Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    „Prin departe, aproape”. Interviuri cu români trăitori în altă țară: Ofelia Uta Burcea din Spania

    Primit pentru publicare: 29 Aprilie 2022
    Interviu realizat de Vasile LEFTER, membru al U.Z.P.R.
    Editor: Ion ISTRATE
    Copyright: ©2022 Vasile Lefter, ©2022 Ofelia Uta Burcea, ©2022 luceafarul.net
    © 2022 by Agata
    Scopul publicării: promovarea și diseminarea informațiilor culturale.
    Este exclus scopul pentru a obține avantaj pecuniar Revistei Luceafărul sau autorilor publicați.
    NB
    Conținutul acestei publicații nu reprezintă în mod oficial opinia revistei Luceafărul.net, a cărei unică responsabilitate este de a publica opiniile colaboratorilor ei. Răspunderea privind corectitudinea și coerența informațiilor prezentate, precum și eventuale consecințe revin autorilor, conform prevederilor legale.


     

    1.Spune pe scurt ceva despre tine!

    Ei, bine, eu sunt o Vărsătoare cu ascendent în Gemeni, și Luna în Leu, adică o aeriană solară, cu forță lunară, crescută cu aerul minunat de la țară de la “buni“ (un cătun între Ianoșda și Homorog), După terminarea liceului am plecat din Oradea natală la Filo, Cluj (UBB) și de acolo apoi, în celălalt capăt al țării, potrivit repartiției, acolo unde m-ai și găsit, de fapt. Cum știi am predat româna la Mărășesti și Panciu și spaniola la Focșani și Panciu. Dar am luat-o din loc și de acolo mai târziu, și, după un popas pe la Roma, am ajuns la Madrid, unde iar ai dat de mine, cu un mail trimis unui președinte al unei Asociații a Românilor de aici, prin care întrebai de mine. Bună exemplificare pentru ce mică-i lumea, nu-i așa? El mundo es un pañuelo[1], zic și spaniolii.

    Oricum, cert este că a vorbi despre mine înseamnă a vorbi despre voi toți cei care m-ați însoțit pe drumul formării mele în toate sensurile, cei cu care am împărțit unele, altele, trăind și, de ce nu, și visând. Toată lumea adică familia mea de sânge și, nu mai puțin importantă, cea spirituală, cu care, sunt sigură, străbatem Calea Lactee, sau alte căi ale Universului de cine știe câte vieți. Voi toți, suflete minunate întrupate în ființe pământene lângă care, și prin care, viața mi-a oferit nenumărate prilejuri de creștere și luminare.

    Orice amintire despre ceva, e de fapt o amintire despre cineva. Una sau mai multe persoane care să mă provoace, să mă scoată din inerție, să mă facă să ies din zona de confort, sau să mă ia în brațe și să-mi întindă o mână caldă, ștergându-mi lacrimile, la nevoie, ori să mă lase să mă ridic singură, având încredere că în final, voi fi în stare s-o fac.

    Nu cred că-i întâmplător că ne aflăm noi doi aici și acum, în spațiul acesta de gând și cuvânt. Poate și de aceea, permite-mi să încept cu ceva ce trebuia poate să sfârșesc, însă pentru mine are sens aici și acum: un buchet proaspăt de mulțumiri la toată lumea mea bună și foarte bună (mai ales acelora care “mi-au apăsat cel mai mult pe butoane“ silindu-mă uneori să cresc rapid, să mă maturizez pe “repede-nainte“, să fac adevărate salturi cuantice), binecuvântările Cerului și Pământului, cu iertăciuni și plecăciuni, în fața tuturor sufletelor care mi-au fost alături în toate etapele vieții. Mulțumesc lui Dumnezeu că v-a trimis în Calea mea!

    2.Descrie împrejurările în care te-ai hotărât să emigrezi.

    Of, împrejurările… știi tu, toate se petrec atunci “când vine vremea“, când totul este așezat corespunzător pentru ca universul să dea “unda verde“. Dacă mă gândesc bine, asta cu emigrarea mi se trage chiar “din cartelă“, să zicem. Cam pe la vreme scufundării celebrului Titanic, niște proaspăt însurăței ardeleni, străbunicii mei, atrași de ce povesteau ai lor duși în țara pământului făgăduinței, s-au lăsat conduși la gară cu căruțele de rude și nuntași (a treia zi după nuntă) și apoi purtați de ape până la New York, unde ajungea vaporul cu imigranți. Bunica și fratele ei s-au născut în Ohio. La scurtă vreme după ce s-au întors acasă, în țarina lor ardelenească, străbunicul a murit, așa că străbunica și-a crescut singură copiii singură, iar mai apoi, “buni“ m-a crescut și pe mine, tot acolo, în cătunul acela, până la șapte ani. Negreșit, mai rămâne să -ți spun și că, fix la 100 de ani distanță, în Los Angeles se naște și Lyor, primul meu nepot american. Magic, nu-i așa?

    Ar mai fi o fațetă a plecării mele dincolo de zare, una mai puțin subtilă, care a atras atenția și altora. Cuvintele lămuritoare aș prefera să le citez dintr-o carte, apărută aici (o să mă refer la ea, mai încolo, cu voia ta), în care se vorbește și despre mine, în sensul acesta: … emigró por amor, por amor a sus dos hijas: el recuerdo a su hija menor- quien fallecio siendo niña- la impulsaba a cambiar de ambiente, y el deseo de estar cerca de su primogénita –que había emigrado a España – le terminó de infundir el valor necesario para despedirse de Rumanía[2] (Un hogar lejos de la Patria, pag. 64, EPIC, Comunidad de Madrid, 2009)

    3.Te-am cunoscut ca profesoară de limba română la Liceul din Mărășești. Te-am recomandat pentru postul de inspector de limba și literatura română. Împreună am înființat Centrul Hispanic, am realizat documentarul Vrancea, carte românească de învățătură etc. Pentru unii colegi erai o apariție insolită. Cum îți explici această etichetare?

    Da, am făcut noi toate astea și ce bucurie să ne amintim peste ani de ele, nu-i așa? și uite cum se verifică cele spuse anterior despre oamenii de lângă mine. Uite cum în orizontul meu vizual apare o lume întreagă în desfășurare, fără de care nu aveam despre ce vorbi acum. Acolo e entuziasmul tinereții și bucuria comunicării colegiale cu cei de la școlile din Mărășești, Focșani, Panciu, trecând pe la Radio Tineret, Focșani (care mi-a adus o serie de prieteni de suflet), pe la voi cei la la Inspectorat, în special prin muncile desăvârșite cu tine. Vocile noastre au rămas peste timp prin acea carte de învățătură vrânceană, dar negreșit ne amintim de deschiderea acelui “Centro de Apertura Hispanica“, după ideea ta… Știi că ți-am zis mai demultișor că m-am reîntâlnit peste ani, aici în Madrid, la o prezentare de carte, cu Mario Castro Navarette, cel care a venit atunci, la invitația ta, la inaugurarea Centrului Hispanic, din partea Ambasadei chiliene. Acum era împreună cu un coleg spaniol, de la Universitatea din Granada (și el cunoscător al limbii române), care mă invitase la respectivul eveniment fără să aibă habar că ne-am fi cunoscut cândva. Magic, nu?… la mii de kilometri[3].

    Vezi, eu sunt setată pe ideea că nimic nu-i întâmplător, și sigur că de-asta mi se tot descarcă “din computerul Universal“, o mulțime de momente de astea, miraculoase de-a dreptul, pe care, cu timpul am învățat să le aștept cu bucurie și încredere. Și, cum mi se pare că am cipul pregătit așa, cred că deja am devenit eu însămi “o întâmplare a ființei mele“ (parafrazându-l pe poet).

    Dragul meu coleg, am apreciat la tine întotdeauna bunul tău șimț al umorului, și știi asta, dar acum îți mărturisesc că admir și subtilitatea cu care ți-ai propus să mă faci să vorbesc despre mine, mai “din adâncuri“, făcând referire la faptul că eram o apariție insolită pentru unii. Vorbim aici de acea viziune egoică asupra ființei, ființă pe care o asociem cu noțiunea de persoană. Dar, nu uitam că latinescul persona, însemna masca, aceea pe care o foloseau vorbeau actorii antici, în reprezentările teatrale, acea falsă identitate, nu-i așa, dincolo de care, dacă vrem, putem descoperi adevărata ființă, dar asta cere un efort, desigur pentru cine-i dispus să-l facă. Deci, omenescul ego asociat persoanei ar fi acea perspectivă din care obișnuim să privim și să etichetăm. E o viziune egoică, nici bună, nici rea; doar că se manifestă în funcție de nivelul de conștientizare al prezenței noastre în lume (venind din profunzimile lui animus și nu ale minții).

    Apoi, dacă-mi dai voie să mai extind puțin cele spuse, am putea crede la un moment dat că cei de lângă noi ne percep în funcție de personalitatea lor particulară (în care intră o serie de factori care au dus la alcătuirea, modelarea și adaptarea fiecăruia la mediul social). Despre ce percepem în legătură cu celălalt (ceilalți) încap multe văzute și nevăzute, de mintea noastră pe baza unor factori psihologici specifici, conștientul și subconștientul personal (cu valori venite din cel familial, colectiv, grupal), și câte altele. În funcție de toate astea, ființa noastră reacționează emoțional, dar etichetează egoic, după tot ce știe (și a fost învățat să știe) creierul. Cu timpul am devenit conștienți că tiparele și regulile devenirii au fost făcute înainte de a ne naște noi, ni s-a cerut doar să ni le însușim și să le urmăm. Și să “ne îmbrăcăm în ele“, dacă se poate. Ș-apoi știi tu că fiecare am făcut-o după puteri, după caracterul și temperamentul personal după puterea lui animus și/sau autoritarismul minții (acceptând mai mult sau mai puțin să ne facem siesta în “patul lui Procust), nu-i așa?

    Pe de altă parte, “unul e în toți“, cum bine zicea poetul, și, celălalt nu-i altceva decât  oglinda noastră. Așa văd eu lucrurile[4].

    Nu în ultimul rând, cu referire directă la mine, lăsând la o parte simbologia astrală, aș zice că eu mi-am păstrat ceva din acea parte “sălbatică“ (a se citi, nedomesticită) ca rezultat al primilor șapte ani petrecuți într-o ignoranță a celor de mai sus, și o libertate aproape totală a ființei. Natura, animalele, câțiva tovarăși de mers cu porcii și gâștele pe miriște vara la “buni“, prinse toate astea în întâmplări de toate felurile, aș zice că au fost primii mei Maeștri mai mici sau mai mari, de pe la începutul drumului meu inițiatic. Pe atunci pe când încă nici eu nu știam cine sunt și ce-i cu mine, când am ajuns apoi la Oradea, în toamna celor șapte ani, direct la școală (netrecută pe la vreo ușă de grădiniță), unde m-am întâlnit cu destui colegi cu “educație de salon“, în curtea școlii și în afara ei. Nu mi-a fost ușor să-mi controlez comportamentul una-ntr-una[5]. Cam așa ar sta lucrurile cu mine, nici bine, nici rău, ci doar puțin altfel.

    4.Povestește-ne despre aventura europeană. 5. Cum ai fost primită de noii șefi de la Roma și din Madrid?

    Dă-mi voie să inversez întrebările astea ca să am loc de desfășurare mai neted. Deci dacă mă faci să mă gândesc la șefi, pot să-ți răspund simplu și la obiect, că eu aici nu am avut șefi, ci Maeștri (fie la cele două universități, sau în nafara lor, fie la ICR). Oameni minunați, pricepuți, cu har și cu dragoste de meserie.

    Acuma, de aici încolo, poate începe povestea aventurii europene, o Europă care, la fața locului, se vedea diferit față de cea pe care apucasem să o întrezăresc în 90, când am ieșit prima dată din țară Fără îndoială, atunci eram într-o vacanță franceză. Probabil că atunci am început să mă uit cu jind, în zare, dincolo de mare, de pe Coasta de Azur spre cea italiană, de am ajuns pe-acolo ulterior (după 2000, după moartea Rebeccăi, una din fetele mele, știi tu). În orașul celor șapte coline, la invitația unei bune prietene, stabilită acolo (după plecarea din Focșani), la început îmi petreceam doar vacanțele, dar mai apoi am rămas un pic mai multă vreme în dorul meu de cunoaștere și experimentare[6].

    Îmi plăcea să-mi fac veacul pe la Biblioteca Cervantes, unde m-a introdus o cunoștință, inspector școlar din Zaragoza, venit în casa prietenei mele cu ocazia unui Congres de specialitate. Ismael, același coleg de-al nostru (profesor de filosofie), ulterior m-a ajutat să fac un Proyecto de Acogida pentru a ajunge în Spania ca mediator pentru elevii români din emigrație, de la ei, din Zaragoza, dar care n-a fost să fie. Destul însă să fi fost scânteia iluziei necesare care să mă impulsioneze să ajung în final la Madrid, unde mă aștepta Lorelai (fiica mea), ajunsă aici puțin înainte.

     

    De acel proiect se leagă, indirect, o memorabilă noapte de ianuarie petrecută în trenul Milano-Barcelona. Era 13, unul plin de speranță, peste toate neliniștile ce urmau la capătul întunericului. O noapte care s-a dovedit a fi o probă a trecerii peste limitele fricii și a transformării ei în aliată[7]. Am simțit atunci cum toată înțelegerea și indulgența pe care am arătat-o elevilor mei într-o viață de profesor, mi-a fost redată într-o noapte, la granița dintre două țări și tot atâtea lumi. Acum nu mă mai pot baza prea mult pe memoria mea marcată emotiv de însuși evenimentul acelei nopți de iarnă[8], dar cert este că, la finalul acelui pasaj semnificativ al călătoriei mele inițiatice, terminată cu o simbolică moarte-renaștere, am trecut nu doar granița între două țări, ci și între lumile interioare și cele exterioare ființei mele, ba chiar am trecut și de la italiană la spaniolă[9].

    Imposibil de uitat a rămas și o altă întâmplare din aventura mea europeană (îmi place sintagma, așa că am să o cam repet, cu voia ta), una legată de Universitatea “Antonio de Nebrija“. Cred că am apucat să-ți spun cu o altă ocazie că am făcut un “Master în lingvistica aplicată la învățarea limbii spaniole ca limbă străină“, chiar în toamna aceluiași an în care am ajuns la Madrid. Eram în 2006 și încă România nu era în UE, dar Universitatea Nebrija mi-a dat o șansă, să-mi continui studiile postuniversitare acolo, cu condiția să le aduc diploma cu apostila de la Haga, cât mai repede[10].

    Ăsta a fost detonantul. Timpul trecea în ritmul lui ca orice timp, și, chiar dacă și sintagmele spaniole recunosc asta: las cosas de palacio van despacio, cum obișnuiesc ei să zică[11], la scurtă vreme lucrurile deveniseră extrem de stresante pentru toată lumea aș zice. Mergeam la cursuri zilnic, eram cu plata la zi (e o universitate privată), îmi făceam temele conștiincios, dar eram amenințată săptămânal cu datul afară (actele românești nu aveau valabilitate pentru ei, au fost acceptate doar provizoriu și limitat). Apoi decembrie a venit cu avertismente directe, verbale și scrise, cu mențiunea că, în caz de neprezentarea actelor apostilate până la final de semestru, chiar nu mai am ce căuta la cursuri[12].

    Înainte cu trei zile de la finalizarea semestrului, directoarea m-a invitat afară de la cursul său, zicând că nu figuram ca înscrisă la ei (deși îmi acceptaseră plata, sic!). Asta era și, ajungând acasă am putut spune cu voce tare, să mă aud și eu, cum că s-ar putea să fi dat niște bani pe o iluzie de master. No te preocupes, no pasa nada cariño, màs se perdió en la guerra de Cuba[13], zise atunci viitorul meu soț, cu fraza lui preferată când era vorba de pierderi[14]. Trecem cu bine peste finalul de săptămână, și pe 22, la ora 2 p.m., sună telefonul. Secretara de la universitate cu vocea ei dulce și blondă de argentiniancă simpatică, mă anunța (culmea, fericită și ea), că tocmai a intrat în posesia actelor mele din România și că pot veni oricând la Universitate că acum sunt studenta lor, înscrisă, cu acte în regulă. A mai adăugat că mă așteaptă colegii, profesorii, ea însăși, ce mai, toată lumea mea de acolo, la ora 5 p. m. la sărbătorirea finalului de semestru. Pe loc, atunci pentru mine, ora 2 p.m., devenise ceasul 12, cum bine zice românul. Îmi amintesc și că, prima care m-a îmbrățișat când am ajuns, crede-mă, cu bucurie, a fost directoarea, Marta Baralo (acum “în civil“ să zicem, fără atribuții administrative)[15].

    A doua oară m-a mai îmbrățișat Marta peste câțiva ani, la susținerea tezei de doctorat. Atunci și acolo în sala Universității Complutense, m-au impresionat cuvintele de apreciere ale întregii comisii, dar, peste măsură m-au marcat cuvintele Martei[16]. Rar îți este dat să auzi atâta recunoaștere, mai ales din parte unui mare Maestru. Căci Marta Baralo era asta. M-a copleșit de-a dreptul. Dar, uite că mulțumesc Universului că mi s-a întâmplat și mie. Magic, nu?

    Nu pot să nu trec aici și prin pasajul unei experiențe “de pus în ramă“. E vorba de Proiectulul MEC, 2007, pentru ore de Limbă Cultură și Civilizație Română pentru copiii noștri plecați prin Europa[17]. În urma concursului (am luat 99 din cxele 100 posibile), eram cap de listă pe tabelul cu cei 22 selectați, cu nume și prenume, având dreptul să aleg prima la repartiția pe țară. Așa o șansă nici la mama acasă nu mi-a fost dat să prind; și-am prins-o… de coadă! Cum în Madrid stăteam, n-am mai stat pe gânduri și-am ales capitala, ca orice naivă îmbătată de iluzii, nu-i așa. Bănuiesc că o știi pe aia cu “cei din urmă vor fi primii“, dar pe cea în sens invers, nu-s sigură c-o știi. Acum o afli: am ales prima și am rămas … ultima! Restul colegilor cu repartiții mai pe la țară, mai prin localități mai mici, unde era mai ușor de format clase, au fost mai norocoși, în timp ce eu am rămas de căruță. În fine, am încercat să fac câte ceva, dar repede am dat cu capul nu doar de pereți, ci și de ziduri[18]

    Așa că, după ce amăgeala a rămas fără poleiala ei dulce, între mailuri și telefoane cu reprezentanții proiectului de la București, am înțeles cu toții, de altfel s-a scris și la gazetă că “Madridul nu era pregătit pentru asta“. În aprilie, 2008 am trimis responsabililor de proiect o scrisoare de renunțare și mi-am apucat viața de mână, renunțând la școlile românești și de peste hotare (nu doar cele din țară). M-am apucat de cursuri spaniole de terapii alternative și de cele doctorale, aproape consecutiv. Apoi mi-am prezentat și lucrarea pentru a obține diploma de cercetător. Ei, bine, iar am folosit partrea întunecată, să-i zicem, “umbra“ experienței anterioare (nereușita continuării activității mele didactice ca profesor de LCCR), transformând așa-zisul eșec, din mers. Am cerut ajutor colegelor care aveau formate clase și care mi-au răspuns pozitiv așa că, drept urmare a colaborării cu ele, pe baza textelor copiilor, a ieșit o parte din conținuturile lucrării: El Rumañol[19] en los textos de los rumanos de España. (părți din ea au fost prezentate pe la Congrese și publicate în reviste de specialitate, atât în spaniolă, cât și în română).

    Doar să-ți mai spun că prof. Dr. Marta Baralo, aceeași directoare m-a recomandat ulterior Universității Europene pentru traducerea unui “Glosar de termeni pentru imigrație“. Și, nu în ultimul rând, când a făcut parte din comisia tezei mele doctorale, era ultimul ei an la universitate, pentru că după aceea s-a retras la pensie.

    La Complutense, cu prof. Dr. Eugenia Popeanga Chelaru am făcut ore de Mediación Rumano, în cadrul unui curs propus și susținut de ea însăși pentru traducerea diferitelor tipuri de texte în spaniolă[20]. Din nou am avut onoarea să lucrez cu un Maestru, un dascăl  deosebit, un om minunat, un suflet românesc transmutat de aproape 40 de ani aici în universul spaniol ca parte din generația diasporei ultimului val (diasporă madrilenă, ajunsă după finalizarea Războiului Civil spaniol, în valuri, până în anii 80).[21]

    Și, nu în ultimul rând, aș aminti aici, experiența “maestră“ de la ICR, singurul loc unde am lucrat oficial până la plecarea șefului[22], după care am cam fost “invitată“ să plec și eu (am făcut-o la terminarea cursului școlar)[23]. Venise la conducere cu un zbor “de peste noapte“ de la București, o altă echipă, în urma schimbării de regim din țară[24].

    Din aventura mea europeană nu poate lipsi o colaborare de suflet, înainte de toate, nu doar de muncă universitară, cu românca alicantină, prof. Dr. Cătălina Iliescu Gheorghiu de la Catedra de Filologie engleză, a Universității din Alicante, acum și vicerector (Vicerrectora, de Cultura, Deporte y Extensión Univesitaria). Ne-am cunoscut la un curs de vară, organizat la Elche, iar apoi ne-am revăzut, la un congres la Universitatea din Alicante, unde m-a invitat. Ulterior iar la UA, am participat într-o comisie de examen de Limba Română pentru spanioli. A urmat (în 2015) și o evaluare (un informe cientifico) a unei traduceri de autor a Cătălinei Iliescu, din Marin Sorescu, La tercera estaca (A treia țeapă). Fără nicio îndoială, profesoara și traducătoarea-interpretă Cătălina Iliescu e o prezență dinamică în actualitatea contemporană academică și culturală spaniolă, care nu poate trece neobservată.[25]

    Deci după cum vedem, cred că ești de acord cu mine când spun că experiențele la limită și oamenii deosebiți care ne fac să ne depășim limitele sunt marii noștri maeștri, apăruți fix atunci când suntem pregătiți, nu-i așa?

    5.Ești vorbitoare cu diplomă de două limbi. Te-a ajutat cu ceva acest lucru? Ai tradus materiale care să-ți aducă un profit?

    De fapt diploma pentru cele două limbi de la Universitatea “Babeș Bolyai“ din Cluj, este întărită (pentru secția spaniolă) de încă două diplome, de la două universități din Madrid, cu antetul celor doi regi spanioli: pe de la “Antonio de Nebrija“ (cea de Master), e Juan Carlos I, Rey de España, și pe cea de Doctorat (de la Complutense), e Felipe VI, Rey de España.

    Diploma de la BB, Cluj, sigur că m-a ajutat să-mi pot continua studiile post univesitare, după cun se vede și, nu în ultimul rând să mă integrez în țara de adopție[26].  Dacă am obținut profit din traduceri? Bănuiesc că te referi la profitul material… Vezi tu, eu sunt profesor și cercetător, nu și traducător autorizat, așa că, am tradus și traduc sporadic, când mi se cere câte ceva anume. Și da, aș menționa aici lucrul la “Glosarul de termeni pentru imigrație“, care, într-adevăr, pot zice că a fost cea mai bine plătită muncă de traducere de aici. În rest, îmi traduc textele, când e cazul (mai ales pentru publicare), sau fac asta pentru cercul meu de relații, să zicem, unde, de cele mai mute ori facem schimb de servicii. (Îți imaginezi că prefer să-i traduc pe spanioli pentru ai noștri și nu invers și, nu-i greu să înțelegi și de ce). Acuma, ce-i drept, dincolo de munca în sine, adevăratul câștig îl găsesc eu în relaționarea, în special, cu cei din lumea de dincolo de ocean cu care colaborez, inclusiv publicații, se înțelege, și cu care am stabilit nu doar afinități lingvistice, ci și cultural literare, deosebite. 

    6.Unde locuiești în Spania? Cu ce te ocupi acum? Ce preocupări științifice și culturale ai?

    Cum ar fi să auzi că locuiesc la Madrid… într-o carte! Am un loc în spațiul de cuvinte al unei geografii spirituale speciale. Da, da, ai citit bine, locuiesc la Madrid și într-o carte! Mă explic îndată: în ianuarie 2006 am venit de la Roma la Madrid, pentru că aici mă aștepta Lorelai fiica mea, care a plecat între timp pe drumul ei, dar eu am rămas aici, unde, din 2009, am și locul meu într-o carte, editată de Comunitatea de Madrid, pe tema imigrației. Un hogar lejos de la patria. Emigrantes de ayer, inmigrantes de hoy, se cheamă[27].  Și acum repet ceea ce le spuneam altor buni prieteni, și anume că mă simt minunat în Casa mea din Carte, de la pagina 54.[28] Așa că, de-acum știi unde pot fi găsită.

    Preocupările mele sunt legate, în mare, după cum deja ți-ai dat seama, de scris, citit, predat, cercetare-investigare, în funcție de cum se prezintă ocaziile. Iau viața din mers, un carpe diem sănătos, zic eu, în ritm mai degrabă ardelenesc, fără proiecte pe termen lung (sigur ai și înțeles de ce), fără pretenții prea mari, nici de la mine, nici de la alții, știind că ce-i pentru mine, sigur vine, mai degrabă sau mai târziu (așa am văzut că a fost mereu). Acuma, nu-i niciun bai dacă ceva vine mai târziu, asta înseamnă că mai am de ce trăi și mi se pare ok să mă știu prinsă cu niște trebușoare pe-aici prin bătătură. Las viața să mă surprindă, că a început să-mi placă asta…

    Legat de faptul că româna e limba care mă locuiește, pe când în spaniolă îmi simt așezarea, deși sufletu-mi gândește emoția cuvântului în italiană, aș mai adăuga că, în toate trei am avut preocupări cu răspunsuri de tipul “să mai vedem…“, “nici nu, nici da“, “da, da…“ din care, în final, praful se alegea, tot nimic nu ieșea. De aceea de la o vreme visez amestecat[29]

    Așa că, ce să zic, în afară de faptul că mai scriu câte ceva pentru mine (poate dă domnul și adun toate celea într-o carte, două acolo), când mi se trimite, mai citesc câte-o carte ca sa-i scriu vreo prefață (după caz, în română sau în spaniolă), mai pregătesc o prezentare pentru vreun seminar sau vreo conferință (mai mult în spaniolă, ce-i drept), mai dau ore (on-line, în ultima vreme) unora care vor să învețe spaniola (că deja româna nu mi s-a mai cerut de multă vreme), colaborez cu Caritas-ul madrilen, ajutând, în special, imigranții să învețe spaniola ca să se poată integra în societatea de adopție, mai particip pe la diferite activități culturale, dacă sunt invitată, frecventez un Centro de Mayores, de la mine din cartier, cu activitățile permanente[30].

    Și cam asta e situația, “o șie și t´oaș director, și popa satului, și naș Florea“ cum ar zice o fostă colegă de cancelarie de la Mărășești (cu adăugarea noastră de-acum, ruptă din pura și dura realitate… “și Google Brother“, negreșit!).

    În fine, până una alta, profitând de oferta noii ere (Vărsătorul e responsabil și de comunicațiile prin aer, și Internetul e una din ele), nu mi-e deloc greu să mențin legătura cu toți ai mei, de prin toate țările și continentele (WhatsApp, Zoom, Skype, Meet, videoconferințe, seminarii, pe ici pe colo, inclusiv de dincolo de Ocean). Nici în LA, la Lorelai și Luke nu am mai ajuns de-adevăratelea, cam demultișor, îi văd pe ei și pe nepoțeii mei drăgălași, Lyor și Moshe, în aceeași realitate virtuală în care ne întâlnim toți cei care locuim departe unii de alții, căci sufletului nu-i pasă de distanțe.

    7.Regreți anii petrecuți în România? Cuvântul „patrie” mai are conținut pentru tine? 12. Ce înseamnă pentru tine PATRIA? 6. Te bate gândul să revii în România?

    Să regret anii din România? Doamne, cum aș putea, când știu că ei, anii aceia m-au format în așa fel încât să pot continua viața oriunde, fără să trăiesc o fractură între etape, sau un impact cultural important… Vezi tu, viața mea românească e marcată de o cruce. O linie perpendiculară care îmi împarte viața fix în două: jumate e în Ardeal și cealaltă jumătate, pe orizontal, în linie dreaptă, în cotul Vrancei.  Crucea asta marchează și primul gând pe care mi-l aduce acum în minte cuvântul patrie, și, în sens blagian, se leagă de morminte. Din arborele genealogic au mai rămas acolo doar două mlădițe ardelene: o altă fiică a mamei, la Timișoara, și una a fratelui mamei, la Oradea mea natală.

    Restul sunt în patria subterană. Mamă, tată, bunici, străbunici, unchi, mătuși, în pământul fertil al Ardealului. Cea mai mică din fete împarte mormântul cu tatăl ei și cu unul dintre bunici (în solul păncean, aproape de ardeleanul Slavici), toți își dorm somnul trupului în patria liniștii universale. Nu mai puțin, aș zice că la capătul celelalte linii, pe pământul vrâncean, pulsează încă toate elementele creșterii mele spirituale, acolo unde mă simt identificată cu marile provocări ale vieții de maturitate, cu toți și cu toate, dar în special, cu marii prieteni aleși[31]. Acolo unde sunteți voi toți aceia din universul geografiei mele spirituale, rămași peste timp, familia mea de suflet, care m-a marcat și m-a întregit. Și asta e Patria, nu? E patria din mine. Patria are multe reprezentări, e la fel de polifațetică precum ființa umană.

    Să-ți mai spun doar că pentru mine PATRIA nu-i un loc, ci, mai degrabă un Spațiu. Acel spațiu din univers, “ubi bene“, deschis oricărui spirit în expansiune. Patria e limba și cultura inconștientului meu (implicit a celui colectiv), legat de arborele genealogic. E țara din frecvențele modulate de dincolo de toate vocalele și consoanele vorbelor pe care le-am supt la sânul mamei și, care, din când în când, îmi aduc prin vânt vibrațiile dorului din morminte și flori, din copilărie și adolescență, dint toate trăirile tinereții, pe aripi străvezii de fluturi și păsări; mult, mult dor, mai mult decât încape aici la mine în cuvinte.

    Și, nu în ultimul rând, cu toate astea, cred că ai înțeles că nu mă mai bate gândul să mă întorc. Poare într-o altă reîncarnare. Până atunci, pentru mine râul cu toate apele sale curge numai la vale, nu și invers, și eu am învățat că e bine să curg cu el spre mări și oceane…

    8.După o lansare, ți-am dăruit o carte de-a mea. Ai lăsat-o undeva și ți-a fost furată. Te-a necăjit gestul unui om care voia, sper, să citească?

    Bine zici, sperăm că asta vroia să însemne gestul: un om care vroia să te citească. Acuma dacă mă gândesc bine, cine știe, poate chiar te cunoștea, poate o admiratoare (haha!) a trecut prin sala aceea de așteptare, unde a rămas într-o pungă obișnuită, cu un măr (nu al Evei, sic!) și un penar cu pixuri și nimicuri feminine). Am zice că m-a afectat doar în măsura în care era o carte de autor, dăruită și semnată, căci asta cu pierdutul cărților, vai, vai, am crede că e parte din natura mea “aeriană“, potrivit peceții zodiacale, cel mai probabil.

    În rest, nu, nu eram la prima abatere, nu știi ce de ele am la activ! Apoi ți-aș mai mărturisi că am am găsit casa asta plină de cărți când am venit aici (adunate de dascălii din familia soțului și de el însuși, mare cititor), am donat 95% din ele (așa cum am donat și unele din cele din România), și, nu mai puțin important, stau într-o țară în care, în fiecare an, în aprilie se sărbătorește “Ziua cărții“, zi în care se obișnuim să lăsăm, prin diferite locuri ale orașului, câte o carte pe care tocmai am terminat-o de citit (catalanii oferă o carte și o floare, cu ocazia asta)[32].

    Și, nu în ultimul rând, crede-mă că am învățat pe drumul vieții să “mă împrietenesc“ cu pierderile. În cazul celor legate de cărți, a durat mai mult până am acceptat asta, până am început să gândesc altfel, și să cred că am pierdut-o în favoarea cuiva care tocmai avea nevoie de ea.[33]. Îmi vin în gând acum unele dintre acelea de ținut minte, cum am zice: uite nu mai departe, amintita mea carte spaniolă despre imigrație a rămas (cu mine cu tot, cea de la pag. 54, cum ziceam), pe undeva printr-o redacție editorială (ulterior desființată) din Iași și nici vorbă s-o mai recuperez. Cine știe pe unde zace aruncată. Apoi în aeroportul din Frankfurt am rătăcit una, la o întoarcere de la un festival literar-artistic din Montreal, cu pașaportul meu cu tot (în care viza pentru Canada era mai importantă decât toate, căci știi câte trebuie să faci ca să o obții).

    Doar o singură dată am găsit și eu una[34] și, am recuperat alta, după un zbor la Londra. Stewardesa care mi-a găsit-o, mi-a mărturisit nu doar că-i plăcea tare autoarea (Oriana Falaci), dar că știa și italiana. Presupun că deja ai ghicit: i-am dăruit cartea, după toate celea (după gândul cel dintâi, că sigur avea nevoie mai mult ca mine de ea). Unul din acele momente de acordare a universului pe frecvențele necesare, a făcut posibilă revederea noastră într-un zbor spre LA, când mergeam la fiica mea. Magic, nu?

    Și, nu în ultimul rând, ultima carte pierdută chiar avea marcat pe ea anul 2021, și a rămas pe o bancă într-un părculeț de lângă casă, unde timp de o lună și ceva din vară îmi duceam puiul de porumbel să se acomodeze cu neamurile sale[35], că era singurul lucru la care m-a dus intuiția[36].  Când s-a lansat la zbor mai aventurat, îl așteptam pe o bancă, făcând rebus, sau citind o carte (la început nu știa drumul spre casă, chiar dacă era la o stradă mai încolo). Și, într-o seară, l-am “împachetat“ în coșuleț când s-a întors de la zbenguiala cu ai săi, uitând însă de carte. A doua zi nu mai era de găsit și nimeni nu știa nimic de ea. (Ăsta ar fi semn că nu doar românii, ci și spaniolii citesc, nu-i așa?) Chiar din ziua următoare, Amor, micul porumbel s-a făcut destul de mare ca să poată să-și ia zborul direct de la fereastră. În câteva zile știa și să se întoarcă singur acasă. Am înțeles atunci că am lăsat o carte… pentru un zbor, nu-i așa?!

    Concluzia ar fi în final că, în realitate, niciodată nu pierdem nimic, ori așa îmi place mie să cred. Sunt doar schimburi și provocări ale vieții. Depinde de fiecare cum le ia. Viața însăși e o dare-primire continuă și ăsta ar fi mecanismul care ne mișcă toate energiile ajustându-ni-le din mers. Mai degrabă sau mai târziu, înțelegem asta dacă suntem deschiși și receptivi, și capabili să lăsăm lucrurile să se întâmple…

    9.Cât ți-am fost șef la ISJ, ai regretat vreodată că ai părăsit catedra și ai venit într-o funcție administrativă?

    Subtilă întrebare, care mă face iar să arunc nu doar o privire retrospectivă, ci și una profund introspectivă, fără de care ți-aș fi răspuns direct și simplu: deloc, “șefule“!, pentru că întotdeauna am fost deschisă la experiențe noi, chiar dacă nu sunt dintre acele persoane curajoase care “să se arunce în ele“ de-a dreptul. Așadar, aș zice că, intuitiv, mi s-a părut de la început o mare provocare și a avut chiar începând de atunci momente magice și chiar de umor.[37]

    Dar, oricum aș lua-o, timpul acela a fost pentru mine unul foarte prețios. Era o parte din drumul meu inițiatic, și, iar o s-o zic pe aia cu atunci când vine vremea și ucenicul e pregătit[38]… De fapt, am rămas cu gândul că mai multă maturitate emoțională nu mi-ar fi stricat, mai ales îa final, la plecare. Mi-a fost greu să gestionez efectul șocului voit provocat de executanții puterii. Cu atât mai mult cu cât, eram acolo de dimineața de la opt la servici, cei care au rămas și cei care urmau să plece, când, ăștia ultimii, ne-am trezit chemați la ora zece în biroul juristei instituției. Recunosc că mi s-a părut o provocare, nu atât “sentința“ în sine, ci modul în care s-a făcut, “scenariul“ regizoral, să zicem; comportamentul șefilor de atunci[39]

    Ei, bine, ulterior mi s-a părut chiar simpatică ieșirea noastră din biroul juristei de la ISJ, “lămuriți“ scurt și la obiect, că, gata, am fost eliberați din funcție, putem să ne luăm catrafusele și să ne părăsim birourile. Știai și tu, nu-i așa, că pe “cei 7 magnifici“ îi așteptau caii afară, de aceea au ieșit pe tăcute, fără zgomot. Eu, personajul feminin din gașcă, singurul lucru pe care cu adevărat îl regret, e că n-am avut puterea unui emoțional bine mobilat atunci ca să vă zic: fac cinste, haideți băieți la “o bere pentru calul meu“!

    Și cu asta, dragul meu fost șef și coleg, las să se înțeleagă că nu regret nimic din ceea ce am făcut, îmi pare rău doar de ceea cele pe care nu am reușit să le fac.

    _____Note:

    [1] Lumea-i o batistă.

    [2] “… a emigrat din dragoste, din dragoste pentru cele două fete ale sale: amintirea celei mici –care a murit de copilă, o împingea la o schimbare de mediu, și dorința de a fi cu cea mare –care imigrase în Spania- i-au dat în final forța necesară pentru a se desprinde de România“.

    [3] Ne-am mai revăzut când venea la Madrid la câte un eveniment cultural, legat de vreo traducere de-a sa, mai ales. Într-un ianuarie, dintr-un timp trecut, am fost cu toții la Oviedo, să-l sărbătorim pe Eminescu, din care Mario a tradus. Dar, de când cu pandemia, nu ne-am mai revăzut niciunii, mai ales că a el rămas să trăiască în Suedia acum.

    [4] Nimeni nu apare întâmplător în viața noastră (Intâmplarea e numele lui Dumnezeu când nu vrea să semneze, spunea un mare om de cultră franceî) Oricine apare la un moment dat vine pentru că avem nevoie se acea pesoană (cel puțin ca să ne arate un evantai de infinite personalități și posibilități ale propriei deveniri), așa  că ne vedem reflectați de fiecare dată în celălalt (o parte din noi cei care am fost, suntem, sau vom fi, la un moment dat), cu bune și cu mai puțin plăcute, vrem, nu vrem.  Apoi cum îți ziceam la început, sunt o Vărsătoare sadea (căci mai am un Mercur, un Kyron, precum și Mijlocul Cerului în Vărsător). Am programate aparențele potrivit naturii duble a Gemenilor (personalitate mercuriană, adaptabilitate la oameni și contexte, capacități comunicative, între altele, cu toate plusurile și minusurile). Privindu-i și pe ai tăi Vărsători de toate felurile și ascendențele (că bănuiesc că ai și tu din aceștia prin viață), sigur știi că, pe unii ca ei, ori îi accepți așa cum sunt, ori îi lași…, dacă nu vrei dureri de cap nemotivate. Trebuie să fii tare, să accepți destule incomodități și incertitudini ca să poți păstra pe câte unul ca noi prin preajmă.

    [5] Când am pășit pe trotuarele orașului, în procesul meu de adaptarea la normele civilizației, îmi știam doar numele și să număr până la zece, dar am învățat repede să joc șotron și să nu mă las trasă de codițe (că astrele, prevăzătoare, mi-au pus Luna în Leu). Garanția adaptării la unele, altele, oriunde și oricând (potrivit Ascendentului), nu avea marcată și măsura în care se poate face (pe o scară de la unu la zece, să zicem), cât și cum, în ce proporție, adică.

    [6] Roma mă fascina de-a dreptul, e monumentală și copleșitoare, erau atâtea de văzut și de admirat, nemaivorbind de împrejurimi, unde mai aveam niște cunoștințe pe care le vizitam.

    Doar că italienii nu păreau interesați de intelectuali străini, era vremea când aveau alte nevoi, mult mai practice și mai omenești necesare, și chiar spuneau asta fără înconjor. Așa că, am profitat, în măsura în care am putut, de cultura lor nemaipomenită, și de librăriile în care pur și te puteai așeza să stai să citești pe săturate, și chiar să-ți iei notițe.

    [7] Și asta pentru că nu aveam în regulă documentele cu care să pot circula liber; o știam de când am urcat în trenul Roma-Milano. Cert este că am învățat din mers să folosesc iluzia în favoarea mea, respectiv acel Proyecto de Acogida, la fel de ireal ca vreun vis de-al tău din oricare noapte. Am argumentat mult și repede ceva în italiană îți închipui, când a venit poliția de frontieră să ceară iar documentele și permisele la control, arătând (a doua oară) hârtiile cu proiectul-iluzie, ștampilat, parafat și aprobat de Gobierno de Aragón (mi le-au cerut și la urcarea în tren din Milano,  dar ploaie de argumente l-a zăpăcit pe tânărul jandarm, care în final, n-a înțeles nimic, și, cum avea treabă, că eram destui pasageri, m-a lăsat să urc, iar eu, în naivitatea mea credeam că asta a fost tot și am scăpat). Și n-a fost deloc așa dar, inconștientul mi-a arătat pe loc “umbra fricii“, care știm că nu-i alta decât forța lui “ori, ori“, și, în final, am trecut proba, nopții și a vieții, cu “admis“.

    [8] Mi-a fost dată de un bărbat necunoscut, cu figură de actor din telenovelele latine (care, după ce i-a făcut semn colegei sale să plece, nu a mai insistat cu nicio întrebare, ci pur și simplu s-a îndepărtat elegant, și tăcut, de puteam să jur atunci că am văzut în ochii lui chiar și un vag zâmbet complice). Dimineața în Barcelona l-am revăzut când a venit să-mi dea pașaportul (pe care îmi era greu să cred că am să-l mai primesc înapoi!), de data asta cu un zâmbet vizibil amical și cu o singură vorbă, blândă, dar apăsată: ¡suerte!. Ai simțit vreodată pe pielea ta emoția libertății? Imaginează-ți că poate fi așa de puternică, de te rupe, sau cel puțin așa mi s-a părut mie atunci.

    [9] Ha, ha, ca-n studenție, în anul al 2-lea, când m-am mutat de la secția latină, la spaniolă!

    [10] De rezolvarea problemei s-a ocupat soră-mea, de la Timișoare, care, degrabă a trebuit să ia legătura cu toate școlile mele anterioare (aflând atunci că unele s-au schimbat, ori mutat, cu arhivele cu tot), și cu tot angrenajul pus în mișcare cu toate cunoștințele pe care le avea, s-a dovedit a fi o muncă destul de dificilă. Peste tot era nevoie de timp și asta era problema

    [11] “Treburile de palate mișcă încet“.

    [12] O vreme, Cristina Vela, profesoara noastră responsabilă de grup (un fel de diriginta clasei), a încercat să amorizeze cât a putut amenințările directoarei La momentul primului examen (scris) a trebuit să parăsesc sala pentru că nu aveam dreptul de participare, nefiind înscrisă de fapt și de drept.

    Asta e, mi-am zis, își face doar treaba ei de șefă și nimic mai mult, nu e cazul s-o iau personal, oricât de neplăcută e situația. Hai că mai sunt trei zile, zicea mintea mea în gândul ei, și ce trebuie să fie, va fi, e ok, uite că, cel puțin m-am străduit și am făcut ceva (și nu puțin, potrivit majorității colegilor și profesorilor), chiar destulă demonstrație a puterilor mele de cunoaștere lingvistică, în toate sensurile (vezi cum mă dă afară din casă modestia de Vărsătoare, ha, ha).

    [13] “Stai liniștită, nu-i nimic, drăguță, mai mult s-a pierdut în războiul din Cuba“.

    [14] Si, ca dovadă că vroia să fie credibil în ceea ce spunea și să-mi abată atenția de la cele întâmplate, a și pus mâna pe telefon și a luat niște bilete de tren pentru seara aceea, spre sud, așa, ca să încep să mă gândesc la făcutul bagajelor. Ne-am întors pe 22, la prânz, pentru că era ziua unor prieteni.

    [15] Marta m-a declarat fericita zilei, și se simțea plutind în aer o undă de bucurie ce nu se poate descrie și o senzație de ușurare pentru rezolvarea unei probleme care aproape că trecuse de nivelul personal devenind de-acuma una la ordinea zilei pentru toți, care  amenința să scape din mâini tuturor, deși nimeni practic, nu avea nici o vină.

    [16] În elogiul lucrării pe o citise cu mult interes, spunea,  a muncii mele în general, a eforturilor si cunoștințelor mele, nu a folosit locuri comune și vorbe gratuite, ci totul era justificat prin referire la text și o fină cunoaștere a personalității umane.

    [17] Cei din țară (stabiliți într-una din acele comitete și comisii ca să justifice șederile în scaune înalte) au pus examenul de admitere (București, Barcelona, Madrid), în august, “când boierii nu-s acasă“ (iulie și august aici sunt luni de vacanță). Ministerul Învățământului e separat de Consejería de Educación, chiar dacă sunt pe aceeași stradă, de vorbit cu cine să vorbești când nu s-au stabilit toate vorbele cu toate părțile, spaniolii nu știau ce vor să facă românii acasă la ei, apoi cine eram noi cei de pe o listă trimiși pe la școli (goale, atunci) și să umblăm să ne facem clase până în septembrie când începea școala, în numele cui să vorbim de pe un tabel (neștampilat neautorizat, nelegalizat adică) și să stabilim acorduri, să găsim o școală la care să-i adunăm pe toți românii de pe la școlile lor, mă rog, astea ar fi doar câteva, în mare, adunate aici dintr-o suflare.

    [18] Era greu să-i aduni la o singură școală pe românașii de pe la toate școlile și dintr-un cartier mai mare, nemaivorbind de pe raza unui întreg oraș, astfel încât să poată circula pe jos de la o școală la alta și nu cu autobuze (plătite cum și de cine?).

    [19] Cuvânt rezultat pe baza compunerii unor păți din cuvintele română și spaniolă; începutul uneia din limbi și finalul celeilalte “Rumaniolul în textele românilor din Spania“.

    [20] Atunci am cunoscut-o personal, deși unii din tineri mei profesori de la Nebrija îmi vorbiseră deja despre meritele sale și despre catedra de română de la UCM, pe care o coordona. Cert este că de pe atunci, în pauzele dintre cursuri și pe drumul nostru spre metrou, s-au pus bazele lucrării care ulterior s-a materializat puțin câte puțin, în ceea ce avea să fie în final, teza de doctorat.

    [21] Un profesionist desavârșit, bun psiholog și excelent îndrumător, așa ar arăta, pe scurt, imaginea celui de-al doile mare Maestru pe care universul mi l-a hărăzit pe pământurile iberice. Imaginea, pusă la masculin nu e întâmplătoare, vrea să fie sugestivă pentru disponibilitatea forței trăirii și implicării în tot ce însemna viața universitară a Janei Popeanga.

    [22] Alt om deosebit, director care știa să colaboreze cu cei din colectivul său, lăsând libertate de mișcare și de inițiativă tuturor și fiecăruia în parte, o personalitate ce respira cultura română și universală dincolo de poziția sa provizorie. Horia Barna s-a întors la București, înlocuit înainte de a-i expira mandatul.

    [23] În ce mă privește, pentru mine s-a repetat cu punct și virgulă aproape, cunoscuta experiența de la ISJ VN, doar că acum în altă țară, dar sub auspiciile aceleiași mentalități de pe vremea cravatelor noastre roșii de pionier.

    [24] La final de curs, am fost într-o programata excursie în România (cu acordul fostului șef). Voiajul în țară a fost organizat de unul din cursanți, Juan, “Ionul nostru“, cum îi ziceam, îndrăgostit de limba și cultura noastră (pe care începuse să o studieze înainte de la veni la cursurile mele). În afară de faptul că excursia a fost reușită și de folos,  -spaniolii au apreciat Brașovul, Branul, și Constanța, în afară de Capitală, apreciind mai ales gastronomia românească -, și, ce zici dacă-ți spun că la un moment dat ne-am întâlnit și cu Horia Barna, fostul director, în București, absolut din întâmplare?! …Magic, nu?

    [25] Profesor și traducător-interpret, e foarte pricepută nu doar la treburile sale de catedră, ci are și un dar anume pentru a construi cadre de colaborare personalizate, printre altele. Pe lângă toate astea, în viața și sufletul său cald încap o grămadă de oameni pe care știe să și-i apropie, de la o familie minunată, la prieteni și colaboratori plus o mie și una de universuri ale muncii de profesor, traducător, organizator, om social și de cultură, planuri pe care le stăpânește cu o forță titanică, muncind “pe rotativă“, cum îi place să zică.

    [26] Nu-i vorbă că, dincolo de ceea ce scrie pe diplome, aș zice că deși mă mișc între câteva limbi, am convingerea că italiana rămâne limba în care locuiește sufletul meu, spaniola ar fi limba așezărilor concrete, iar româna rămâne limba care mă locuiește.

    [27] În urma concursului de selecție al lucrărilor și fotografiilor trimise, au fost alese zece persoane reprezentative, cinci pentru vremurile de ieri, în care spaniolii au plecat într-o aventură a redefinirii pe alte meleaguri și cinci din zilele noastre, când alții au venit la ei în același scop. Am avut onoare să fiu aleasă (pe baza unui text scris, și apoi a unui interviu oral, prelucrat și scris de ei, pentru ca să se încadreze în tiparele temei), ca reprezentantă a emigrației din est.

    [28] Mai ales că, nu trebuie să plătesc facturi, nici să fac renovări și reparații, sau schimbări, de tot felul, haha). Ca să nu mai vorbim de faptul că este poziționată excelent: cu unghiul perfect între apusul unor vremuri și răsăritul altora și, nu doar cu marea într-o parte de suflet și muntele de cealaltă, ci și cu luna și stelele la porțile cuvintelor… Ce mai: ca la carte!

    [29] Totuși mă bate de multă vreme gândul să-mi traduc teza și să o transform într-o carte de folos și pentru românii care nu vorbesc spaniola (pentru restul lumii se găsește pe Internet și se poate deschide oricând cu un click). Nu-i o treabă așa ușoară (evident ar fi nevoie de ajutor), pentru că asta ar implica certitudinea că o editură din mediul universitar academic ar accepta s-o publice, depinzând de o anume orientare, de fondurile disponibile, necesitățile și altele, probabil. Ori eu pe iluzii și incertitudini nu mai lucrez demultișor.

    [30] Avem diverse activități interesante și plăcute, mai toate gratis,  ieșiri organizate lunar, participăm la evenimente speciale, sau diferite atelierele de creații ale centrului, folosim instalațiile sportive, ba chiar facem și agricultură pe lotul centrului, toate astea după preferințe și în orare prestabilite.

    [31] Aș putea face o listă, dar am să mă limitez la cele care-mi vin în minte acum repede în minte: încă din prima mea zi de școală la Mărășești, de exemplu, din prima mea serie de elevi, mă aștepta, ca să rămână până în ziua de azi lângă sufletul meu, o mare prietenă: Dana (actualmente în conducerea Tribunalului Vn), apoi Adriana, din cancelaria primei zile la liceului de la Panciu, o alta: Luminița, și lista s-ar face lungă. O întreagă lume, lângă care am căzut ca să învăț să mă ridic, oameni care mi-au dat umărul pe care să plâng, sau nu (ca să mai învăț și singură), și mi-au îmbrățișat și forța, dar și neputințele.

    [32] Într-un gest simbolic aș apune (înainte de Paștele catolic, ortodox și al altora ca ei) am lăsat la un magazin românesc din apropiere, o spinare de cărți de română și istorie, cu hărți și atlase (manuale date de șefi pentru profesorii de la  cursul de LCCR, rol pe care, cum spuneam pe aici nu l-am mai “interpretat“, că n-a fost să fie),  E un loc unde m-am gândit că ajung mulți de-ai noștri, cărora le-ar prinde bine.

    [33]  Probabil avea nevoie să afle ceva anume dintr-o carte sau alta pierdută de mine și eu tocmai i-am oferit-o (chiar dacă, după cum știi și tu, nu era ușor să ne procurăm cărțile și nici ieftine nu erau). Nu e greu de imaginat că asta am reușit să fac doar după ce am acceptat ascunsele forțe ale “umbrei“ și am început să mă împrietenesc cu ele, ca să nu-mi mai facă rău umbra pro priu-zisă.

    [34] Pe o bancă în apropiere de Universitá degli Studi Roma Tre, unde eram la un congres prin 2008 și asteptam o colegă într-o pauză de cafea.

    [35] Îl găsisem rănit și pierdut de ai săi, după o furtună în oraș, care a distrus și cuiburi de păsări. L-am îngrijit până a reușit să zboare de la fereastra mea. Pleca dimineața și revenea seara să mănânce și să doarmă, până  într-o seară, când , după ce a venit, a máncate puțin, a povestit ceva pe limba lui (probabil își lua la revedere), apoi a zburat și dus a fost pentru totdeauna, cum era și firesc  (l-am mai zărit prin apropiere, cu gașca de neamuri). Anul ăsta îmi trece zilnic de la o vreme, pe la același geam o pasăre mai mică decât o vrăbiuță, Hererillo comun, se cheamă. Mă salută e limba lui, ia ceva pe fugă în cioc din ce-i pun acolo și pleacă, grăbită.

    [36] La început stăteam și eu cu el și socializam făcând exerciții pe la aparatele din parc cu unii alții din vecini de prin apropiere (până se sătura și sărea în coșuleț piuind obosit probabil și atunci înțelegeam că e timpul să ne întoarcem acasă).

    [37] Să ne amintim schimbul de complicități provocat de intrarea d-nei Vintilă, secretara Inspectoratului, pe când mă supuneam, fără șă știu “unuu interviu de angajare“, că pe atunci încă nu se vorbea în termenii ăștia.

    [38] Chiar le-am și spus unora care mă binecunoșteau, anume că, probabil dacă nu voi fi în stare să-mi învăț lecția (cel puțin pe cea despre autostimă și încrederea în sine, în primul rând), pe durata mandatului, atunci pun pariu că mi se va repeta, sub o formă sau alta. Și, cine știe, nu-i exclus chiar să fi mai trecut în final, cu acea ocazie, peste un prag din “lungul drum al zilei către noapte“, recunoscând și îmbrățișând multe din umbrele care mă bântuiau încă din copilărie, obligându-mă “să trec clasa“ și să continui procesul de maturizare emoțională, la alt nivel.

    [39] Dar ce, oare, zic eu de atunci, când aici la Madrid, la ani distanță și mii de kilometri depărtare de țară, am trăit ceva similar la ICR, ceea care m-a făcut să mă aplec mai atent asupra chestiunilor de ideologie și neam, mai mult decât asupra “vremurilor“.



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5