PRIN APROAPE, APROAPE!
Interviu cu domnul profesor Culiță Ioan Ușurelu, membru al Uniunii Scriitorilor din România, directorul revistei „Salonul literar”, directorul Festivalului Internațional de Creație „Vrancea literară”
Realizat de profesorii Elizia și Vasile Lefter

 1.Domnule  Culiță  Ioan Ușurelu, proveniți  dintr-o familie cu multă credință în Dumnezeu. Mai e la modă să invoci Divinitatea când ești la greu?
1.Nu știu dacă e la modă să invoci divinitatea la greu, dar în ceea ce mă privește, am avut credință în Dumnezeu de când am început să gândesc. Am avut și șansa de a avea o mamă credincioasă, care m-a învățat să mă închin, să nu înjur, să ajung oricând pot pe la biserică, să nu fac rău nimănui, să ajut aproapele etc. În niciun caz nu îl invoc numai la greu, El, Dumnezeu, este cu mine mereu. Și nu este sus, în ceruri, El este în mine și de aici dorința de a face numai și numai bine.

2.În ciuda aparentei exuberanțe, sunteți, totuși un introvertit, un om care se mișcă tainic în universul știut doar de el. Vă e teamă de „singurătatea alergătorului de cursă lungă”?
2. „Singurătatea alergătorului de cursă lungă” este aceeași cu singurătatea scriitorului în fața foii albe, pe care își va expune gândurile. Sunt un om care se entuziasmează în fața Frumosului, Curajului, Inteligenței, Scrisului și, desigur, în fața Vieții (un veșnic îndrăgostit de viața, care este atât de generoasă dacă știi să alegi doar ce-i bun din ea). Știind că arta scrisului este un proces individual, creație a minții și a sufletului nostru, nu-mi plac intruziunile politicului, ale familiei  sau de orice altă natură în acest atât de intim act personal.

3.Pe vremuri, jucați șah în cabinetul directorului de la Liceul 4. Vorbeați de cei doi frați    Ușurelu și …   Era tare frumos și eram puțin mai tineri! Comentați parabolic.
3.Am jucat șah, m-am ferit de jocurile de noroc și, în general vorbind, am mers pe drumuri cu obstacole chiar dacă aș fi putut să bat și „câmpii… cu grație”, dar fără folos. Jocurile tinereții se deosebesc total de cele ale vârstei a treia sau a patra. Tot un fel de șah joc și acum când scriu romane, antologii, interviuri etc. Un șah, care este, uneori, mult mai greu decât cel obișnuit pentru că una este să gândești mutarea pieselor din lemn (care nu se opun) și alta este să muți sau să încadrezi scriitorii, personajele într-o carte…Da, viața este un joc, uneori chiar un șah. Ce-i drept, la unii vine „matul ” foarte repede, ceea ce înseamnă că n-au fost pregătiți sau n-au vrut să se pregătească pentru Marele Joc al Vieții. Să-l credem pe Coșbuc: „O luptă-i viața, deci te luptă”! Pentru tot ceea ce înseamnă viață, merită și trebuie să luptăm…

4.Nimeni nu poate uita că ați lucrat efectiv la „Revista Noastră” a Colegiului Național„Unirea” din Focșani,alături de profesorul  Petrache Dima. Era un coleg de excepție. Ce ne puteți povesti despre  acest dascăl de excepție de care au uitat cam toți colegii?
4.Da, am lucrat lângă marele „facător de reviste”, care a  fost Petrache Dima. Din păcate, am ajuns lângă el cam târziu. Sigur este că dacă aș fi ajuns mai devreme, alta ar fi fost poziția mea în rândul Uniunii Scriitorilor din România și a Uniunii Ziariștilor Profesioniști…Dar sunt mulțumit cu tot ce am realizat…Așa cum afirmi, toți cei ajutați de el au uitat definitiv de persoana aceea jovială, echilibrată și de mare cultură. Eu nu l-am uitat și nu pot s-o fac pentru că am apreciat întotdeauna pe aceia care mi-au fost alături în viață. Practic, eu, acum, încerc să repet cele făcute de maestrul meu în ale scrisului: ajut pe toți cei care au talent și vor să intre în literatură. Deși, o spun cu durere, am deja câteva cazuri în care nu numai că nu văd o recunoaștere a ajutorului meu, din contra, aud că, în obrăznicia lor, spun că ei m-au ajutat pe mine. În ciuda acestor întâmplări nefericite, eu voi continua să sprijin pe cei dornici să facă literatură. Poate aceasta este menirea mea de acum…Voi fi mai atent la caractere, amintindu-mi ce a afirmat Eminescu: „La noi vom găsi adesea inteligențe, caractere foarte rar”…

5.Entuziast, ați scris o piesă de teatru pentru STEF. De ce nu a avut succes?
5.Dar piesa „JOC ÎN TIMP”  a luat premiu și  a avut succes în stagiunea 2002-2003. Mai ales că a fost singura piesa scrisă vreodată de un profesor – participant la Stagiunea Teatrală a Elevilor din Vrancea. S-a mai jucat în 2004 și în 2005 la Odobești. Se pare că și într-un alt oraș din țară. Această piesă mai este singulară și prin faptul că a fost regizată de un elev de-al meu, care a jucat și rolul principal, IULIAN ȚANEA.

   6.Nu întâmplător, eu vă consider un Mecena al Vrancei. Nu sunteți egoist. Dimpotrivă afișați o generozitate rară. Încurajați scriitorii tineri, dându-le încredere în propriul talent.  Vă place să moderați lansările de carte și vă necăjiți cînd cineva încearcă să strice sărbătoarea debutantului. Nu cumva această atitudine duce la exacerbarea valorii unei scrieri anoste, plate?
6.Nimeni nu poate concluziona, din atitudinea mea, că o carte lansată este „anostă”…Sigur că la o astfel de sărbătoare au venit inși care, fără a citi volumul, s-au uitat pe carte și au văzut că la pagina cutare nu este o virgulă sau, la altă pagină, este un semnul întrebării în plus. Pe astfel de indivizi, cu rele intenții, i-am acuzat public de reacredință dacă vin la nunta cuiva și-i spun mirelui că mireasa tocmai a ieșit din păpușoi cu alt bărbat. Îl apostrofam mereu pe nemernic până pleca, în disprețul tuturor, din sală. Să lămurim o chestiune: nimeni dintre scriitorii care se respectă nu va semna o cronică laudativă despre un debutant sau chiar despre un consacrat, care a scris o carte proastă. Un astfel de gest ar duce la compromiterea totală a scriitorului respectiv.

7.Sunteți adeptul volumelor cu multe pagini.  „Antologia scriitorilor vrânceni” are 903 pagini.Nu e prea mult pentu vremurile în care trăim și numărăm fiecare leu?
7.Nu sunt deloc adeptul cărților cu multe pagini, a cărților monumentale…Mă gândesc mult la distrugerea pădurilor din care vine hârtia, dar, în unele situații, cum este „Antologia Scriitorilor din Vrancea –De la Varlaam până în prezent” (903 pagini B5), „Dialoguri polifonice (Interviuri cu o sută de scriitori-700 pagini-format academic) nu se poate altfel. De obicei,  scot puține exemplare pentru școli, pentru biblioteci, pentru mine și pentru prieteni…
8.De când sunteți preocupat de viitorul literar al altora, scrieți mai puțin. V-a prins mirajul acestui mit al binefăcătorului pentru comunitate. Vă place să fiți  un Mecena modern?
8.Mi-ar plăcea să fiu un Mecena modern… Am ajutat pe oricine m-a solicitat să publice cărți. Cu munca mea la aranjarea cărții, la transportul de la tipografie, uneori chiar cu bani pentru tipografie. Dacă aș avea fonduri, le-aș asigura tuturor plata cărților, dar n-o pot face mereu, spre regretul meu. Dar când e vorba de munca mea și de alte acțiuni care nu cer bani, o fac întotdeauna cu plăcere. Mai sunt și lansările în care mă implic la cererea expresă a autorilor, făcându-i astfel cunoscuți în mediul literar al Vrancei și nu numai. De precizat că nu eu sunt acela care vrea lansări, ci doar autorii…

9.Ce-ați zice dacă v-aș propune să rescrieți romanul „Cerșetori în loden?”
9.Îmi doresc să am timp pentru a revizui toate cărțile mele. Oricum, le-aș schimba mult atât în conținut cât și la formă. Dacă Dumnezeu îmi mai dăruiește câțiva ani, o să revizuiesc, este clar, multe dintre cărțile mele.

10.Cum sunțeți sprijinit de cei dragi în lupta cu morile de vânt, mori care macină tot ce e valoare în cultura românească?
10.Cei dragi se sacrifică de multe ori pentru ca eu să am timp de scris…Ceilalți îmi pun piedici, dar nu țin cont de ei…

11.Credeți că Vrancea, prin tot ceea ce face, mai poate aduce un suflu nou în cultura țării noastre ?11.
M-am străduit mai mereu să fac Vrancea cunoscută nu numai ca inima „cutremurătoare” a României, ci și ca inima culturală a țării. Cât am reușit, vom afla la final…

     Vă  mulțumim  pentru toate gândurile de român adevărat!