Romică Pivniceru
Profira Sadoveanu. DESTĂINUIRI**1/2 Editura Eminescu 1989
-ocazie de a ne întâlni cu Mișu Ralea și tatăl său ori cu Sergiu Celibidache –

•                   Terminat  de citit la 7 septembrie 1990, notată cu calificativul convenționai **1/2 – ceea ce înseamnă carte bunișoară – păreri detaliate în volumul I NOTE DE LECTOR, Editura Agerpres, 2011, text care începe cu propriile destăinuiri.
•                   Este  cred, prima carte cumpărată de mine anul acesta, după mai bine de 10 ani, de când am renunțat de a-mi mai alimenta biblioteca cu aparițiile noi. Ajunsesem  la concluzia că nu mai merita osteneala. Toate textele tipărite erau puse în exclusivitate în slujba preamăririi lui Ceaușescu et Co. Toate erau siluite și mutilate, fie că erau lucrări clasice sau contemporane, în așa fel încât să nu contrazică cu o iotă „orânduirea” și mentalitatea pe care acesta voia să o  cosolideze. Ți-era scârbă să deschizi o carte, ca să n-o vezi  prefațată cu un studiu  insipid ce încerca să-ți demonstreze că cele ce le citești  nu-s așa cum le crezi tu, ci au un alt înțeles, profund, progresist și materialist-dialectic, a cărui cheie ți-o oferea comentatorul.
•               …Privitor la Destăinuiri, este interesant  cum începi să cunoști uneori o persoană numai din cele ce le-a scris. Evident, lucrul acesta nu se întâmpla cu oricine. O asemenea senzație am încercat citind „Destăinuiri”. O carte de memorialistică, dar nu cum se înțelege de obicei, ci din cele cuprinzând mici evocări, profiluri literare. E drept, lucrări asemănătoare se mai întâlnesc, dar la Profira Sadoveanu e cu totul altceva. Personalitățile evocate ni le prezintă sub aspectul lor intim, pur omenesc. Sadoveanu, tatăl ei – care ocupă locul central în tot acest șirag de miniaturi -,  împreună cu toți ceilalți scriitori cu care a avut contact -Topîrceanu, Lucia Mantu, Mișu Ralea, Panait Istrati și mulți alții,- ne sunt înfățișați fără haina lor de artiști sau scriitori, în situațiile obișnuite tuturor și comportându-se ca oricare alt personaj banal. Ai zice că sunt văzuți cu ochii unei femei din casă, inteligentă, care surprinde atitudinile unor musafiri simandicoși, din ușa sufrageriei sau servindu-le dulceața și cafelele. Mai mult, citind cartea, ai senzația că stai la taifas cu autoarea în fața unei cafeluțe, într-o ambianță de intimitate, în care te simți bine, ca alături de un prieten.
•              …Așa avem ocazia să-l întâlnim în ipostaze insolite pe Mișu Ralea, drept mare amator de romane polițiste și pe Sergiu Celibidache, dansator de step (pag.177-178).
•               Fiindcă veni vorba despre aceștia, aș adăuga și eu câte ceva în legătură cu ei.
•              Mișu Ralea era una din personalitățile proeminente pe care le-a  dat Hușul. După afirmarea lui ca literat, filozof și politician nu mai locuia în Huși, urbea lui natală vizitând-o doar sporadic, cu ocazia campaniilor electorale sau în alte împrejurări. În felul acesta generația mea de elevi îl cunoștea mai mult după renume. În schimb, îmi era foarte cunoscută figura tatălui său, conu-Mitică Ralea, un bătrân venerabil, cu o ținută corectă și impozantă, ce-și făcea regulat plimbarea zilnică  spre centrul orașului, trecâmd la ore aproape fixe prin fașa casei noastre. Abordând o mină reținută, ținându-și rangul de boiernaș, nu prea făcea „chelemet” cu oricine se întâlnea. Asta nu l-a împiedicat odată să n zgândărească, cu vârful bastonului, un tub de la o baterie electrică uzată, pe care eu îl înfășurasem într-o bucată de hârtie asemenea unui fâșic cu bani și-l aruncasem pe trotuar, în așteptarea vreunui amator de chilipiruri.
•               Aveau o casă mare, cu fronton,  toată zugrăvită în alb, situată  pe Calea Basarabiei, pe partea stângă a podului de peste pârâul Sara, și prin dreptul căruia se croiește o ulicioară în pantă ce dă de-a  dreptul spre cimitir. Zona e identificată de localnici chiar sub denumirea de „la pod la Ralea”.
•                 Când eram prin liceu, la Huși, era prin clasele  dinaintea mea un elev voinic și drăguț, pe nume Panainte. Se zicea că e fiul bucătaresei lui conu Mitică Ralea. Avea o figură distinsă încât te mirai că  băiatul unei femei de serviciu, dar mai ales că-și putea permite să urmeze cursurile liceale, știut fiind că pe vremea aceea, așa ceva nu era posibil decât pe taxe apreciabile. Gurile rele spuneau că ar fi fost rodul unui păcat de tinerețe a lui Mișu Ralea.
•                 După plecarea în refugiu, n-am mai auzit nimic de bietul Panainte. S-ar putea să fi murit în timpul ultimilor ani de război.
•                Cine cunoaște cât de cât Hușul este imposibil să nu-și amintească de via lui Ralea, căci ori de câte ori călătorea cu trenul și se oprea la halta Dobrina, privirile i se opreau fără voie pe versantul abrupt din față, în vârful căruia strălucea geamlâcul unei clădiri ce părea să domine valea spre Crețești. Atât poziția clădirii, cât și forma construcției nu se putea să nu-ți stârnească curiozitatea. Dacă întrebai pe oricine, te lămureai de îndată că e vorba despre via lui Ralea. Șiruri de butuci de viță urcau panta terasată până sub această clădire, ce semăna a orice numai a cramă nu.
•             În imaginația mea, nici nu-mi închipuiam că în spatele acestei fațade cu  zeci de ochiuri de sticlă și mereu tăcută, ar putea avea loc chefurile pline de voie bună, atât de obișnuite la noi, la Huși. Se pare că numai Emanoil Petruț, bărbatul Catincăi Ralea a încins pe acolo câteva festinuri bahice mai de doamne ajută.
•             În ce privește pe Mișu Ralea, cât timp am locuit în Huși, n-am avut ocazia să-l văd vreodată. Știam de la tata  că scrisese la „Viața Românească”, pe când revista ființa la Iași, și că în privința activității sale politice avea o atitudine cameleonică. Avea prin Huși o serie de adepți, nu prea mulți, care-l urmau, indiferent de schibările de cloratură politică adoptată. Unul din ei, după cât  țin minte, era învățătorul Tucanu, un bun prieten al familiei mele.
•               Dacă nu mă-nșel, prin 40, Mișu Ralea era cât pe ce să fie împușcat de legionari, odată cu Iorga, Madgearu și ceilalți.
•                De Sergiu Celibidache, amintește și tata în memoriile lui că mama îl cunoscuse pe când acesta era copil de vârstă  școlară. Mama era prin ultimul an la școala de aplicații din Iași, când într-o zi, a venit la ele la școală un ofițer împreună cu un băiețel, pentru a-l înscrie să urmeze acolo cursul primar. Băiețelul nu era altul decât viitorul dirijor Sergiu Celibidache.  .
•              Este interesant cum i-a rămas mamei, întipărită în minte, imaginea acelui băiețel ce se învârtea prin preajma tatălui său, căci nu prezenta nici un semn deosebit care să atragă luare aminte celor din jur în privința viitoarei lui cariere. Poate doar numele de Celibidache să fi fost destul de cunoscut în Iași.
•               Un alt personaj de care autoarea amintește doar în treacăt, poate și pentru faptul că nu s-a remarcat pe tărâm literar sau artistic, este fratele ei mai mic, Mircea. Pe Mircea am avut ocazia să-l cunosc personal, într-o vizită la vărul meu Petrică Ghenghea, unde era invitat la masă împreună cu soția sa,  Norica.
•             Mircea, cred că era cu vreo șapte-opt ani mai mare ca mine. Un tip roșcovan, cu o siluetă zveltă, părea a nu moșteni nimic din fizionomia tatălui său. De altfel, alte calități care să dovedească descendența dintr-un mare scriitor, n-am remarcat la el. E drept că și relațiile dinte noi s-au mărginit doar la o singură rundă de vizite reciproce, fapt care nu ne-a permis să ne cunoaștem mai din aproape.  Erau niște oameni foarte cumsecade, dar nu prezentau alți stimuli în stare să determine o amiciție profundă.  Din acest motiv, elanul manifestat inițial s-a domolit treptat, treptat, rezumându-se doar la unele apeluri telefonice ocazionale. Acum vreun an de zile, am aflat de la Petrică Ghenghea, că bietul Mircea a murit, nu cu mult înainte, în urma unui atac de cord. Locuiau într-o vilă cochetă, la Șosea, pe o stradă paralelă   cu Aleea Trandafirilor.
•             Încheind  aceste notații strict personale, cu o ușoară tangență cu evocările Profirei Sadoveanu, m-aș întoarce la cartea ei să fac o remarcă mai pușin binevoitoare ca la început.
•                Cu toată atmosfera de familiaritate cu care te înconjoară, constați în cele din urmă că are o exprimare facilă și convențională, ce nu se deosebește prea mult de a oricărui scriitor dotat cu puțin talent. Simți  că-i lipsește vâna aceea de povestitor înnăscut, tocmai fiicei lui Mihai Sadoveanu, îl completăm noi pe Romică…
•                  Terminat comentarul lui la cartea Profirei Sadoveanu –DESTĂINUIRI –  București 23 septembrie 1990, compilare de către noi, în primul rând pentru hușeni, cenacliști și cititorii Antologiilor, „Istorii, comentarii, miscelanea”, coordonator Ion N. Oprea, Iași, 7 august 2023