găsit soluția problemei dată spre rezolvare,  se așeza la tablă și lucra cot la cot cu noi. “Dom’le, ia să vedem”…  Ne bucuram când nici lui nu-i ieșea din prima; făcea o pauză, își trecea mâna prin păr… “Ia să facem altfel… E mai ușor așa?… Dom’le, cel mai ușor e cum știi!” Dar ca să ajungi aici, trebuia mult exercițiu, trebuia lucrat din culegeri și gazeta matematică, pe lângă manual. Ne-au fost utile și participările la olimpiadă, adevărate provocări, excelente pentru bac și viitoarea admitere la facultate.

    Amintiri plăcute și despre Simion Ene, profesor de muzică și științe sociale, calm, înțelegător, cooperant, niciodată distant. 

    Profesoara Ecaterina Plugaru era “turnul de veghe”; ca mamă, intuia mai bine pericolele vârstei și nu ne scăpa din ochi, dojenindu-ne când derapajul devenea periculos. (“Fet’ță, lasă băietul cela în pace! Nu-i de nasul tău!”). Dincolo de asta avea un fel de a fi, nu te puteai supăra realmente pe “ochii ei de vultur”; poate că, la prima impresie ți se părea nedrept, dar mai apoi, apreciai această atitudine. 

    4.Cum ați ales viitoarea profesie? Relatați  momente importante din perioada studiilor superioare!

    R.T. Spusele anterioare mă arată o fire ușor oscilantă, nu eram decis pentru o anume direcție. Cauza principală a fost că nimeni din familie nu se gândea la o continuare, nici măcar eu, având în vedere situația financiară a familiei. Fără bursă n-aș fi putut finaliza nici liceul, poate doar la fără frecvență. Ai mei abia așteptau să termin și să iau bac-ul, urmând a rămâne învățător la școala din sat, după modelul celor trei-patru consăteni care terminaseră înaintea mea, fie Liceul din Vidra, fie Liceul pedagogic din Galați; ăsta era nivelul cadrelor didactice din Coza, fără studii superioare. Așa că n-am făcut nici o pregătire specială suplimentară. 

    Șansa o fost fratele meu, absolvent de subofițeri cu un an în urmă și care a primit repartiție la o unitate militară din Timișoara. Venit în concediu în vara absolvirii mele, a sugerat mamei că aș putea “încerca” un examen în orașul de pe Bega, urmând, ca în caz de reușită, să stau la el, eliminând cheltuielile cu gazda. După multe “cântăriri” ale acestei oportunități am decis să riscăm, deși banii de drum și ceva pe lângă, s-au adunat cu greu. Vă dați seama ce era în sufletul meu, așa că abia atunci am “evaluat” ce șanse reale de izbândă aveam, să nu cheltuiesc banii degeaba. Și pentru a nu fi “belea” pe capul altora prea mult, toți ai mei au optat pentru cursuri de scurtă durată, 3 ani… Eu trebuia să aleg doar specialitatea. Următoarea săptămână am consultat programa de admitere la politehnică și am ales electrotehnica, subingineri…  

    Trecând peste detaliile unei călătorii în premieră cu un tren adevărat, (mai călătorisem doar de două ori cu “expresul de Burca”), după mai bine de 16 ore (fără pauza din București unde a trebuit să schimb trenul), timp în care am stat cu capul numai la geam, “cu ochii în patru”, uluit de frumusețea scumpei mele Românii, pe care doar din cărți o știam,  iată-mă în Timișoara, la 23,40… Mi-ar trebui o zi întreagă să vă spun tot ce-am simțit și trăit în acea zi, “istorică” pentru mine și cât de preocupat eram să nu fi făcut drumul degeaba… Așa că pe scurt, “veni, vidi, vici”! Bucuria mea și a alor mei, a fost pe măsură.

    Orașul era pentru mine ca în povești, greu realizam că sunt în țară, având în vedere că pe stradă auzeai la tot pasul cel puțin trei limbi iar dialectul bănățean era o muzică nouă pentru urechile mele. Întoarcerea în Vrancea a fost pe o rută nouă – Timișoara, Mediaș, (cu întrerupere de 3 zile la rudele fratelui, din Pelișor), Brașov, Ghimeș-Palanca, Adjud, Focșani, Tulnici, cu peisaje uluitoare…

    Vara a fost o muncă asiduă pentru strângerea banilor, plantație, cules de zmeură… Dar surpriza mare a fost la întoarcerea la facultate – media mea la examenul de admitere, era pentru locurile cu bursă integrală I, adică masă și cazare la cămin, plus 100 de lei bani de buzunar! O, Doamne, mama era în al noulea cer! Reușisem din nou s-o fac să plângă de bucurie!  

    Studenția?… Dacă spun că a fost SUPERBĂ, e mult prea puțin! Depășind noul meu statut din satul natal – primul cozan student, (pe lângă cei câțiva absolvenți de liceu, mai erau doar cursanți ai școlilor profesionale sau de tehnicieni silvici), care însă nu mi-a schimbat obiceiul “tradițional”, muncă din cursul verii și nici dragostea mea pentru Cănele, unde petreceam mare parte din vacanțe; semestrele de la facultate erau o preocupare serioasă pentru studii. Domeniul de specialitate era fascinant iar științele exacte continuau materiile din liceu, de fizică și matematică, la un nivel superior. Laboratoarele și proiectele erau noutăți absolute, ușa de acces în tainele viitoarei meserii. Practica din perioada de vară în uzine mari ale Banatului (Oțelăria de la Oțelul Rosu, Electrobanat și IAEM din Timișoara) ne-au făcut o imagine a viitoarelor locuri de muncă. Dincolo de activitatea strict profesională, orașul îmi oferea miracole zilnice – un alfel de viață, peisaje și edificii superbe: parcuri, arhitectură veche, vestigii istorice, cinematografe, Opera, Sala Sporturilor (cu concertele trupei Phoenix), Canalul navigabil Bega, Stadionul 1 Mai (cu Politehnica, într-un duel cu FC Bihor pentru promovarea în “A”), Complexul studențesc de pe malul Begăi, cu atmosfera lui inegalabilă (cantinele aveau la parter, spații speciale pentru reuniuni dansante); bilunar erau organizate întâlniri sub genericul “seara grupei”, alături de studenți participând asistenții și decanul de an, antrenați în discuții “de la egal la egal”, salutându-ne simplu, cu “servus”, ca într-o mare familie; Casa studenților (cu activități de neuitat, cu filme de top precum “Pe aripile vântului”, “Splendoare în iarbă”, “Love story”…); biblioteci și săli de studii, cursuri, seminarii, laboratoare și bineînțeles, sesiuni de examene… Bobocii aveau parte de “încurajări” din partea “veteranilor” de genul unui cerc desenat pe perete, lângă ușa sălii de examen, în care stătea scris cu majuscule, “loc de dat cu capul… după examen”… Am avut emoții, bineînțeles, era doar primul meu test, la “rezistența materialelor”; am tras biletul și m-am calmat; știam; așa am luat primul 10. Au urmat multe asemenea note, sau pe aproape; eram cel mai conștiincios student din an. Urmarea, am fost ales în activul studențesc, la Comisia socială a Institutului Politehnic “Traian Vuia”, cu rol de organizare a activităților din cămine și cantine și a gestionării biletelor de odihnă și tratament. La terminarea anului II, secretara de an, care se îngrijea de toate documentele necesare în relația cu decanatul, “m-a certat” pentru un 8 pe care-l luasem la “măsurări electrice” și m-a făcut să-i promit că voi veni în toamnă pentru… mărirea notei. Atunci am aflat că exista și o asemenea posibilitate, dacă doreai. De ce? Pentru a putea obține bursa de merit, republicană, trebuia să îndeplinești două condiții: media anuală peste 9,50 și nici un examen notat cu 8, sau mai puțin…. Am râs, dar ea “m-a obligat” să-i promit; m-a convins cu dezvăluirea nivelului lunar al unei asemenea burse, 1000 lei, pe lânga integrală I, de care am beneficiat mereu. N-am spus nimănui acasă, mi se părea că nimeni nu mă va crede că merg la sesiunea din toamnă pentru… mărirea notei, dimpotrivă ar spune că am rămas restanțier… În toamnă, după tabăra din Costinești, (seria mea se încheia pe 2 septembrie), am completat foaia de drum cu destinația Timișoara… Profesorul Brașovean mi-a luat cererea aprobată de decan (la ridicarea ei, secretara m-a felicitat anticipat), a ridicat din sprâncene și m-a invitat să trag biletul cu subiectul de examen… Totul a fost bine! Bursele de merit s-au aprobat târziu (Ministerul aproba numărul acestora pe fiecare centru universitar, iar senatele nominalizau ulterior, studenții beneficiari), așa că abia în decembrie am primit banii… Din ei mi-am făcut primul meu costum (până atunci nu avusesem decât uniforma de elev), mi-am cumpărat un “Alain Delon” și o pereche de cizme îmblănite; cămașa și cravata, noi-nouțe, a trebuit să le cumpăr din economii și din suta de lei primită lunar; tot din economii (cartelă vândută), am cumpărat câte ceva pentru cei de acasă – o basma mamei, o cană de bucătărie surorii Paraschiva, câteva dulciuri și niște gumițe de la sârbi, pentru fetițele ei. Ajuns acasă “înțolit din cap până-n picioare” și cu cadouri pe deasupra, mama a izbucnit în plâns și m-a întrebat îngrijorată – “spune drept, ce-ai furat?”… Cu greu a dat crezare spuselor mele, doar când i-am arătat carnetul cu noua notă de la examenul de mărire, s-a liniștit; știa ea ce crescuse la sânul ei…

    După fiecare examen mă “cinsteam” cu un pahar de lapte și un corn; făcusem o fixație, și, deși nu eram superstițios, făceam o vizită la catedrală – mă relaxam și-mi limpezeam gândurile; dimensiunile măreței construcții, parcă mă ocroteau… devenisem poate, cel mai fidel student al splendidului edificiu. De neuitat sunt și excursiile de weekend, organizate de studenți pe Semenic, Valea Cernei și Muntele Mic, împreună cu cadre universitare, mari iubitoare de drumeții (profesorul Eugen Seracin, membru al Clubului de alpiniști și decanul nostru de an, pe atunci șef de lucrări, Dumitru Daba), dar și viața de cămin, cu farmecul ei total. Să nu credeți că nu aveam și abateri de la regulament, de pildă, deși aveam cartelă, multe luni o vindeam și făceam “dublu” cu colegul de cameră; nu era problemă, la linia de autoservire aveam colegi ce făceau de serviciu; o ciorbă în plus, în care cufundam două porții de carne luate de la felul doi, era deja banal; banda de debarasare avea multe tăvi aproape intacte; fetele doar ciuguleau, ca puicuțele; seara se scoteau câteva tăvi cu desertul rămas de la masa de prânz… și tot așa. Cu banii economisiți rezolvam  mici achiziții de genul, un aparat foto, o cutie de șah și table, una de remy, cărți de specialitate, o bere la “Groapă”, (local situat pe malul Begăi, mai jos față de nivelul străzilor),  plata redusă a excursiilor studențești, bilete la meci, concerte, teatru și filme, (toate reduse pe baza legitimației de student)… Ce viață! Apoi, veneau vacanțele; asociațiile de studenți aveau la discreție bilete și foi de drum gratuite în taberele de odihnă din Costinești și Izvorul Mureșului; așa am văzut pentru prima dată marea… Avea să mă farmece pentru totdeauna! Marea mi-a fost și martora discretă a întâlnirilor de neuitat, cu iubita mea dintotdeauna… 

    Examenul de diplomă l-am absolvit cu nota maximă. Eram șef de promoție, iar după centralizarea pe țară a absolvenților, în vederea repartizarii la viitoarelor locuri de muncă în ordinea mediilor, indiferent de centrul universitar la care ai absolvit, am avut încă o surpriză: eu trebuia să aleg primul… Așa am ajuns în capitala Moldovei, cum convenisem din timp cu viitoarea mea soție…

    Dar viața, abia acum începea cu adevărat…

    5.Intrarea „ în producție”  v-a adus satisfacțiile așteptate? De fapt, concret, ce profesie ați practicat ?

    R.T. Mai întâi, trebuie să spun că la instalarea în “dulcele târg al Ieșilor”, am fost șocat… Veneam din “occident”, iar urbea Moldovei era aidoma scrierilor moldave – un oraș liniștit, departe de lumea dezlănțuită, cu oameni calzi și suflet mare, dar cu mici posibilități materiale; impresia generală a fost că… am greșit gara! Chiar m-am întors “pi piron”, pentru a mă convinge! Da, eram în Iași…

    Am lăsat geamantanul la bagaje de mână, m-am înarmat cu imaginea Iașiului din mintea mea (îl iubeam din citite, istorie și literatură, Eminescu, teiul, carul cu boi…) și am luat-o la pas, începând cu piața din fața gării… Nu-mi venea a crede ochilor: clădiri mici, dărăpănate, cu imagini de hanuri din secolul trecut, străzi înguste, case cu păpușoi în grădini, oameni preocupați de problemele lor… Era prea mult pentru mine, trei ani în “occident” fusese un vis, trebuia să fie o explicație… 

    “Vă rog, cum ajung în centru?”…  ”Driept înainti, ș-apoi pi dreapta, pi Arcu… nu-i diparti”…

    Clar, eram în Moldova mea dragă, cum de uitasem?… Aveam o zi întreagă să-mi revin. Am străbătut orașul cu dorința de a-i desluși aura din mintea mea; Piața Unirii, Traian, Lăpușneanu, Palatul Braunstein, Cuza Vodă, Opera, Teatrul, Catedrala, Trei Ierahi, Palatul Culturii… Mă rătăceam, reveneam, admiram, mă umpleam de isorie și amintiri pe care le suprapuneam pe imaginile vii… Am intrat la Palat și… am ieși după patru ore, flămând și cu  picioarele rupte de oboseală… Dar plin de frumuseți de care-mi era deja dor să le revăd… În sala Grigorescu mă luase lumea la ochi, cum de mă tot plimbam în fața carelor cu boi; eu știam doar de unul… Sala voievozilor, turnul, clopotele… Și n-am văzut decât o mică parte din extraordinarul palat… Aveam capul plin de un trecut glorios, cum putusem să mă las dezamăgit de prima impresie?…

    Încet-încet, am descoperit misterele târgului și comorile lui de istorie și cultură, prezente la fiecare colț… Clar, nu-i de ajuns să citești despre Iași și marile personalități care au pus o piatră la temelia lui, trebuie să-l bați cu piciorul, să te cuprinzi de măreția sa și să simți vitregiile vremurilor, ca să înțelegi măcar o părticică din sufletul acestui popor! Așa înveți a-l iubi cu adevărat! Avea dreptate marele istoric Nicolae Iorga!… 

    Dar pentru mine începea acum viața adevărată; istoria este nu numai trecut ci și prezent; eram eu gata să-l înfrunt?… Trebuia, destinul era hotărât și n-avea rost să-i stau în cale…

    Mi-a trebuit ceva timp să mă acomodez cu limba, viața cotidiană și integrarea la primul meu loc de muncă, “Tehnoton”. Fabrica era încă în construcție; sectia de montaj radio se utila cu liniie tehnologice; primele aparate de radio, Cora și Milcov se făceau într-o secție a uzinei “Mase Plastice”; birourile erau în regim de șantier. Am crescut odată cu ea, în atelierul de “serii zero”, cu pregătirea punerii în fabricație a noului aparat, Albatros… Ce mai, pionerat! Ne-am regăsit aici absolvenți din toată țara, ne-am împrietenit, am devenit colegi de muncă și de viață. Majoritatea erau necăsătoriți. Problema socială era una foarte gravă; primarul Ioan Manciuc avea de rezolvat fluxul imens al fiilor satelor către oraș; industrializarea sufocase dulcele târg; ca să facă față, a hotărât să construiască un adevărat oraș cu blocuri noi într-o zonă, atunci marginală, dincolo de calea ferată, viitorul cartier Alexandru cel Bun; o pădure de blocuri au răsărit în doar câțiva ani, pentru a rezolva problema locuințelor. “Tehnotonul”, unitate nouă în peisajul ieșean, avea prioritate la obținerea de locuințe, având în vedere și noii veniți cu repartiții guvernamentale, așa cum erau absolvenții de facultate. Totuși, numarul mare de solicitanți a impus repartizarea în regim de șantier a unor scări întregi din blocurile noului cartier, de care dispunea unitatea. Așa se face că foarte multe apartamente au fost alocate angajaților, dar câte unul în fiecare cameră, ca la un cămin… Mai mult, erau la modă căminele de nefamiliști alocate uzinelor, un fel de garsoniere compuse dintr-o singură cameră și un grup sanitar comun, pe fiecare nivel; numai că foarte repede, camerele au fost ocupate de familiști, din lipsă de apartamente; un adevărat haos, familii cu doi-trei copii, locuiau într-o singură cameră… Ăsta a fost efectul industrializării comuniste!… Groaznic!

    N-am fost scutit de soarta celorlalți; în primul an a fost mai simplu, eram încă singur; vara următoare m-am căsătorit, dar soția lucra în Focșani iar eu la Iași; toamna a urmat încorporarea, iar în primăvară am primit o cameră, într-un apartament cu două; colocatarul meu s-a transferat la București și deși eu eram căsătorit, mi s-a repartizat alt coleg în locul lui… Aveam deja două fetițe și apartamentul rămasese mixt; abia când soția a rămas însărcinată din nou, conducerea a decis o rezolvare a coșmarului, repartizându-ne un apartament de trei camere; trecuse un cincinal de la primirea repartiției… Iată “satisfacțiile” de care am avut parte, într-o lume a “echității sociale”… 

    Sintetizind răspunsul solicitat, dincolo de viața personală, am avut norocul unui colectiv tânăr, la început de drum; am lucrat la atelierul de “serii zero” a secției de “montaj radio”, ca tehnolog și șef de atelier, apoi la “controlul tehnic de calitate”, șef de subunitate “analiza calității”, iar ultimii ani din cei șaptesprezece de muncă în această unitate, la un atelier de proiectare, “pregătirea fabricației”. Da, am avut satisfacții profesionale, chiar dacă bătălia pentru viață era continuă, stresantă și departe de visurile din tinerețe; se demonstrează fără dubii că “viața bate filmul”.

    6.Căsătoria cu doamna Ela a fost un catalizator al inginerului Toader Răduță?

    R.T. Măcar aici, reușita a fost deplină! Visul nostru de a întemeia o familie s-a împlinit și doar împreună, cu dârzenia și luciditatea perechii mele, am reușit. N-a fost deloc ușor, caracterul meu mai… poetic, de visător, fiind excelent completat de realismul și simțul practic al “fecioarei” de lângă mine! De foarte multe ori s-a dovedit a fi mintea clară, lucidă, care a rezolvat probleme grele, când eu eram implicat în altele, de responsabilitate profesională. Pentru asta îi sunt recunoscător, nu s-a lăsat învinsă de multele încercări ale vieții noastre în doi, dar mai ales pentru munca continuă, de zi cu zi, pentru creșterea și educarea unei familii atât de numeroasă! Nu-i deloc ușor să fii mamă, soție și o foarte bună gospodină, iar în anumite situații să poți egala sau chiar depăși, capul de familie! A dovedit că este “jumătatea mai mare”, a cuplului nostru!

    7.Ați lucrat și locuit în Iași. Acum locuiți pe plaiuri mioritice. Nu duceți dorul orașului cu șapte coline? Nicolae Iorga scria „sunt  români care n-au fost niciodată în Iași, deși n-ar trebui să fie niciunul, căci cine n-a fost aici nu poate să străbată cu înțelegere foile celor mai frumoase cronici, nu se poate pătrunde după cuviință de spiritul trecutului nostru  care trăiește în acest loc mai viu și mai bogat decât oriunde altundeva”.

    R.T. Cred că o parte din răspuns l-am dat deja. Cei patruzeci și trei de ani, cu statut de angajat în câmpul muncii, au inclus și o viață socială în comunitatea ieșenilor. Nu ai cum să nu te consideri că ești unul de-ai lor, un moldovean mândru de urbea de pe cele șapte coline. Am venit aici din dragoste pentru Iași, “cunoscându-l” înainte de a-l vedea! Am întemeiat o familie frumoasă, am bătut împreună toate colțurile lui, am crescut fetele în aura marilor săi ctitori, a personalităților ce au consunat cu spațiul eminescian, cu măreția acestei capitale culturale a României. Cum să pot uita toate acestea? Nici dac-aș vrea nu o pot face, nu numai buletinul meu este încă de Iași, ci și o parte din mine; chiar dacă mereu voi fi îndrăgostit de meleagurile natale, iar de curând m-am reîntors în inima Vrancei. Sunt tot acasă și aici și la Iași, unde revin de fiecare dată cu emoție și mare drag. A rămas în orașul teilor o parte din inima mea, dar și din familia mea:  fata cea mare și minunata ei familie, cu doi scumpi nepoței! 

    Când spui Iași, spui Copou, spui Eminescu și Veronica, spui Bălașa, Sadoveanu, Topârceanu, Creangă, Codreanu, spui Cuza și toți voievozii neamului, spui Mihai și prima Unire, spui Mica Unire și Marea Unire, spui Trei Ierarhi, Galata, Cetățuia, Golia și Sfântul Sava, spui Basarabia însângerată, spui… dor de România! Și dacă spui toate astea, nu ai cum să nu scrii cu mare drag, de acest “dulce târg”… 

    • Oraș moldav, zidit din temelii
    • pe hrube de istorii încă vii,
    • pe sânge de viteji și cărturari
    • ai vechii urbe, meșteri făurari,
    • pe voievozi și clopote de strajă,
    • șapte coline stau mereu de pază.
    • Din Repedea și Bucium cobori la Trei Sarmale
    • trecând de plopii și azi fără pereche,
    • Bahluiul te întâmpină agale
    • cu susurul molatec în ureche.
    • Palatul ține-n brațe toți ctitorii de țară,
    • pe moșii și strămoșii, olari odinioară,
    • pe cei ce-au meșterit, și case și morminte 
    • și ne-au lăsat podoabe să știm ce-a fost ‘nainte.
    • Maeștrii ce-au trudit cu dalta și penelul,
    • ce-au șlefuit cuvântul, bronzul sau oțelul…
    • Copoul te ia-n brațe, cu-o vrajă nepereche,
    • să urci pios colina cu teii la ureche,
    • cetate de lumină, cu școlile înalte
    • într-un buchet de gală, la Universitate.
    • Parada cea de bronzuri a spiritelor vii,
    • te duce până-la Breazu, colina dintre vii.
    • Galata, Cetățuia, semeți străjeri de pază,
    • intrarea dinspre sud a Iașiului, veghează,
    • deschid discret intrarea în vechea capitală,
    • ce te bine-primește, ca într-o catedrală.
    • Să calci țărâna plină de ctitori și eroi,
    • cu grijă și sfială, sunt încă printre noi.
    • La Sfântul Nicolae stau voievozi la rând
    • la uns pe tronul țării, ca până de curând.
    • La Trei Ierarhi, minune de spirit și zidire,
    • trei domni ne dau și astăzi prilej de preaslăvire.
    • Junimea este încă izvor de armonii
    • rememorând lucirea ilustrei măreții.
    • Spre nord, trecând Țicăul, ajungi în Șorogari,
    • te-îmbie-apoi Ciricul, cu ceata de ștrengari,
    • ce lărmuiesc în voie sub razele de soare, 
    • ori în umbra pădurii și-a lacului răcoare…
    • Se lasă înserarea cu licăriri de stele
    • ce mângâie neliniști în cuibul casei mele…

     

    8.Stabilirea la poalele codrilor de pe frumoasa Măgură a Odobeștilor, în satul Pădureni-Jariștea, a trezit în dumneavoastră doruri artistice care vă dădeau târcoale încă din anii de liceu. Ați publicat deja două volume de poezii. Muza literaturii devine o permanență a familiei dumneavoastră. În curând veți fi doi scriitori în casa de la Pădureni: un poet și un prozator. Cum comunică soții Răduță în plan beletristic?

    R.T. Vedeți, viața familiei a fost una plină de încercări, o luptă continuă pentru rezolvarea problemelor cotidiene. Când ai atâtea zâne în casă nu ai cum să nu le vezi decât așa, ca zâne; nu e nevoie să visezi, le admiri și lupți pentru ele; pentru a putea crește și zâmbi; căci zâmbetul lor este și zâmbetul inimii tale… Mai e timp de poezie? Ele însele sunt poezie!  Așa că ne-am străduit, ambii creatori ai lor, să ajungă la propriul lor zbor, spre cuiburile visate. N-a fost ușor, dar atingerea țelurilor a fost răsplata noastră, chiar dacă viața n-a încetat să ne oferă noi “surprize”; nimic nu se obține fără a plăti un preț!

    Da, ceea ce era în subconștient nu s-a rătăcit, a ieșit la lumină la timp, pentru a nu se pierde odată cu noi, vremelnici purtători de umbre. Primele două volume au fost deja încredințate publicului, nu-mi mai aparțin decît moral. Un al treilea așteptă în colivia protectoare, pentro o coacere a mesajului predefinit. Mai am în lucru și o scriere în proză, despre rădăcinile mele din prundurile Cozei.

    Perechea mea de suflet a dorit a se elibera de angoasele copilăriei și a pus pe hârtie durerile nemărturisite, ce i-au îngreunat zbuciumata tinerețe. Sunt convins, cartea va fi primită cu interes de cititorul avizat. Noi doi rezonăm, dar în același timp trăim fiecare în creuzetul lui creator. Ea a fost și va rămâne muza mea, așa cum am cunoscut-o când mi-a înmugurit dragostea, mereu o văd mireasa sufletului meu, unica și eternă… Pentru ce scrie ea, nu cred că are nevoie de motivații ca ale mele, pentru ea suferința, dar în egală măsură și umorul, sarcasmul, este motorul creației; creație născută din durere și chin, dar și din salvarea găsită prin a râde în nas credulilor, celor cu capul în nori, cu fața întoarsă de la realitățile, deseori brutale, ale soartei. Întotdeauna extremele se atrag și noi nu facem decât să confirmăm regula!

    9.Aveți patru fete minunate și mai mulți nepoți. Vă simțiți un om bogat?

    R.T. Da, din acest punct de vedere, DA! Familia este creația noastră esențială, chiar dacă vânturile vieții ne-au depărtat în spațiu. Este singura formă de bogăție pe care nu ți-o poate lua nimeni! Se știe că banul, averea, e ochiul dracului. La noi, n-ai ce fura, n-ai cum a ne face nefericiți!

    • Portița scârțâie a greieri
    • când nepoței ne calcă pragul
    • și veseli ne aleargă-n brațe, 
    • de ți-i mai mare dragul!
    • Mămici, copile altădată,
    • ne umplu ochii de lumină,
    • sunt florile iubirii noastre
    • crescute în grădină.     

    10.Ce crede poetul Toader Răduță despre viitorul poeziei contemporane?

    R.T. E un domeniu în care nu sunt expert. Emit doar o speranță: poezia este oglinda sufletelor, nu poate lipsi din viața noastră, cât timp oamenii se vor iubi cu-adevărat! Dragostea e un dat dar și o capodoperă a omenirii! 

    “Dacă dragoste nu e, nimic nu e!”

    11.Ce înseamnă pentru vrânceanul Toader Răduță să fii patriot?

    R.T. Patriot… Atâta timp cât rădăcinile tale te fac să suferi pentru neamul tău și te îndeamnă să pui o picătura de alin pe rana sufletului oropsit, poți spune că meriți a te adăpa mai departe din seva străbunilor. Dar… trebuie să faci tot ce ține de tine, pentru a merita să devii tu însuți sevă, pentru cei ce vin după!

    12.Formulați întrebarea pe care doreați să v-o adresăm și nu am făcut-o. Răspundeți așa cum credeți de cuviință.

    R.T. Waw!… E mai ușor să răspunzi, întrebările au întotdeauna două tăișuri… Totuși:
    Î:  Cine ești tu, omule?
    R: Un grăunte de nisip, în clepsidra timpului fără sfârșit…

    Vă mulțumim!

     

     



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Drept de autor © 2009-2023 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5