Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 16 → 2024

Prin departe, aproape! Interviu cu farmacistul Andrei Daniel Lefter,York, Marea Britanie

Primit pentru publicare: 19 Iunie 2022
Interviu realizat de Vasile LEFTER, membru al U.Z.P.R.
Editor: Ion ISTRATE
Copyright: ©2022 Vasile Lefter, ©2022 Andrei Daniel Lefter, ©2022 luceafarul.net
© 2022 by Agata
Scopul publicării: promovarea și diseminarea informațiilor culturale.
Este exclus scopul pentru a obține avantaj pecuniar Revistei Luceafărul sau autorilor publicați.


  1. Dragul meu Andrei! Traiectul vieții tale de până acum mi s-a părut interesant. Interviul meu își propune să ofere o nouă variantă de abordare a traiectului vieții. De ani buni ,ești farmacist de top.

Decizia de a urma Facultatea de Farmacie a fost a ta sau a tatălui tău,  farmacist în Gugeștiul natal, până în ziua când șireata Dunăre l-a chemat în adâncuri?

Ca orice decizie în viața, nu e o chestie de alb sau negru și are întotdeauna nuanțe. Deși adolescenții le stiu întotdeauna pe toate, sau cel putin asa au ei impresia, eu habar n-aveam cum sa răspund la întrebarea „si la ce facultate vrei sa dai?” pusă mai întâi de mama, apoi de tata. Mi-ar fi plăcut să mă fac actor sau sa urmez o academie militara de vreme ce ambii bunici au fost militari la un moment sau altul în viața lor. Dar am fost usor de convins sa renunt la gândurile astea cu fraze de gen „actorii sunt muritori de foame,  iar armata nici nu mai era obligatorie pana terminam eu liceul.  Iar apoi mi s-au prezentat optiunile, de vreme ce urmasem  deja la liceu profilul „chimie-biologie” eram cumva limitat la 3 optiuni: medicina, stomatologie sau farmacie. Si asa cum e si in viata, ai impresia ca alegerile pe care le faci sunt ale tale si nu cumva sugerate, determinate de factori externi sau de altii, „am decis” ca medicina ia prea mult timp sa o termini si pana ajungi sa o si practici, deja trebuie sa te pensionezi; stomatologia, nu merci, desi tata spunea ca e cea mai bine platita (desi cred ca stia foarte bine ca nu o sa aleg nicicand sa imi petrec zilele de munca in gura altora) am decis ca nu ma pasioneaza, asa ca, surprize ,surprize, „am ales” farmacia. Cumva drumul era pregatit cu mult timp inainte, as putea spune ca inca din scoala primara: cand ceilalti copii raspundeau cu „aviator”, „astronaut”, „parasutist” la intrebarea „Ce ai vrea sa te faci cand o sa te faci mare?”, raspunsul meu era mereu acelasi „farmacist”. Atat stiam, atat raspundeam.

  1. În Gugeștiul Vrancei, aveați trei farmacii. Ce te-a determinat să iei drumul pribegiei, alegând Marea Britanie?

Când am terminat facultatea am simtit o datorie morala fata de tata, care m-a sustinut si m-a îndrumat pe timpul facultatii, si stiam cat de mult avea nevoie de ajutor, farmacistii erau o specie rara si fiecare farmacie avea nevoie de un farmacist ca sa functioneze. Am decis sa ma intorc acasa, desi terminasem facultatea la Bucuresti si ofertele si salariile nu se comparau cu cele din provincie, ca sa nu mai vorbesc de cele de la tara. Cand am veni, tata s-a trezit nu cu un farmacist, ci cu doi – eu si viitoarea mea sotie, si ea proaspat absolventa de farmacie. Bineinteles ca surpriza a fost placuta si neasteptata, dar binevenita. Deja el vorbea de planuri de pensionare si isi imagina cum va sta pe malul apei, la pescuit, linistit, stiind ca farmaciile sunt pe maini bune si de incredere.

Inceputul a fost bun  si promitator. Dupa o perioada de acomodare la farmacia de la Gugesti, unde lucram in schimburi, am fost arondati la noua achizitionata farmacie de la Dumbraveni. La inceput lumea nu ne cunostea si nu prea aveam pacienti, insa cu timpul oamenii au inceput sa ne indrageasca si sa ne primeasca cu bratele deschise in comunitatea lor. Le-am castigat increderea prin profesionalism si prin faptul ca ii puneam intotdeauna pe primul loc si incercam sa facem totul pentru ei. Drept urmare numarul pacientilor a crescut si erau oamenii care veneau pe jos de la kilometri departare doar ca sa ne ceara sfatul sau sa isi ridice retetele de la farmacia noastra.

Spre deosebire de sotia mea, eu n-am fost niciodata pasionat de farmacie, dar am incercat intotdeauna sa fac tot ce pot sa ajut si sa fiu alaturi de pacientii nostri. Deasemenea mai am o meteahna, ma plictisesc repede, si dupa 3 ani de munca la farmaciile familiei, lucrurile nu mergeau in directia in care ne asteptam noi sa mearga. Am crezut ca dupa perioada de acomodare si dupa ce intelegeam cum merg treburile, o sa avem libertate si o sa fim implicati in conducerea si administrarea companiei, insa nu am depasit niciodata statutul de angajati. Si cum eu ma plictisesc repede, si am vazut ca tata nu are nevoie de ajutor atat de mult pe cat am crezut eu, am hotarat ca trebuie sa mergem mai departe.

Asa ca, am avut o discutie cu sotia si ne-am gandit la situatia in care eram. Eram inca tineri, Romania a intrat in UE fix in 2007 cand am absolvit noi (deci diplomele ne erau recunoscute in intreaga Europa – inclusiv in Marea Britanie, care pe atunci facea parte din  Uniunea Europeană) nu aveam copii, oportunitatile ne erau la indemana. Am zis ca, daca o sa ne mutam in Bucuresti si o sa facem acelasi lucru , ar fi putin cam plictisitor. Asa ca am hotarat sa incercam ceva nou, sa facem aceeasi profesie, dar in alta tara si pe mai multi bani, macar pentru 2-3 ani si sa vedem ce-o sa mai fie dupa. Stiam ca in caz ca lucrurile nu o sa mearga, ne puteam intorace oricand acasa, si tata ne-ar fi primit inapoi fara nicio ezitare. Deci n-aveam nimic de pierdut, doar de castigat.

  1. Te-ai gândit că te-ai putea întoarce cu familia peste ani în România?

Nimic nu e definitiv, poate doar moartea, dar nici de asta nu mai sunt sigur acum… Nu m-am gandit si nici nu am afirmat vreodata ca „eu in Romania nu ma mai intorc!” sau „Anglia e tara mea de acum incolo… Tot timpul am raspuns la intrebarea pusa de prieteni si familei „Va mai intoarceti?” cu „Nu se stie niciodata, poate ma intorc maine, poate la anul, poate niciodata”. Soarta te poate arunca in tot felul de situatii si te poate constrange sa accepti sa iei niste decizii pe care, de cele mai multe ori, nu le poti anticipa. Deci raspunsul e aceelasi si la intrebarea dumneavoastra: ma pot intoarce oricand, nu sunt legat de nimeni si de nimic in Anglia, doar de familia mea, de sotie si de cei doi baieti ai nostri. Unde sunt ei sunt si eu, si unde merg eu, ei ma urmeaza. Asta e tot ce conteaza. Si cum zic mereu, pentru mine nu e important locul, ci persoanele.

  1. Ai lângăt tine o familie frumoasă, Raluca, soția farmacistă și ea, și doi băieți deștepți. Te simți împlinit? Simți uneori înstrăinarea?

Sunt cel mai fericit. Nu am niciun regret. Atata timp cat sunt cu ei, nu conteaza unde sunt si ce fac. Ei imi dau curajul sa incerc lucruri noi, sa ma duc la serviciu, sa creez, sa citesc, sa invat, sa traiesc.

  1. Cum este viața în York? Veniturile sunt îndestulătoare?

Viata e frumoasa oriunde daca sunt cu ei, asa cum am mai zis. Yorkul e un oras frumos, istoric, turistic, universitar, plin de viata si plin de oportunitati. Dar cu bunele vin si relele, e aglomerat, traficul e infernal, chiriile si traiul sunt foarte scumpe. Cat despre venituri… Tendinta amicilor si cunoscutilor e intotdeauna de a compara veniturile din Romania cu cele din Anglia, insa fara a compara si cheltuielile. Suntem bine, nu ne plângem, ne descurcam, avem bani de chirie si sa ne trimitem copii la scoala si la gradinita. Nu ne permitem sa ne cumparam o casa si nicio banca nu ne da credit pentru una, din varii motive. Dar nici nu am simtul proprietatii si nici nu vreau sa ma indatorez pe viata la o banca. Sunt liber, sunt lefter – cuvant care vine din grecescul eléftheros, care chiar asta inseamna. Nu mi-a placut niciodata sa depind de altii sau sa fiu la mana altora. De aia nici nu imi place minciuna si nici nu ma folosesc de ea. Sa minti inseamna sa te aiba cineva la mana si sa poata sa te dea in vileag cand interesul i-o cere, si nu imi place. Nu am secrete fata de sotie, daca am gresit sau am dat-o in bara, ea e prima care afla, si afla direct de la mine.

Cat despre bani si averi, vorba tatei  „Lefter m-am născut, Lefter o sa mor!”

  1. Ai devenit farmacist, cu voie sau fără voie. Talentul tău te chema spre literatură, film, benzi desenate. Nu ai regretul abandonării unor pasiuni de suflet, pe care te străduiești să le menții treze cu efort?

Cum am mai spus, ma plictisesc repede si caut tot timpul lucruri noi care sa ma tina in priza. Imi place sa invat, sa descopar cat mai multe lucruri si cred ca secretul este in carti. Daca as putea sa citesc tot ce s-a scris vreodata pe planeta asta, cred ca as fi cel mai bogat om de pe Pamant. Imi pare rau ca nu putem sa ne nastem cu intelepciunea si experienta stramosilor nostri. Sa nu o mai luam de la capat fiecare si sa invatam si sa traim aceleasi lucruri pe care le-au trait si inaintasii nostri. De ce? De ce nu putem sa stim deja toate lucrurile astea? De ce sa facem aceleasi greseli ca cele ale parintilor nostri? De ce invatam tot timpul din propria experienta si de ce nu ascultam niciodata de parinti, de bunici?

Intotdeauna am simtit ca am o inclinatie spre arte. In clasa a patra aveam un carnetel tip „vocabular” in care scriam poezii. In facultate scriam poezii de inima albastra, suferiind in dragoste, apoi mi-am facut un blog si tineam lumea la curent cu stirile din sat si nu numai; Apoi am descoperit ilustratia, benzile desenate si mai tarziu am vrut sa incerc sa aflu ce se intampla in spatele camerelor de filmat si m-am inrolat intr-o agentie de figuranti. Intre timp am mai absolvit o facultate unde am invatat despre design grafic si ilustratie.

Acum construiesc machete din Lego si fac un podcast in limba engleza unde vorbesc cu oameni simpli despre experientele lor de viata. Simt ca fiecare dintre noi are povestile lui de viata si putem cu totii sa invatam unii de la altii fara sa fie nevoie sa trecem prin momentele grele sau prin episoade neplacute ca sa tragem singuri concluziile.

Cuvantul „regret” nu are loc in vocabularul meu, pentru ca pur si simplu nu il inteleg. Tot ce fac, fac cu cele mai bune intentii. Daca mai tarziu se dovedeste ca nu am fost foarte inspirat in deciziile luate, sunt impacat cu ideea, pentru ca deciziile au fost luate cu datele disponibile la momentul respectiv fara sa stiu ce imi rezerva viitorul. Sunt de parere ca majoritatea oamenilor vor sa ia decizii bune si sa le fie bine pe viitor, dar socoteala de acasa nu se potriveste tot timpul cu aia de la targ.

Fiecare experienta de viata e ca o caramida care se aseaza la fundatia noastra ca indivizi. Cum sa regret faptul ca am invatat ceva nou, ca am primit o lectie de viata, ca am descoperit ceva ascuns mie? Tot ce ni se intampla, si bune, si rele, ne face sa devenim cine suntem.

  1. Andrei-Daniel Lefter , cum definești tu emigrația? În sufletul emigrantului mai rămâne vreo adiere de dragoste de țară?

Cred ca e mai mult o stare de spirit, e cum te simti nu unde esti. E cam cum e cu varsta: am intrebat-o pe mama acum ceva vreme „Mama, cum te simti la 60 ani?” si mi-a raspuns simplu „Ca la 25”. Am inteles mai tarziu sentimentul. Asa cum varsta e doar un numar nascocit de oameni ca sa tina cont de timp (o alta inventie inutila si creatoare de confuzii), asa si cuvantul „emigrant”, e doar o eticheta pusa celor plecati din tara lor. Nu inseamna nimic. Nu suntem nici mai breji, nici mai destepti, nici mai calici, nici mai „ne-iubitori” de tara, pur si simplu cautam si altceva, vrem sa vedem lumea sa cunoastem si alte popoare, sa traim printre oameni care traiesc altfel, au alte idei, privesc lumea diferit etc.

Dragoste de tara… despre ce tara vorbim? Despre tara ca loc, munti si dealuri, garla de devale, prundisul, balta de la Dumbraveni sau de la Oreavu? Viile, tarlalele, gara? Fabrica cu sirena? Blocurile, satul, stadionul? Sau tara de oameni, cu bunica, cu tata, mama, sora, prietenii din copilarie, nea Ion, fratii Gologus, Costel Baciu, „Musca”, Tilvar tamplarul, nenea Chioveanu, nea Gică? Sunt locuri si oameni cu care am crescut. Vor ramane in suflet mereu, dar viata merge inainte. Privitul inapoi nu aduce decat tristete si nostaligie. Viata merge inainte. Privim spre viitor, dar fara graba. Fiecare zi e o bucurie si un motiv de sarbatoare. Roman m-am nascut, roman o sa mor.

  1. Cum ți se par britanicii ca oameni? Ce au în plus față de conaționalii lăsați în România?

Oamenii sunt peste tot la fel, si cu bune si cu rele. E nedrept sa compari oameni care traiesc in tara care a avut cel mai mare imperiu de pe planeta cu oameni care au fost tot timpul in calea altora. E ca si cum ai compara bananele cu merele, tot fructe sunt, dar au alte calitati si defecte.

Intodeauna tine de sistemul de referinta, de reperele fiecaruia. Si se aplica si in cazul popoarelor. Daca nu stii cum e dincolo, nu poti sa stii daca e mai bine sau mai rau. Si pana si aici sunt multe nuante, depinde unde traiesti, de zona, de trecutul cultural. Britanicii sunt oameni de peste tot de pe planeta cu o varietate ametitoare de culturi si istorii care s-au contopit si amestecat ca intr-un ceaun imens si au creat o natie unica, reprezentativa si totusi atat de diversa. Poate diferenta cea mai mare vine din mentalitatea pe care o au, dar in rest, sunt tot oameni ca si romanii, cu probleme, cu mofturi si nazuri de tot felul, cu mici placeri ca berea la halba la pub, gratarele de duminica, meciurile de fotbal din campionatul intern si tot asa. Viata merge inainte.

  1. Vorbește vrâncenilor despre cea mai frumoasă zi petrecută în Marea Britanie.

Cred ca cele mai frumoase zile din Marea Britanie au fost cand i-am avut pe parinti la noi.

  1. Dacă un român ți-ar cere sfatul în legătură cu opțiunea de a emigra ce i-ai spune?

I-as spune sa faca ce e mai bine pentru el si pentru familia lui. Emigratul nu e pentru toata lumea. Sunt oameni care nu se pot adapta la alte tari, alte culturi si stiluri de viata. Se pot simti straini printre straini, nu se pot exprima liber in limba natala; anumite sentimente nu se pot exprima in alta limba, ci doar in limba parintilor si stramosilor tai.

11.Ziarul nostru „Gugeșteanul de succes” Încă mai pâlpâie. Îl reanimăm?

Cred ca ne-am îngradit singuri cu „Gugesteanul”. Gugesteanul apartine intregii planete. Totul acum se contopeste intr-o  mare de indivizi de peste tot de pe planeta. Granitele nu mai exista, comunicare e neingradita, suntem la un click distanta de orice om de pe planeta cu legătura la internet. Trăim timpuri interesante care se schimba de la o zi la alta.

VASILE LEFTER, MEMBRU UZPR



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

Drept de autor © 2009-2024 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania