Primit pentru publicare de la Prof. Gheorghe Burac, 30 martie 2014.
Editor: Diana Aghiorghiesei, 31 martie 2014

 Pentru fiecare om e un drum către împlinire: acela pe care e chemat să meargă. (N.Iorga)

Cu tot devotamentul meu pentru învăţătură, nu am avut şansa ca, în 1953, imediat după absolvirea şcolii pedagogice, să-mi pot continua studiile în învăţământul superior. Chiar dacă în ultimul pătrar al anului IV de la Şendriceni am fost insistent curtat de profesorul de limba rusă, obiect la care ”străluceam”, să mă înscriu la Facultatea de Limba şi Literatura Rusă din cadrul Institutului de limbi Slave ”Maxim Gorki” din Bucureşti, unde, cu notele pe care le aveam, mă puteam bucura de admitere fără examen. Îmi surâdea ideea, dar nu puteam hotărî singur.

            Am discutat în repetate rânduri cu părinţii despre această oportunitate, însă de fiecare dată au avut argumente pentru a-şi dovedi imposibilitatea de a-mi susţine, oricât de puţin, bugetul de cheltuieli strict necesare pentru viaţa de student în Bucureşti. Din aceleaşi motive, îi sacrificase, pentru un timp, viitorul surorii mele mai mari, pe care, în loc s-o dea la o şcoală mai bună, au ales s-o înscrie la un curs gratuit, de scurtă durată, de tractorişti, tocmai la Cobadin – Constanţa, iar pe cealaltă surioară au trimis-o la o altă şcoală profesională cu profil textil, tot gratuită, la Botoşani. Şi mai erau acasă doi frăţiori mai mici care le dădeau alte griji. Destule…care l-au făcut pe tata să-mi curme orice avânt, hotărându-mi, la un moment dat, să fiu mulţumit că voi avea, deocamdată, o diplomă de învăţător şi, dacă vreau mai mult, să fac o facultate la ”fără frecvenţă”, ca  atâţia alţii.

            N-am putut nesocoti motivaţia şi sfatul lui, ştiindu-i bine toate necazurile. Încă nu i se închisese nici rana cauzată de înscrierea forţată în gospodăria agricolă colectivă, rămas fără pământul lui, fără animale şi unelte agricole, dependent de o altă ordine socială cu care încă nu se putea împăca.

            Timpul trecea, am primit diploma de învăţător şi, la 15 august, în acelaşi an, m-am prezentat la Şcoala Gimnazială Mitoc, unde am fost repartizat şi aşteptat cu indemnizaţia de instalare, în sumă de 400 de lei, pe care mi-a şi înmânat-o chiar directorul şcolii, al cărui ”musafir” am rămas câteva zile, până când D-lui m-a instalat la o gazdă.

            În scurt timp, m-am familiarizat cu activităţile şcolii, la care participam cu plăcere: după deschiderea anului şcolar, ca profesor de limba rusă şi diriginte, simţeam că eram apreciat de elevi şi părinţi, dar eram nemulţumit că, în loc să mă aflu într-un amfiteatru universitar, trebuia să mă găsesc în Mitoc, sat situat la o distanţă de aproape 40 de km de cea mai apropiată gară (Ungureni), până unde nu se putea ajunge decât cu căruţa (pe traseul acesta încă nu circulau mijloace de transport în comun), oricum ar fi fost vremea, pe acelaşi drum denivelat, nepietruit şi, de multe ori, desfundat de intemperii.

            Şi, fără să mai ezit, mi-am întocmit dosarul de înscriere, tot la Facultatea de Limba şi Literatura Rusă, secţia ”fără frecvenţă”, de la Institutul ”Maxim Gorki”, pe care l-am şi expediat.

            Am reuşit să trimit patru lucrări de control pentru tot atâtea obiecte la care urma să mă prezint în prima sesiune de examene, din martie-aprilie 1954, dar la care n-am mai putut ajunge. Acesta a fost începutul abandonului…

            Au trecut apoi, câţiva ani buni care m-au purtat, pe la ”Şcoli şi pionieri”, în armată, Cultură şi alte şcoli, până când am luat hotărârea ”definitivă şi irevocabilă” de a aborda o facultate pe care s-o şi urmez până la absolvire.

Însă alta, nu cea de Limba rusă.

            Pentru că timp de patru ani şcolari (1958- 1962), când am funcţionat la şcolile Avrămeni şi Dobârceni, nu am predat limba rusă, catedrele respective fiind ocupate de profesori titulari, am pierdut interesul pentru această specialitate şi m-am orientat către limba şi literatura română, obiect pe care l-am predat în anii  aceia, cu rezultate chiar remarcabile şi de care m-am ataşat pentru totdeauna. De aceea, în toamna anului 1963, m-am prezentat la examenul de admitere la Facultatea de Filologie, Secţia Română-Rusă, a Institutului Pedagogic de 3 ani Iaşi (cursuri ”fără frecvenţă”); l-am promovat cu ”brio” şi m-am apucat de învăţat. Mi-am procurat cursuri şi bibliografia de bază pentru toate obiectele, mi-am adoptat un program de studiu, pe care îl respectam cu rigurozitate, am participat la consultaţiile organizate de Institut (în timpul vacanţei de iarnă), mi-am redactat lucrările de control pentru primele patru obiecte la care am solicitat înscrierea în prima sesiune de examene şi, după numai 8 zile, m-am întors acasă cu primele patru note de student: la Socialism ştiinţific, 9; Psihologie-Pedagogie, 7; Introducere în literatură, 7 şi la Introducere în lingvistică, 8. Eram mulţumit şi am prins curaj.

            Lucram atunci la Comitetul de Cultură şi artă al Sfatului Popular Raional Săveni; şeful meu, prof. MIHAI CORDUNEANU, era şi el student (într-un an mai mare) tot la ”filologie” şi la ”fără frecvenţă”, un avantaj pentru mine, din mai multe puncte de vedere. Dar eu eram interesat, înainte de orice, să am timp pentru studiu. Şi, fără să insist, d-lui mă favoriza întrucâtva în această privinţă, procedând la o mai dreaptă împărţire a sarcinilor de serviciu între noi doi, de altfel, singurii angajaţi ai unităţii respective: d-lui, şeful, şi eu, subalternul său.

            Numai că, fiind mereu în atenţia Secţiei de resort şi a Cabinetului raional de partid, şi, în mod curent, fiind cuplaţi cu Secţia de învăţământ la diferite activităţi comune, nu ne tocmai puteam bucura de autonomie în coordonarea activităţii cultural-ştiinţifice şi artistice din raion, ba ne găseam şi în criză de timp.

            Trebuia să facem eforturi deosebite ca să ţinem pasul cu toate obligaţiile noastre. Eu, cel puţin, trebuia să învăţ noaptea, nu aveam altă soluţie. Locuiam în Săveni, într-o cameră a internatului liceului şi, după ce se dădea ”stingerea” pentru elevi, timp de 3-4 ore citeam, conspectam, fişam şi redactam lucrările de control, fără să deranjez somnul celor de lângă mine. S-a întâmplat să nu dorm chiar nopţi întregi. Am trecut prin această experienţă, prima dată, în preajma celei de a doua sesiuni de examene pentru anul I, din vara anului 1964, când am participat şi la cursurile de pregătire organizate la Iaşi, care mi-au fost de un real folos, şi, între 4 şi 16 iulie, am promovat cu succes celelalte patru examene: Folcloristică, Limba latină, Istoria literaturii române şi Limba română contemporană; astfel, aflându-mă printre puţinii integralişti, după a doua sesiune, eram deja, student în anul al II-lea.

            Câştigasem destulă încredere în capacitatea mea de a învăţa singur, aveam din abundenţă timp de pregătire  – până în primăvara următoare – şi nu m-a speriat gândul de a mă înscrie şi prezenta în prima sesiune la toate cele opt examene ale anului secund: Economie politică, Compunere şi analiză literară, Limba rusă, Metodica predării limbii şi literaturii române, Istoria  limbii române, Pedagogie, Istoria literaturii române şi Limba română contemporană. Pe toate le-am trecut cu bine. În primele 5 zile ale sesiunii – 22, 23,  25, 27 şi 28 martie -, am susţinut şase examene, iar celelalte două, după trei zile de pauză. Astfel spus, între 22 martie şi 1 aprilie, în doar zece zile, în care am  încorporat un an de muncă, am promovat întregul an universitar. Am fost singurul integralist din ”clasa” mea; am primit felicitări de la unii profesori examinatori, de la colegi de an şi de serviciu – eram atunci recent transferat la Şcoala Lehneşti, având şi funcţia de director – şi, desigur, eram fericit.

            Pentru anul al III-lea, mi-a fost şi mai uşor să mă pregătesc. Pentru că, oricâte obligaţii aveam ca profesor şi director, nu-mi lipsea timpul necesar învăţării pentru examenele universitare.

            Tot aproape un an întreg am avut la dispoziţie până la prima sesiune de examene, ca şi în anul precedent, timp, însă, pe care l-am folosit şi mai intensiv, întrucât aveam în vedere şi eventualitatea prezentării, în acelaşi an, şi la examenul de stat. Aşadar, cu atât mai mult, am avut atunci motive să mă pregătesc şi să susţin toate cele 8 examene în prima sesiune.

            Şi  aşa am făcut. Între 13 şi 25 martie (1966), le-am şi promovat, în următoarea ordine: Munca culturală, Literatura pentru copii, Istoria literaturii universale, Limba română contemporană, Limba rusă, Istoria limbii române literare, Istoria literaturii române şi Foto-Cinematografie.

            După nouă luni, în sesiunea din ianuarie-februarie 1967, am promovat şi examenul de stat, cu DIPLOMA de ”absolvent al Facultăţii de Filologie – Lb. română, secţia <<f. frecvenţă>> de la Institutul Pedagogic de 3 ani din Iaşi, în anul 1966, …cu media 7,75(şapte şi 75%)”.

            Păstrez cu sfinţenie, în adâncul sufletului, chipurile profesorilor universitari deosebiţi pe care i-am cunoscut în anii aceia şi care au contribuit întrucâtva la formarea mea ca om al şcolii: Gafiţanu Dumitru, Pavelcu Vasile, Platon Maria, Faifer Laurenţiu, Adăscăliţei Vasile, Sofrone Vasile, Hasgan Aristide, Malanca Ioan ş.a.

            Tot lor le datorez suprema recunoştinţă pentru că m-au ajutat să-mi pot continua pregătirea superioară la Facultatea de Filologie din cadrul Universităţii ”Al.|I. Cuza” din Iaşi, de asemenea, la ”fără frecvenţă”.

            Din nefericire, nu am putut răspunde cu destulă promptitudine la generoasele lor îndemnuri, deoarece localitatea în care funcţionam (Lehneşti) se afla pe-atunci în pragul unor prefaceri care mă afectau şi pe mine: era sub incidenţa mai multor interdicţii privind infrastructura şi, mai ales, se pregătea de strămutare, în vederea eliberării zonei în care urma să fie stăvilite apele Prutului pentru a da concreteţe lacului de acumulare ”Stânca-Costeşti”;  iar prin Legea privind reforma administrativ-teritorială din 1968, a fost desfiinţată comuna Movila Ruptă ( a cărei reşedinţă era satul Lehneşti), începând a fi dezafectată. În aceste condiţii, cu data de 1 septembrie, acelaşi an (1968), am fost transferat la Şcoala Gimnazială Vlăsineşti (ca profesor de limba română şi director coordonator, unde mă aştepta un nou început, acelaşi şi pentru soţia mea, învăţătoarea Burac Valentina, care-mi purta numele din 16 sept. 1965. Am şi dorit să ajungem la Vlăsineşti, pentru a fi aproape de părinţii mei (în vârstă şi cu probleme de sănătate); dar neputând locui împreună cu ei, a trebuit să ne găsim o casă cu chirie şi, totodată, să ne gândim şi la casa noastră, a cărui construcţie am şi început-o în vara următoare.

            În acelaşi timp, eram şi mai preocupat de dificultăţile cu care se confrunta reţeaua unităţilor de învăţământ din comună: marea problemă o constituia lipsa spaţiilor de şcolarizare; erau în cele trei sate aprox. 1000 de elevi care învăţau în câte două şi chiar trei schimburi, în localurile proprii, şi aşa insuficiente, autorităţile fiind obligate, ca pentru un număr de clase, să închirieze camere în case particulare, oricât de necorespunzătoare erau acestea.

            Şi, deoarece, ca director coordonator, aveam mari responsabilităţi în domeniu, la solicitarea sfatului popular al comunei, mi-am asumat rolul de iniţiator al demersurilor pentru obţinerea aprobărilor, proiectelor, finanţării şi deschiderii şantierelor de construcţii şcolare, mai întâi, pentru localul din Sârbi (1969), apoi şi pentru cele din Vlăsineşti şi Miron Costin, (fără să mă substitui autorităţii administrative locale care, de fapt, a patronat execuţia fiecărui obiectiv).

            Au trecut, astfel, patru ani de la absolvirea Institutului Pedagogic de 3 ani şi poate ar mai fi trecut câţiva, dacă, în vara anului 1971, când mă aflam ocazional prin Iaşi, nu m-aş fi întâlnit cu prof. univ. Marcel Murăraşu, unul dintre mentorii mei mai vechi, care, surprins că încă nu-mi completasem studiile superioare, m-a ”somat” să mă înscriu la Universitate, chiar atunci.

            Bineînţeles că nu m-am putut înscrie chiar atunci, dar i-am făgăduit că, de data aceea, cu orice preţ, îi voi urma îndemnul. Şi m-am ţinut de cuvânt. Mi-am recalculat toate obligaţiile de serviciu, astfel încât să am timp şi pentru învăţat şi, în toamna acelui an, m-am înscris la Universitate, angajându-mă la alţi 5 ani de învăţătură şi examene. Nu m-a speriat, însă, deloc această perspectivă, fiindcă, pentru primii 2 ani mi s-au echivalat câte 5 examene promovate la Institutul Pedagogic de 3 ani, rămânându-mi de susţinut doar câte 2 diferenţe: Limba rusă, curs practic şi Limba slavă veche (pentru anul I) şi tot Limba rusă, curs practic şi Filozofie (pentru anul II).

            Au urmat alţi 3 ani universitari – 1973 – 1974; 1974-1975 şi 1975-1976 – , în fiecare susţinând câte 8 examene: pentru anul III, la Istoria Literaturii române, Limba română contemporană, Dialectologie, Limba rusă, curs practic şi…contemporană, Istoria filozofiei, Pedagogia şi psihologia generală şi a copilului, Literatura comparată şi Practica productivă (echivalată); pentru anul IV, la Istoria literaturii române, Gramatica istorică a limbii române, Literatura rusă, Literatura comparată, Socialism ştiinţific, Estetică, Metodica predării limbii şi literaturii române şi Practica productivă (echivalată) şi pentru anul V, la Istoria limbii române literare, Literatura rusă, Gramatica comparată a limbilor romanice, Metodica predării limbii şi literaturii ruse, Teoria şi practica presei, Practica productivă (echivalată) şi Practica pedagogică.

            Cele mai mari satisfacţii le-am avut în ultimul an, pe care l-am promovat, ca şi alţi ani din ”lunga mea studenţie”, în prima sesiune de examene şi cu note bunişoare: 6,8,8,9,9,10.

            Între timp, îmi elaborasem şi lucrarea de diplomă cu tema ” Toponimia comunei Avrămeni” şi, totodată, m-am pregătit pentru examenul de licenţă, pe  care l-am promovat în acelaşi an (1976), din luna iunie, cu media 10(zece).

            Îmi mai rămăsese – vorba savantului N.IORGA – ”să învăţ necontenit şi să-i învăţ necontenit pe alţii”.

            Iar pentru ca aceste deziderate să se împlinească, în prim-planul activităţilor mele profesionale am menţinut contactul cu principalele surse de informare ştiinţifico-metodică de specialitate, fără să pierd din vedere pregătirea şi susţinerea examenelor pentru obţinerea gradelor didactice, precum şi participarea la cursurile periodice de perfecţionare, planificate de Inspectoratul Şcolar Judeţean în colaborare cu I.I.P.C.D. Iaşi.

            DEFINITIVATUL  l-am obţinut ca învăţător, în vara anului 1960, în prima sesiune după reintroducerea gradelor didactice, suspendate prin Legea privind Reforma Învăţământului din 1948. Centrul de examinare la care am participat a fost găzduit de Liceul ”A.T. Laurian” din Botoşani, avându-i ca examinatori pe foştii mei profesori de la Şendriceni: Surmei Dumitru, la Limba şi literatura română şi metodica predării acestui obiect; Luţă Arcadie, la Matematică…şi Ostafi Gr. Alexandru, la pedagogie şi psihologie. A fost prima mea confruntare cu mine însumi, în postura de dascăl, fără emoţii şi finalizată cu bine.

            Trecuseră 3 ani de la absolvirea studiilor universitare când am obţinut şi GRADUL II, după ce, în sesiunea din luna iulie, 1979, susţinusem cu brio examenele la obiectele prevăzute de programa gradului: Limba şi literatura română, Metodica…şi Socialism ştiinţific.

            După încă 3 ani, în sesiunea 1982-1984, am promovat şi probele de examen pentru gardul superior, între care ponderea cea mai importantă a avut-o lucrarea metodico-ştiinţifică

 (cu tema ”Îmbogăţirea, actualizarea şi activizarea vocabularului elevilor, prin lecţiile de limba română şi lecturi literare”) şi astfel mi s-a acordat şi GRADUL DIDACTIC I (întâi), cu media generală 10 (zece). A fost şi acesta un succes deosebit al meu, pe care mi l-a certificat o comisie a Universităţii ”Al.I.Cuza” din Iaşi, din care au făcut parte prof. univ. dr. Apetroaie Ion (preşedinte), Ilie Dan, îndrumătorul lucrării, şi prof, cu gr. I Marţuneac Valentin, de la Liceul Teoretic din Săveni.

            De-a lungul anilor, am participat şi la mai multe cursuri de reciclare/perfecţionare, organizate de I.I.P.C.D. Iaşi, pe care le-am finalizat cu examene sau colocvii şi cu note la fel de bune: 1960 (ca director); 1962 (idem); 1971(prof. II);1977-1978 (22 dec. – 9 ian., prof. I); 1982-1983 (prof. I), aportul acestora contribuind, fără dubii, la menţinerea/creşterea potenţialului şi randamentului meu profesional, pe întreaga durată a activităţii mele didactice.

            Mă-ntorc acum cu nostalgie la anii aceia care au condensat cea mai rodnică parte a carierei mele şi au ”dat faimă numelui meu”: 7 ani de studenţie la ”fără frecvenţă”(concomitentă cu o altă normă de muncă  în şcoală – la catedră şi de conducere), 80 de examene (de admitere, de an, de absolvire, de grade şi de reciclare), multe griji şi renunţări, alte neajunsuri, însă şi mari satisfacţii…

            Dar să mă opresc aici…Poate şi aşa am abuzat de răbdarea unor cititori obişnuiţi cu scrierile mele. Şi n-aş fi riscat să se întâmple astfel, dacă aş fi omis că primii şi cu adevărat interesaţii cititori ai memoriilor mele vor fi nepoţii şi strănepoţii mei. Pentru alţii, este posibil ca aceste pagini să pară neglijabile. Sau poate nu chiar…