Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

RAPORTUL DE SEARA (3). PE URMELE ASCENDENŢILOR MEI

RAPORTUL DE SEARA – 3
PE URMELE ASCENDENŢILOR MEI

 Am venit pe lume în zorii zilei de 10 februarie 1936, în străvechea localitate VLĂSINEŞTI de pe valea Başeului, unde şi înaintaşii mei şi-au trăit veleatul.

Mama CRISTINA, cunoscută în sat şi sub numele de ARISTICA/ ARISTIŢA, născută la 8 iulie 1912, era fiica lui Vasile şi Domnica Damian.

Orfană de mamă de la vârsta de numai un an şi câteva luni, n-a putut avea parte de o copilărie fericită, dimpotrivă; şi la fel de nefericită i-a fost şi adolescenţa. Două surioare, cu câţiva anişori mai mari decât ea, au avut grijă de mezina familiei, alături de un tată iubitor, dar copleşit de numeroase necazuri, cele mai multe cauzate de repetatele recăsătorii, după decesul bunicii.

Mamei i-a fost sortit să trăiască la fel de greu, până la urmă. Un soţ aspru, războiul, multă muncă, boli…, doar copiii au bucurat-o. Ultimii ani de viaţă i-au fost chiar nefericiţi – cu dese spitalizări, în încercarea de a i se diminua suferinţa provocată de un astm bronşic, de care n-a mai putut scăpa, decât prin mutarea la cele veşnice, în nefasta zi de 7 iulie 1976, cu numai 24 de ore înainte de a împlini 64 de ani.

Mama avea 20 de ani când şi-a unit destinul cu cel care avea să-mi fie TATĂ, GHEORGHE/ GHIŢĂ al lui Ion şi Maria Burac, născut la 4 aprilie 1909, şi el orfan (de tată). Tatăl său murise în Primul Război Mondial. Rămăsese bunica văduvă, să-şi crească singură copiii: trei băieţi (Ghiţă, Neculai şi Ion) şi o fată, Cristina.

Casa bunicii era în aceeaşi ogradă cu a noastră; două case situate faţă-n faţă, între care nu erau mai mult de 6-8m distanţă. Bunica aparţinea familiei noastre.  Nicio zi din viaţa ei nu ne era indiferentă. Trăiam împreună şi, de multe ori, noi, copiii, eram lăsaţi în seama ei. Ne iubea şi  avea grijă de noi; şi noi o iubeam şi-i simţeam sufletul încărcat de neajunsurile pe care doar ea le trăia în toată plenitudinea lor. Purta pe chipu-i uscăţiv şi mereu întunecat de gânduri tulburi stigmatul unor suferinţe îndelungate.

Mă înfiorau blestemele acelei fiinţe, prea timpuriu îmbătrânită, şi simţeam cum revolta şi ura ei împotriva celor care îi făceau viaţa şi mai amară se cuibăreau şi-n sufletul meu.

O fi trăit ea mai bine înaintea Primului Război Mondial, când îi trăia şi bărbatul. Aveau, pe- atunci, ceva pământ, vrea 4,5 ha, care au fost împărţite primilor trei copii, la căsătorie, singura zestre pe care au putut-o primi.

Celui mezin n-avea ce să-i mai dea. Dar nici n-a mai apucat să ajungă şi el la casa lui. Până la începutul celui de Al Doilea Război Mondial, fiind încă „ cel mic”, trăia şi la mama şi pe la fraţii mai mari, fiindu-le chiar de mare ajutor. A fost luat pe front după o scurtă perioadă de instrucţie ca premilitar şi nu s-a mai întors. A murit în prima bătălie de dincolo de Nistru, dar extractul de moarte i-a fost trimis acasă tocmai după un an şi ceva.

A răcnit bunica zi şi noapte, de răsuna satul, şi i-a blestemat pe cei care i-au ucis copilul, până s-a dus şi ea în mormânt.

Numai cu rodul pământului pe care l-a avut până la  căsătoria copiilor, nu putea trăi. De aceea, mai mult lucra pe moşia boierului decât pe propriul ogor. Slugă la boieri am ştiut-o când am început şi eu a înţelege ce se întâmplă în jurul meu. Pleaca dimineaţa la sapă ori la secerat şi se întorcea seara, târziu. Din traista pe care o purta zilnic la câmp, scotea, când ajungea acasă, nişte resturi de tain, cu care ne „ înfrupta” şi pe noi, copiii: fărâme de mămăligă făcută la cazan, bogată în tărâţe, acrită şi înălbăstrită de căldura zilelor de vară, brânză de vaci, de aceeaşi „ calitate”, şi castraveţi muraţi, de multe ori alteraţi, cu gust de otravă. La sfârşitul săptămânii primea şi ceva bani, care să-i ajungă pentru nevoile ei stringente şi să cumpere şi niscai bunătăţi ca să-şi îndulcească, duminica, nepoţii: coarne, zahăr cubic, covrigi şi halva, pe care, când se întorcea de la Săveni, le deşerta laolaltă, dintr-un buzunar mare al fustei sale de sărbătoare, pe masa de lângă prispa casei noastre. Tot ea ni le şi împărţea, ca să ne mulţumească pe toţi.

Aş fi uitat resentimentele pentru stăpânii de altădată ai străbunilor mei, care nu i-au dat nicio şansă acestui sat să-şi schimbe înfăţişarea de aşezare subdezvoltată, cu cele mai multe case scunde, cu una sau două odăi şi tindă sau fără, acoperite cu paie ori stuf şi cu un interior la fel de sărac, în care predominau „ pardoseala” de lut, laiţa, rogojina şi alte câteva lucruri ţesute sau cusute de mâna bietelor gospodine, dacă şi TATĂL MEU n-ar fi fost, în copilărie, victima aceleiaşi exploatări batjocoritoare. La vârsta de 6-7 anişori, îngrijea porcii boierului şi, nu de puţine ori, a fost atacat de animalele pe care le hrănea, după cum chiar de la el am aflat. Avea în primire cinci familii de porcine, ale căror adăposturi erau nişte gropi paralelipipedice, de forma unor crame adânci cam de 2m şi acoperite cu şarpante ca ale bordeielor. O familie însemna scroafa şi purceii ei de la o fătare. Scroafele deveneau, uneori, agitate din diferite princini. Copilul, neştiind să evite posibilele pericole în astfel de momente, cădea victimă animalului- mamă. De două ori a fost atacat şi, ca prin minune, a scăpat cu viaţă. Prima dată, numai pentru că întrerupsese de la supt un purcel, pentru a-i face loc altuia, a fost apucat cu colţii de-un picior, dar a avut noroc să fie pe-aproape un servitor al curţii, care a reuşit să-l salveze înainte de a fi fost devorat; a doua oară, a fost apucat de mâna cu care tocmai turna mâncarea în treuca din groapă. I-a fost frântă mâna stângă, la încheietura cu antebraţul şi încolţită până în vârful degetelor. Spre norocul lui, şi de acea dată, a beneficiat la timp de prim-ajutor, dar un semn al incidentului l-a purtat toată viaţa.

În ciuda unui început de viaţă atât de întunecat, tata a reuşit să înveţe singur a citi, a scrie şi a socoti, afirmându-se, încă din tinereţe, printre băieţii „isteţi” şi respectaţi din sat. Nu avea încă vârsta majoratului când, din câştigul său, adunat bănuţ cu bănuţ, şi-a cumpărat 2 ha, de pământ în „Raicu”, o tarla situată mai departe de sat şi de calitate mediocră, motiv pentru care nici n-a dat prea mulţi bani pe el.

Şi mai primise 2,50ha. în temeiul Legii pentru Reforma Agrară din 1921, ca orfan de război şi „ copil al naţiunii”, în tarlaua „ Steagul Stoian”, încât, la căsătorie, nu era deloc sărac.

Numai că, tocmai când să-şi ia avânt spre a intra în rândul gospodarilor, iminenţa războiului i-a încurcat planurile. Doi ani de concentrări şi patru de război nu i-au putut aduce decât necazuri. Pământul îi rămânea, în mare parte, nelucrat, caii i-au fost rechiziţionați   pentru front, apoi i-au fost luate şi vitele albe şi rezervele de cereale agonisite cu grija omului precaut, ca pentru „zile negre”, toate acestea având consecinţe şi mai apăsătoare, pentru mai multă vreme.

În puţinele şi scurtele concedii şi învoiri, nu putea decât să-şi amplifice of-urile. Acasă, erau, la un moment dat, cinci copii, toţi mici, o soţie tot mai neputincioasă şi o bătrânică împovărată de grijile fiecărei zile. Dar cea mai arzătoare dorinţă a familiei era să-l vadă întors teafăr şi definitiv acasă.

Ori, zilnic, în sat, soseau de pe front veşti tot mai triste şi îngrijorătoare: una despre un vlăsineştean sfârtecat de o grenadă defensivă, în adăpostul său individual; alta despre mutilarea unuia rămas în spitalul de companie de la Odessa şi încă o veste şi mai surprinzătoare, despre un sublocotenent T.R.-ist, din satul vecin, învăţător în viaţa civilă, luat ostatic din punctul de comandă. (Într-o noapte ca de catran, când liniştea se aşternuse peste alineamentele ambelor tabere şi când nimic nu prevestea să se întâmple ceva rău, o fantomă a pătruns, neobservată de ostaşul de gardă, în cortul comandamentului; l-a răpit pe respectivul ofiţer şi, tot neobservat, cu prada legată fedeleş şi obligată să tacă, au ieşit pe uşa de evacuare după cum s-a dovedit la reconstituire şi duşi au fost…) şi în sat încă nu se  stinsese ecoul veştii sfârşitului unui alt vlăsineştean, Costache Macsiniuc, „ mort la ambulanţa 43 cavalerie, în urma unei plăgi transfizionale prin schije abdominale cu ruptura ficatului şi perforarea  intestinului subţire, provenit pe câmpul de luptă la capul de pod Eltigen Kerci  şi înmormântat în cimitirul Bicehai Crimeia” ( Am aflat aceste detalii din Extrasul de deces nr.23/ 1944,adresa Regimentului 39 Inf. Nr.48564 din 04.03.1944, Intrarea nr.65724/ 1944, Dosar nr.144. fila Nr.401, la care am avut acces).

Despre acesta s-a vorbit încă şi mai târziu. A fost părintele inginerului ziarist Ion Macsiniuc, cel care, după un îndelung zbucium, i-a putut întocmi mamei sale, Lenţa Macsiniuc, dosarul pentru cuvenita pensie I.O.V.R.

Pe tata l-a apărat Cel de Sus şi, într-o zi din toamna anului 1944, s-a întors sănătos acasă. Pentru familia noastră, acest moment a însemnat începutul unei vieţi noi.

Prezenţa sa a umplut golul care atâţia ani ne-a făcut fiecare zi tot mai grea. Eram, de-acum, fericiţi că „stâlpul casei”, lăsat la vatră, şi-a reluat rolul pe care l-a avut în întregul complex de relaţii materiale, economico-gospodăreşti, dar şi spirituale, din familia noastră, căreia i-a reinsuflat o atmosferă caldă şi umană.

Dorit să-şi revadă gospodăria, atât cât mai rămăsese din ea după război, chiar a doua zi, a trecut, mai întâi, în revistă acareturile cu ce inventar mai aveau şi casa de la vie, apoi, în mare grabă, şi-a inspectat ogoarele. Nu i-a plăcut cum le-a găsit. Luna octombrie era pe sfârşite şi nici el nu mai putea, la vremea aceea, să are 8 ha de pământ, să însămânţeze ceva grâu de toamnă şi să pregătească suprafeţele destinate însămânţărilor de primăvară. Ori, astfel de treburi erau îngreunate şi de lipsa animalelor de muncă din sat, împuţinate de rechiziţiile din ultimii doi ani, de preţurile ridicate ale lucrărilor şi de neputinţa femeilor şi bătrânilor în seama cărora rămăseseră, în timpul războiului, muncile agricole. Tata s-a îndatorat unor gospodari care mai aveau câte un atelaj şi a reuşit să are şi să însămânţeze un hectar cu grâu, făcându-şi planul ca de restul terenului să se ocupe în „ferestrele” de timp prielnic din lunile de iarnă. Aşa a şi făcut, încât, până în primăvară, toate ogoarele noastre au fost arate.

Nu putea însă fi mulţumit doar cu atât şi vroia cu frenezie să mai facă ceva ca să-şi vadă, cât mai repede, gospodăria refăcută şi, astfel, să-şi regăsească liniştea sufletească. Îi citeam pe chip îngrijorarea că nu va mai ieşi din greutăţi şi nu-l puteam ajuta, pentru că se închisese în sine şi aproape că refuza să mai comunice cu noi. Prefera să plece din casă dis de dimineaţă, fără să ne spună niciun cuvânt, şi revenea seara târziu. Trecuse o lună de zile în care nici la masa de prânz nu venea. Era dezarmat şi nu se putea elibera de coşmarul care pusese stăpânire pe el încă de la întoarcerea din război. Într-o zi, mama a reuşit să-l abordeze, încercând să-i sensibilizeze credinţa şi nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu şi îndemnându-l să aibă răbdare până când se va ivi şi pentru casa noastră o şansă…

Tata îşi stăpâni, pentru un moment, pornirea de a da o replică mai dură vorbelor mamei şi apoi rosti apăsat: „Dumnezeu dă, dar nu pune şi-n traistă. Trebuie ca noi să facem ceva să scăpăm de sărăcie”. Şi chiar avea nişte soluţii care urmau să se dovedească salvatoare: una îi stăruia în minte poate chiar mai de mult şi anume să-şi înjghebeze o instalaţie, nu tocmai complicată şi nu prea scumpă, pentru argăsirea şi tăbăcirea pieilor de animale. Făcuse cunoştinţă cu prototipul acesteia într-o localitate de peste Prut, prin care trecuse cu frontul. Estima că ar fi avut de lucru, pentru că în sat şi în împrejurimi, în mod frecvent, se sacrificau animale, din câte mai rămăseseră după război – porci, taurine, caprine, ovine, iar pieile prelucrate aveau mai multă căutare, ca materie primă pentru confecţionarea unor obiecte de uz curent, în cadrul fiecărei gospodării şi al atelierelor meşteşugăreşti de încălţăminte şi îmbrăcăminte din sat şi, de asemenea, aveau un preţ mai bun de vânzare pe piaţa pieilor.

A bucurat-o şi pe mama iniţiativa tatei şi, din ziua următoare, a şi început treaba. S-a asociat cu un prieten al său, tâmplar, care avea să confecţioneze modulele din lemn ale instalaţiei; piesele metalice au fost comandate unui fierar din sat şi, în câteva zile, cei trei şi-au putut şi asambla vârtejul ( aşa a fost botezat mecanismul acela), punându-l, totodată, şi la câteva probe de încercare, pe care le-a trecut cu bine.

Instalaţia a fost amplasată într-un şopron din ograda noastră şi primii clienţi ai noului atelier au fost chiar fondatorii acestuia, câteva rude ale lor, vecinii şi, după 3-4 zile, au început să vină şi oameni din alte sate, încât, repede s-a ajuns să se recurgă la procedeul de „ programare” la rând, peste o săptămână, două şi chiar mai mult. În prima lună de funcţionare a atelierului, au fost prezenţi la lucru toţi trei fondatori ai proiectului, apoi, fierarul, după ce şi-a primit răsplata cuvenită, s-a retras. Au rămas, în continuare, împreună, tata şi tâmplarul. (Era nevoie de doi operatori la instalaţia aceea.) Au avut treabă din plin toată iarna, au câştigat bine şi gospodăriile lor au prosperat văzând cu ochii.

Cu puţine „sincope”, determinate de campaniile agricole de primăvară şi de celelalte lucrări din câmp care urmau, atelierul din ograda noastră a continuat să funcţioneze şi iarna şi vara, timp de mai mulţi ani.

Şi aceasta n-a fost singura iniţiativă a tatei care l-a preocupat în acele momente critice, pentru a-şi recupera speranţa, condiţia de gospodar şi împăcarea cu sine. Mai avea câteva, dintre care una complementară celei prezentate anterior şi anume, amenajarea unei răsadniţe de legume şi zarzavaturi de soiuri superioare, de care s-a şi ocupat încă din luna februarie şi, de asemenea, înfiinţarea unui lot legumicol pentru trufandale, toate acestea dovedindu-se aducătoare de satisfacţii şi însemnate beneficii financiare. (A fost o experienţă care avea să-l recomande ca legumicultor profesionist exemplar, în toată Valea Başeului, pentru tot restul vieţii.)

Acesta a fost încă un episod din veleatul tatălui meu, trăitor în munca cinstită, demnitate şi sacrificii, închinate familiei, în deosebi, copiilor, obştii şi patriei, dar care, atunci când a împlinit numai 71 de ani, trei luni şi trei zile de viaţă, a fost chemat la Ceruri, când se împlineau exact 4 ani de la decesul mamei, în cea mai urâtă zi, pentru noi, 7 iulie 1980.

Am rămas cu aceeaşi durere în suflet pentru el, ca şi pentru mama şi pentru tot neamul meu cel adormit, cu amintirile frumoase despre ei şi cu profundă şi neştearsă recunoştinţă.

Va urma,
Iulie 2013.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. D.M.G. spune:

    Frumoase randurile asternute cu mult respect in memoria inaintemergatorilor nostri…Felicitari!

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5