PRIN APROAPE, APROAPE!
Interviu cu domnul prof. dr. ION GR. CHERCIU ,
REALIZAT DE PROFESORII ELIZIA ȘI  VASILE LEFTER
______
1.Domnule profesor, v-ați născut în zona seismică a Vrancei istorice. V-au marcat copilăria legendele despre cutremure, despre baba Vrăncioaia și Ștefan cel Mare?

Așa-i: am venit pe lume în epicentrul cutremurelor vrăncene; este locul cel mai sigur din spațiul românesc fiindcă aici pământul „dansează” ades pe verticală, numai în sus și în jos. Am aflat încă de la gimnaziu că suntem cineva în „lanțul alpino-carpato-hymalaian” și suntem ori începuturile ori ecourile vibrațiilor sale.
Oricărui trăitor obârșia îi pare că este chiar pe „axa lumii”, cum descifram eu privind hărțile că satul meu este la mijlocul distanței dintre Polul Nord și Ecuator, dintre Oceanul Atlantic și Munții Urali. Aveam să înțeleg mult mai târziu că e mai bună păpădia din Vrăncioaia decât cea din Grădinile Versailles pe când am pășit spre Palatul Trianon ca să refac drumul străbătut între cele două edificii istorice de către bravii soli ai românilor ca să convingă Vestul și să ne recunoască Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.
Și legenda Tudorei Vrăncioaia mi-a legănat și înseninat copilăria: ea a trimis în luptă pe cei șapte vrednici fii, iar Ștefan ce Mare și Sfânt le-a dăruit „Uricul” ca să-l poarte din veac în veac către rândurile de urmași. Eu chiar mai sper uneori și acum că va ajunge și la mine ca să-l păstrez pentru o vreme și apoi să-l înmânez altora…

2.Cu darul de povestitor pe care îl aveți, faceți, vă rugăm, o scurtă incursiune în vremea primilor ani de viață și de învățătură.

Cred că sunt un văsuian de factură „seismică”: mocan liniștit și blând, adun în mine energii și apoi le revărs în lume din când în când. „Seismică” a fost și vremea mea și am fost tulburat mereu de îndoieli, dar de „îndoiri” m-am temut și m-am ferit, descoperind că-i tare greu să stai drept într-o lume din ce în ce mai strâmbă.
Pe la cinci ani s-au zărit primele semne că am „aptitudini” jurnalistice: intram în acele case unde trăgea câte un bătrân să moară și-i țineau lumânările; abia mă dădeau afară ca să-l scalde, iar eu fugeam acasă țopăind într-un picior ca să duc vestea.
N-am absolvit „grădinița”, că nu erau decât grădinițele din fața caselor. Am repetat clasa întâi fiindcă nu era  voie să fii înscris în catalog la șase ani; prin bunăvoința învățătoarei, am mers la școală un an, dar degeaba. Am transformat această primă înfrângere în victorie fiind apoi tot premiant; dar încă nu știam că nimeni „nu-i profet în țara lui”.
Am parcurs, parțial, două drumuri istorice și anacronice prin antagonismul lor: drumul de la capitalism la socialism și înapoi; ne-a ferit Dumnezeu de război, dar n-am scăpat decât târziu de „războiul rece” și de celelalte „războaie” care ne sufocă zilnic.
Am intrat în  școală în plină epocă de alfabetizare a oamenilor, iar acum suntem în plină „glorie” de… analfabetizare. Copilăria, adolescența și tinerețea n-au fost tocmai grele, semn că n-am murit; atunci mi-am așezat rânduirile vieții. Prezentul nu-i tocmai ușor fiindcă decăderea noastră generală a atins marginile inimaginabile și abia suportabile. 

3.Când ați ieșit din spațiul de basm al Vrăncioaiei și ați intrat în lumea orașului, ați rămas cu nostalgia sunetului de bucium și de fluier al ciobanilor vrănceni?

Tatăl meu era un recunoscut baci vrăncean; uneori, îmi cânta la fluier.
Eu am păzit miei și oi sterpe de pe la cinci ani – întâi, într-o grădină din sat, apoi pe pârloage din afara satului; mă alergau micile mele turme, mă băteau ploile ori soarele, îmi era urât în pustietățile locurilor. Îmi luam de citit și mă cufundam în lecturi și uitam de oi; ele se furișau prin culturile oamenilor de le „pășteau” porumbul, fasolea ori le dădeau „palancă la pământ” iarba de coasă, cânepa, grâul sau orzul, fapte pentru care, seara, primeam „premiul” potrivit.
Mă supăra în fiecare vară câte o oaie atât de mult încât atunci, când am citit în „Moromeții” cum se lupta Nicolae cu Bisisica, am crezut că autorul ori mi-a pândit necazurile printre tufișuri, ori a copiat după mine cartea încă nescrisă despre acele pățanii.
Am rămas cu nostalgia instrumentelor populare, dar eu n-am izbutit să învăț a cânta la vreunul. Lălăiam de pe tăpșan cântece populare ca să-mi treacă de urât; printre dangănetele armonice ale clopotului, se auzea până în sat și glasul meu și cred că „ziceam” bine că nu m-a ocărât nimeni.
Pentru liceul pedagogic, cum nu se găseau viori pe la magazinele din Focșani, tata mi-a cumpărat vioara de la cel mai vrednic lăutar vrăncean, moș Cococea; dar, ce păcat, în mâinile mele ea n-a aflat un slujitor pe măsură.
Este adevărat, fiecare loc și moment temporal are muzica lui și ea însoțește pe fiecare ins în toate umblările lui.  

4.Un moment important în formarea dumneavoastră, ca intelectual, a fost Facultatea de Ziaristică, pe care ați absolvit-o ca șef de promoție. Prea puține lucruri se știu despre această formă de învățământ. Aduceți câteva detalii utile celor care sunt interesați de evoluția presei românești și nu numai.  Curriculum, profesori, colegi…

Fiind student la filologie, am participat, – împreună cu tinerii și, apoi, prietenii Radu Borcea, Petrică Butuc, Ioan C. Ioan – și am reușit la concursul de preselecție organizat de Ziarul „Milcovul” (Focșani) pentru a susține concursul de admitere în Facultatea de Ziaristică din cadrul Academiei „Ștefan Gheorghiu”. Era urmașă a Universității Muncitorești a PCR și a Școlii Superioare de Științe Sociale „Alexandr A. Jdanov” (nume impus de… emisarii sovietici!); măcar primise un nume românesc, ca un firav simbol al ieșirii de sub tutela Moscovei. Am fost admiși toți și am absolvit toți.
Contrar calificativelor ofensatoare și denigratoare de după 1989, această academie și facultatea noastră erau instituții de învățământ superior de prestigiu, cu profesori de mare valoare și cu absolvenți vrednici.
Noi am avut onoarea și norocul de a-i avea ca profesori, îndrumători și prieteni pe unii dintre cei mai prestigioși oameni de cultură și gazetari, precum: Octavian Paler, Dumitru Tinu (ziarist acreditat la Conferința pentru Securitate și Cooperare Europeană), Victor Frunză (ulterior, disident!), Demetru-Dumitru Popa (după 1990, președintele Televziunii Române), Gheorge Bulgăr, Edwin Glasser (primul reprezentant al României la O. N. U.), filosoful Alexandru Tănase, Victor Vișinescu (profesor la catedrele de limba și literatura română din Beijing și din Paris), Grigore Gherasim (translator guvernamental), Ion Zară (vrăncean, viitor secretar șef al academiei și, după 1990, consilier al P. S. D.) etc.
Promoția noastră a avut și are jurnaliști de prestigiu în publicistica centrală și în cea din județe: Nicolae Militaru (TVR), Gabriela Anghel („România Liberă”), Radu Anton Roman („România literară”, PRO TV), Ion Cucu („Scânteia tineretului”), Vasile Popa („Apărarea patriei”), Teodor Oprișan (TVR), Radu Borcea, Petrică Butuc, Ioan C. Ioan (Vrancea), Ion Enache (Bacău), Iosif Darasz (Arad), Rodica Simionescu (Călărași), Ștefan Daraban (Radio Iași), Magda Mateuț (Bistrița-Năsăud), George Constantinescu, Mihai Bocai (Constanța), Dumitru Cârstea, Chirilă Leon (Ploiești), Silvia Rațiu (Galați), Mihaela Dumitrescu (Olt), Darnay Sandor (Satu Mare), Mircea Oprea (Botoșani), Romeo Ghioc, Gheorghe Șeitan (Tulcea), Ivan Nicolae (Sibiu), Dumitru Hariga (Iași), Liliana Pană (Craiova)… 

5.Nu putem trece peste momentul „Ștefan Cazimir”. Coordonatorul doctoratului dumneavoastră . A fost doar o întâmplare opțiunea pentru Caragiale, publicistică?

Fiind student, simultan, la două facultăți (caz unic pe atunci, după cum mi s-a spus!), trăiam dublu și în „universul” Caragiale – înțeles ca scriitor și ca publicist. Firesc, și cele două lucrări de licență s-au îndreptat spre creația lui: „Genuri și specii publicistice în presa umoristică de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Cu ipostaze din revistele Calicul, Moftul român, Moș Teacă” și „Comentariu sociolingvistic și stilistic asupra momentelor și schițelor lui I. L. Caragiale”.
Ideea doctoratului mi-a venit după ce fostul meu ilustru profesor și-a tipărit cartea Caragiale recidivus”. Eu doream să scriu o lucrare „în oglindă” – Caragiale redivivus. Dar porneam de la un nonsens, întrucât marele Caragiale nu și-a pierdut actualitatea de vreun secol și jumătate încoace fiindcă metehnele noastre satirizate de el au rămas aproape intacte. Pregătind teza, am publicat și două cărți cu trimiteri caragieliene: Calendarul Oftului Român și …Nițică publicistică.
Așa că am realizat o sinteză a publicisticii și a procedeelor sale gazetărești: „I. L. Caragiale – gazetarul”.  Este un eseu-ghid pentru cititorii care îndrăgesc jurnalistica și vor s-o înțeleagă în temeiurile ei adânci, nu de fațadă. Dar, mai ales, să nu se lase manipulați prin manevre tot mai sofisticate și mai perfide.

6.Cât timp ați lucrat ca ziarist și cât timp ca profesor de românească?

Ca ziarist „pe stat de plată” am lucrat puțin, doar trei ani, la ziarul „Milcovul”, Focșani.
Întâi, la absolvire, n-am fost angajat, din lipsă de  locuri și am fost trimis în învățământ ca profesor necalificat (matematică – limba franceză), deși studiasem filologie, secundar… limba rusă.
Peste alți șase ani (după trei ani ca redactor), am fost iarăși dat afară fiindcă, chipurile, n-aveam „origine” munctorească (la bază, fiind învățător), dar aveam „pete” la dosarul politic interbelic al unor membri ai familiei mele. Ca atare, ca ziarist profesionist, nu mi-a mai rămas decât posibilitatea de a colabora la diverse publicații.
Am revenit în învățământ ca profesor suplinitor calificat, fiind plimbat anual, ca suplinitor, pe la diverse licee vrâncene; în 1990 am reușit retitularizarea. Printre adolescenți am muncit cam patru decenii.

7.Anii lucrați la CCD v-au stimulat creativitatea?

Am fost profesor metodist, responsabil cu activitatea de perfecționare a personalului didactic din județ, autoperfecționându-mă, conform principiului „educației permanente”. Simultan, am realizat revista lunară cu profil pedagogic, „Vârstele școlii”, și am tehnoredactat cărți importante la Editura „Terra” a Asociației Personalului Didactic „Simion Mehedinți” din Focșani.

8.Aveți o familie interesantă.  Fiica este la București, fiul este „autoexilat” la… Berlin unde și Caragiale a trăit în autoexil. Ați vizitat o parte din locurile frecventate de Caragiale. Cum ați vibrat la vederea locurilor înnobilate de spiritul marelui dramaturg, ca unul care i-ați studiat în detaliu opera, mai ales pe cea publicistică?

La noi funcționează „axa” Cîmpineanca – București – Berlin. Eu o parcurg destul de des. Dar, cu fiecare prilej, merg cu fiul meu prin locurile unde a trăit I. L. Caragiale în autoexilul din ultimii opt ani de viață.
Umblăm prin cartierul său: pe Nachodstrasse, W. Preussichestrasse, Hohenzolerndam… Încerc să-i surprind trecerile pe acolo. Desigur, după cele două războaie mondiale, nu se mai păstrează toate clădirile pe unde i-au fost găzduirile și nici străzile nu mai sunt la fel. Și-mi vine în minte un gând insistent când văd clădiri existente ori zidite în vremea lui: oare el le-a văzut ca să le admire ori să le ironizeze?
Astă-vară am descoperit și bustul său (probabil singurul din Berlin!) în altă parte a orașului.

9.Revenind pe plaiurile mioritice, credeți că ar  mai  fi subiecte pentru un nou Caragiale?

Eu cred în perenitatea operei lui I. L. Caragiale. Ea se susține prin teme, prin subiecte, prin abordări, reflectare și atitudini, deschideri… Nu consider că mai sunt prea multe subiecte (condiția umană fiind, într-un fel, statică), iar cele vechi din vremea lui capătă straie noi în zilele noastre. De exemplu, altfel sună replicile azi: „Acolo unde nu e moral e corupție și o soțietate fără de prințipuri vasăzică că nu le are…” (Unde sunt principiile societății noastre în care nu e decât foarte puțin „moral” și foarte multă corupție?); „Ce are morala cu cariera de  avocat?” (De ce justiția noastră a fost legată la ochi ca să nu mai vadă… morala?); „Opiniile sunt libere, dar nu și obligatorii…” (La noi, toți cârcotașii au păreri și la muncă îi lasă pe alții); „Noi ce aclamăm? Munca, travaliul care nu se face deloc în țara noastră…” (În loc de muncă – pomeni electorale, subvenții, stipendii, mită, premieri, comisioane, scutiri de taxe…); „Franța are faliții săi, Anglia are faliții săi; noi să n-avem faliții noștri?” (Iată că avem și noi faliții noștri și vom avea din ce în ce mai mulți, după cum se vede, prin anunțatele crize.)…  

10.George Ranetti  scria o epigramă prin care voia să demonstreze actualitatea satirei caragialiene: „Pristanda și astăzi de la steaguri  fură. / Ghiță este tot o secătură.” // Vrem părerea ironicului Ion Gr. Cherciu. 

Satira este mereu actuală fiindcă oamenii sunt paradoxali când prefac binele în rău și… viceversa. De pildă, visează să meargă pe Marte în timp ce fac praf  mari valori pe Terra prin războaie, poluare, distrugeri, nepriceperi, absurdități…, iar catastrofele pământești (seisme, inundații, vânturi, tornade, geruri, secete ș.a.) tot nu le vâră bine mințile în cap.
Și dacă unim doar titluri ale creației literare și publicistice caragieliene „scriem”, implicit, satira vremii noastre, care, din nefericire, va supraviețui și în viitorul nostru apropiat:
Cârcotașii sunt un fel de Cănuță, om sucit care se urcă în tren de plăcere, fiindcă așa-i situațiunea, să meargă într-o zi solemnă de Duminica Tomii să facă politică și delicatețe în lanțul slăbiciunilor unde, urgent…, ține o conferență un mare farsor; mari gogomani, moftangii, lătrați de vreun Bùbico politic, într-o atmosferă încărcată, află cu întârziere că legea are o lacună și caută vreun leac de criză până la Paști cănd s-o face rotativa de guvern printr-o politică înaltă din high-life unde se știe cum devine cineva revoluționar și om politic, primind premiul întâi de la un pedagog de școală nouă dintr-o țară mai mult „eșuată” decât „educată”, deși vreun dascăl prost susține că este o infamie și este cam târziu… să se mai intre în lună de miere cu zgomot și cu inițiativa că tot Mitică va face justiție pe o căldură mare cu baioneta inteligentă astfel ca boborul, cu ai săi „români verzi”, să afle adevărata identitate, vindecat de orice meteahnă…
Parcă îți vine să strigi: „Țal!”; „Simt enorm și văz monstruos!”…

11.În  „…Nițică publicistică”, volum apărut la Editura Terra, Focșani, 2017, la p. 291 prezentați denotația cuvântului „ cherci” din slava veche cu sensul de „scrumbie sărată în stare de comercializare”. S-a  schimbat ceva în societate din 2017 până în 2023? Exprimați-vă opinia!

Multe s-au mai schimbat mai mult în rău, în ultimul nostru „cincinal”!
Scrumbiile, ca și alte surate piscicole de-ale lor, au fost otrăvite prin apele tot mai poluate fiindcă în țara noastră și-au deversat deșeuri țări „democratice” din Vest, ca și cum n-ar fi fost de-ajuns mizeriile autohtone. Scrumbiile ajunse în năvoade își vând pielea și solzii tot mai scump și săracii le consideră tot mai delicatese.
Dar acum, Peninsula și Strâmtoarea Kerci de la Marea Azov (probabil, locul natal al scrumbiilor) sunt zguduite de un război inutil și absurd (ca și cum războaiele ar fi utile și firești!). Este  la „mintea scrumbiilor” că lumea și-a cam ieșit din albii și se lasă prinsă în plasele ademenitoare ale nălucilor de hegemonie. Harta lumii e făcută harcea-parcea și marii lideri ai Pământului se trezesc că mai trasează câte o dungă îndată ce se suie în jilțurile puterii.  

12.Formulați o întrebare care nu v-a fost  adresată și răspundeți cu simț de răspundere în stil chercian.

S-ar potrivi o interogație extrasă dintr-un titlu al piesei lui W. Shakespeare, „Cum vă place?”
* Îmi place ca șefii statelor democratice din Vest, Consiliul de Securitate ori alte foruri mondiale să anuleze Tratatul Ribbentrop – Molotov și să lase bucățile de țări luate cu japca să se întoarcă la sânul mamelor lor. Ne-au costat sângeros de mult și vânzările de la Teheran, Yalta, Potsdam, Malta…
* Doresc ca șefii vremelnici ai noștri să fie aleși de drept numai de români și, odată votați, să nu se mai ploconească pe la porți străine ca să primească în plicuri sigilate ultimatum-uri cum să fie jefuită țara noastră mai bine și cum să fie umilit mai abitir neamul nostru. Nu ajunge cât s-au îngenuncheat predecesorii lor pe la Țarigrad, Viena, Moscova și, mai nou, Bruxelles, Strassbourg, Washington, Haga?
* Visez să se facă, fără ură și resentimente, o dreptă și generală judecată a realizărilor și a scăderilor prin care a trecut și trece societatea românească în istoria recentă și în cea prezentă astfel încât să nu intre în viitorul apropiat bezmetică și rătăcită în propriile miasme.
* Aștept ca să pornească de undeva procesul greu și complicat al vindecării sufletului românesc secătuit în ultimele trei decenii de aproape toate valorile. Dacă nu se poate mai bine, măcar să revină la vechile temeiuri economia, sănătatea, știința, învățământul, cultura etc.

… Ar mai fi întrebări. Măcar atâtea câte porunci au fost în lista domnului José Manuel Barroso!…

Suport foto: